Sunt zile în care
firescul e la ordinea zilei. Te trezești, simți pământul apoi priveşti cerul, te pierzi în seninătatea lui și-l lași să te pătrundă, doar așa crezând că-ți aparţii.
Dar oare cât ne putem
aparține? Nu suntem decât o mână de lut,
vin din mine cuvinte adunate peste timp, o mână de lut întregită cu nădejde
și dragoste spre a fi nădejde și dragoste.
Îmi las privirea să zburde liberă peste firescul acelei zile. Descopăr același orășel încă
dormind, cu teii ușor amețiți și aromă de cafea doar prin benzinării. Nimic
zorit, nimic spectaculos, viața în mișcări molatece, blajine adieri.
