Un petec de cer (41)

 

Grig părăsi biblioteca, cu aceeași dezamăgire în priviri. Nici astăzi Iarina nu trecuse pe acolo. Purta volumul ei în servietă de luni bune. Trecuse iarna peste ei, și-o altă tandră primăvară dădea semne că surioara sa bate la ușă.

Se jenase să insiste la Tania deși era convins că Iarina avea  lăsate datele de contact. Își lăsase,  în schimb, cartea de vizită spre a-i fi înmânată. Notase pe ea rugămintea de a fi sunat și acum aștepta, iar între câteva așteptări mai trecea pe la bibliotecă sperând într-o minune.

Îl bucura venirea verii deși tristețea îi ingenunchea orice zâmbet.  Cumnatul său, soțul Dadei  era bolnav. Un diagnostic cumplit, munți de analize și păreri... o singură concluzie, mult prea târziu.

În ultimele luni aproape se mutase la ei, ca să-și poată sprijini sora.

Adelaida suferea îngrozitor și încerca să-i lumineze ultimele clipe unui om ce-i fusese înger, nu doar tată. Dada își înghițea durerea în fața lor, dar el știa prea bine că nici nu mai avea lacrimi de atâta plâns.

Până și Nina îi ajutase. Cu toată încordarea dintre ea și Dada, aceasta își pusese relațiile la bătaie, înlesnindu-i câteva investigații peste hotare pe care financiar poate și le-ar fi putut permite, dar la care doar cu programări din timp puteai accede.

-         Ai venit, Grig?

-         Am venit.

-         Mănânci ceva?

-         Nu, am ciugulit ceva în drum. Du-te rămân eu cu el.

-         E  Sanda, sora lui, cu el acum. Dar mă tem s-o las doar pe ea. Și trebuie musai să merg să-i iau rețeta din policlinică. Se ocupa Ovidiu dacă nu era cu acest seminar...  în fine, mai mult de două ore nu stau. Mă sunați dacă e ceva.

-         Nu va fi nimic, Dadă. Du-te liniștită.

-         Până acum mă speria gândul că va muri, acum mă tem c-o va face fără mine. Nu mi-aș ierta-o să nu fiu acolo.

-         Vei fi dacă va dori Domnul, Dadă. Nu e pe vrerea noastră. Hai, du-te liniștită.

Aerul zilei și pașii mărunți mai luminară o clipită chipul Medeei. O liniștea gândul că fratele ei era acolo. O durea despărțirea de soțul ei, de prietenul ei, de iubirea vieții ei, înțelegea că timpul lui venise, dar i se părea nedreaptă durerea care-l chinuia. O durere inumană pe care nici medicamentele după care mergea acum, n-o mai stăpâneau.

Intră în clinică privind ceasul și constată că ajunsese prea devreme față de ora programată. Cum nu era nimeni la ușă ciocăni în speranța că poate doctorița venise.

Dar dădu peste două femei.

-         Scuzați-mă credeam că a venit doamna doctor. Bună ziua.

-         Trebuie să apară. Luați loc doamnă, rămâneți în cabinet.

-         Nu vreau să deranjez. Aveți treabă.

-         Tocmai am terminat. Ne mai ajutăm între noi, răspunse cea în haine de stradă, strângând hârtiile împrăștiate pe birou.

-         E colega mea. M-a învățat să înregistrez niște pacienți în blestematul acesta de program. Mai au cei din minister un pic și ne transformă în scribi. Atâtea raportări... nu știu cui folosesc când lumea moare pe capete! Mulțumesc mult,  draga mea. M-ai salvat și de data aceasta.

-         Cu plăcere, oricând. Mă duc să-mi iau geanta din cabinet... ține-mi pumnii, mâine am ultimul examen. La revedere, doamnă și multă sănătate, spuse aruncând în trecere o privire femeii ce-o cerceta cam insistent.

-         La revedere, domnișoară. Scuze sunt cam neatentă de când cu boala soțului meu.Baftă la examen... asta am auzit, răspunse Dada insistând pe  chipul ce-i părea cunoscut.

-         Sănătate și mulțumesc, răspunse și Iarina, privind la fel de curioasă surâsul și privirea tristă.

Dar ieși, convinsă că probabil ea și doamna se mai văzuseră pe holurile clinicii de-i părea cunoscută.

-         E o bomboană de om, Iarina. Săritoare și deschisă... fără să se amestece în borșul altora. Îmi pare rău că va pleca din clinica noastră.

-         Iarina... se numea domnișoara? De asta îmi părea cunoscută și nu știam de unde s-o iau.

-         Vă cunoașteți?

-     Probabil dânsa nu mă mai ține minte. Ne-am întâlnit la o lansare de carte prin toamnă. La ce cabinet o pot găsi?

-         La 18 dar probabil a plecat. Ea terminase tura, a rămas doar să mă ajute pe mine. Dar vă pot da telefonul ei.

-         Dacă ați vrea! Știți fratelui meu și acum îi pare rău că nu i-a putut da un volum cu autograf. M-aș bucura s-o poată face.

-         Da, Iarina... iubește mult poezia. Eu nu, spre rușinea mea. Ea e mai sensibilă, mai visătoare... poate de asta nici n-are noroc în dragoste.

Și neîntrebată de nimeni amabila asistentă îi povesti toate câte le știa sau le auzise despre Iarina. O întrerupse doar venirea doctoriței. Dada răspunse cuminte întrebărilor acesteia și oftă dureros la ridicatul din umeri de care se tot izbea în ultima vreme.

-         Aș vrea să vă dau o speranță, dar știți că nu-i posibil. Din ce-am văzut la ultima vizită, nu cred că vor mai trece multe zile. Încercați să fiți tare, doamnă... pentru el, pentru fiica dumneavoastră.

Ieșise din cabinet strângând în aceeași mână rețeta și numărul de telefon al Iarinei. Opri rețeta în mână, urmând să se oprească în drumul spre casă la o farmacie și piti numărul în bătrâna agendă în care ea încă mai nota numerele de telefon utile sau pe ale prietenilor. Cu toată insistența ei, cu toate argumentele că acum telefoanele mobile pot funcționa și ca agendă, Adel nu reușise să-și convingă mama să renunțe la micul carnețel... rămas de fapt un  smoc de foi, multe devenite volante.

Se bucură că ajunse acasă cu bine, că soțul ei încă era în viață. Aranjă medicamentele la locul lor, privind spre ceas căci era deja vremea penru o nouă doză. Cum Sanda avea pregătire medicală, lăsă totul în sarcina ei.

Apariția Adelaidei cu cel mic, mai însenină frunțile tuturor. El era lumina ochilor Dadei și doar venirea lui îi mai aducea zâmbetul pe buze.

-         Unchiule, nu pleca. Zece minute mai stăm și noi. Te las eu acasă.

-         Nu, Adel. Mai rămâi cu mama ta. Prefer să merg pe jos e superb afară. Acest sfârșit de primăvară pare decupat din cărțile cu poze.

Nu peste multe zile, confom spuselor doctoriței, cumnatul său se stinse. Îl durea durerea Dadei, îl copleșea neputința în care se zbătea Adel, dar el luă totul ca pe o eliberare, în primul rând pentru bărbatul ce-n câteva luni se topise   măcinat de durere. Mai aveau până să fie împăcați cu aceast despărțire, dar trebuia să lase timpul să-și facă treaba. Știa că Dadei îi va fi cel mai greu, de aceea acum la două luni de la înmormântare acesta, încă lua masa de prânz cu ea. Trecuse și pomenirea de 40 de zile, se achitaseră cu bine de toate cele creștinești și încercau cu toții să ignore absența celui nelipsit de atâția ani din capul mesei.

-         Tu, Grig, tu știi ce port eu în geantă de-un amar de vreme? Numărul de telefon al Iarinei, domnișoara de-a leșinat la lansarea din toamnă.

-         Poftim?!

-         Da... am uitat total de el. L-am găsit dimineață. M-am întâlnit în cimitir cu o doamnă și-am scos carnețelul să-i dau numărul celui care ne-a făcut nouă crucea... și uite așa am dat de el.

-         Dar de unde-l ai? Te-ai întâlnit cu ea?

-         Da. E asistentă medicală în clinica de unde luam eu rețetele pentru... . Sau era, că am înțeles că urma să plece. Sper să nu-și fi schimbat și telefonul. Acum, cum ți-o fi norocul. Acum două luni era singură... mi-a povestit asistenta doctorei... și fără noroc în dragoste, ca și tine de altfel.

-         Dadă! Ce vorbe sunt astea?

-         Ce vorbe? Ce vorbe. Sunt vorbe... că nu mai vreau să te știu singur. Chiar nu există în lumea asta o creștină și pentru tine?! Ia numărul, dar ai grijă să nu-l pierzi și mai ales să-l folosești. Am simțit eu de pe atunci că această Iarina nu-ți e indiferentă.

-         Dadă, te lansezi în presupuneri ridicole. Ne-am văzut de câteva ori, e drept... dar n-am schimbat decât banalități, nu știu despre ea cu nimic mai mult decât știi tu. Dar mă bucur că ai numărul... îi sunt dator cu un volum de poezii. E încă în servietă cu dedicația pe el.

-         Vezi, știam eu. Doar n-am îmbătrânit degeaba. Și-mi place fata. Și chiar vă potriviți...

-         Știi ce mai lipsește să-i susuri povestea Adelaidei... mă va nenoroci cu insistențele. De fapt poate așa se oprește din căutat, m-am săturat să-mi tot bage pe gât amice de-ale ei, zâmbi acesta. Mai bine nu-i spune nimic. E nedrept să facem din Iarina o țintă.

-         Tu ai grijă de-o sună. Îmi spune mie inima c-o să fie bine.

-         Cicălitoare, insistentă... de la cine-o fi moștenit fiică-ta toate aceste defecte?

-         Dacă le moșteneai și tu... ce bine era!Telefonul, nu uita!

Odată ajuns în stradă, Grig simți nevoia să sară în sus de bucurie, dar se abținu de teama ridicolului. Parcă soarele ardea altfel, parcă lumea pășea mai decisă. Se uită în jur, auzea ce nu mai auzise de mult: oameni râzând, în forfota unui București înfierbântat. De unde schimbarea?! Se simți ridicol în sinea-i. Devenise ca Dada, prea entuziasmat de-un simplu număr de telefon. Dar cum numărul îi ardea palma se așeză pe prima bancă tastându-l. Dar cele câteva apeluri se scurseră fără vreun semn de răspuns și entuziasmul său se topi la fel de repede pe cât se născuse.

Intră în casă și după ce-l hrăni pe Miki mai noul său colocatar se refugie la masa de scris cu motanul încolăci printre picioarele sale. Îl simțea mâncase și acum se cuibărise la picioarele scaunului. Își pusese telefonul alături și sub el numărul de telefon, promițându-și că va mai încerca o dată, mai pe seară.

Dar cum mereu există cineva care așază altfel lucrurile telefonul îi sună la un moment dat și fără să-l privească răspunse:

-         Bună ziua. Mă numesc Iarina Vasile și am un apel ratat de la dumneavoastră. Mi-ați putea spune în ce problemă?

-         Bună, Iarina. Sunt Gheorhe Tarasov... poetul... biblioteca, ne-am cunoscut... ne-am văzut, se bâlbâi el ca un adolescent. Îmi cer scuze... scriam și ... alo? Mai sunteți?!

-         Da, sunt aici, domnule Tarasov. Numai că și eu sunt surprinsă. De unde aveți numărul meu de telefon? continuă ea după câteva fragmentări.

-         E o poveste lungă. Dacă ați accepta să ne vedem la o cafea... un ceai. Mă chinui de mult să dau de dumneavoastră. Port de luni bune în servietă volumul cu dedicația ce vă aparține. Am tot trecut pe la bibliotecă... dar...

-         Nu e nevoie să vă deranjați. Am cumpărat volumul dintr-o librărie, la câtva timp după lansare. L-am și citit. Felicitări! Și mii de scuze că v-am dat peste cap evenimentul. Vă asigur că a fost fără intenție.

-         Dar vreau să te revăd, Iarina. Nu-mi refuza bucuria de a-ți dărui personal acest volum și de-a schimba și câteva vorbe, nu numai priviri.

-         Sunt cam ocupată. Știți, am aplicat pentru câteva locuri de muncă și de aceea am și sunat... deși nu cunoșteam numărul, sperând că e un răspuns în legătură cu această problemă.

-         N-am spus mâine, deși mi-ar fi plăcut să fie chiar astă seară... într-una din zilele următoare. Sunt în concediu așa că nu-s limitat de program. Spune-mi Grig, Gigi, Gheorghe... dar renunță la acea formulă de adresare, nu-s chiar atât de bătrân.

Grig o auzi râzând și se bucură. Îl bucura că în ciuda primului refuz aceasta nu-i închisese telefonul. Dar se abținu să-și facă iluzii.

-         Bine. Săptămâna viitoare sunt liberă după-amiaza. Într-una din zile, e bine?

-         Tocmai săptămâna viitoare, lucrați în weekend?

-         Nu, dar weekendul acesta voi fi plecată din capitală.

-         Am încercat. E perfect... să spunem, luni?

-         Luni?! Da, e bine.

-         Pot să te mai sun până atunci?

-         De ce?

-         Nu știu dacă o s-o fac, dar pot?

-         Doar dimineața sau seara după orele 20... când ies de la serviciu.

-         Nu promit, dar o să încerc să nu fiu agasant... distracție plăcută în weekend.

-         Mulțumesc. Asemenea, Grig, o auzi rostindu-i numele după o mică ezitare.

Închise telefonul și primul gest fu de a-i salva numărul în agendă. Începuse convorbirea ca un dobitoc și-o terminase ca un nesimțit indiscret. Spera ca Iarina să-i mai răspundă la telefon... deși își promisese să n-o mai sune până luni.