Femeia in albastru (31)

O intimida mâna aceea de om şi-l cerceta cu uimire. Fiecare nou gângurit era motiv de bucurie şi petrecea minute bune studiindu-l. Avea ceva din trăsăturile tatălui ei şi asta o făcea tare mândră. În sinea ei îl considera mai mult decât român decât neamţ şi o umbră de orgoliu îi lumina faţa.  Poate el era fecioraşul căruia tatăl său îi dusese dorul, cel căruia să-i împărtăşească din tainele olăritului. Ce departe visa! Dar şi-o dorea, ştia că pentru tatăl ei n-ar fi fost doar un vis ci chiar o misiune îndeplinită.
Uitase  de David, de aceea telefonul acestuia o descumpăni, în primele clipe. Îşi reaminti întâlnirile dintre ei. O salutase  respectuos atunci... la  lift deşi nu era decât o epavă, un om care luni de zile purtase un simplu număr. Cum să uite prima privire umană a unui bărbat după atâta amar de vreme? Şi tot ce urmase...

Se gândea deseori la destin, la alegeri, la jumătatea de suflet... de care vorbeau toți. Oare-l găsise, oare-l ratase?
Nu nega conceptul unui destin hărăzit de dar nici nu ignora liberul arbitru.  Era un om special și da... și-l dorea aproape prieten. Dar recunoștea în sinea ei că se temea.
Avea acordul surorii sale de a-l invita la ei.  Și pe ea o încânta ideea ca între David şi familia surorii sale  să se lege o prietenie. La început gândise prin prisma profesiei ce-i lega da știa, simțea că David putea fi un prieten de nădejde. Și-apoi era  român. Poate un frate mai mare cu care sora sa putea vorbi simplu ca acasă sau care la o nevoie să le întindă o mână de ajutor.

Acesta dând dovadă de o punctualitate remarcabilă sosi la ora stabilită cu două buchete imense de flori şi bineînţeles câteva atenţii.

Măriuca îl plăcu imediat şi nu sfii să-i facă din ochi surorii sale, nepăsându-i că o punea într-o situaţie jenantă.

Mezina o întrecea cu mult în arta comunicării. Angela privea încântată, era o spumă de om: volubilă, deșteaptă, curajoasă.... se vedea pe ea... pe vremea când avea aripi. Se revedea îndrăgostită și gata de zbor fără să-i pese că s-ar putea răni. Crezuse în ea, în aripile ei dar se dovediseră a fi doar de ceară.
Rămăsese mai puţin de-o săptămână până la venirea lui Aron şi-şi simţea inima fremătând de dor. 

- Poate îmi veţi face onoarea de a participa la petrecere weekend-ul viitor, rosti David privind şi către Angela dar care atât de preocupată de gândurile ei, nu schiţă nici un gest. E doar o masă între câţiva prieteni apropiaţi, nimic  spectaculos.

- Eu nu pot promite… trebuie să cer voie de la împărăţie. Sunt la cheremul unui puşti dar soţul meu şi Angela, au liber la distracţie. Nu-i aşa, Angela?! se adresă și ea surorii sale care revenită printre ei la auzul numelui ei, privea intrigată în jurul ei neştiind ce era de aprobat.

- Scuze… interveni timid… am pierdut firul discuţiei… mă rătăcisem între toţi acei termeni… şi…

- Noi trebuie să ne cerem scuze că ne-am înfierbântat şi te-am ignorat, Angela! interveni David. Dar este o adevărată plăcere să întâlnesc doi tineri medici extraordinar de pasionaţi. Au înflăcărarea care uneori... mie, mi se mai tocește în birocraţia de care ne izbim, inevitabil. Şi faptul că e vorba de o româncă, ambii formaţi de şcoala românească, incontestabilă ca valoare, mă face cu atât mai mândru. Iar să vă am invitaţi la mica reuniune de sâmbătă ar fi o adevărată onoare. Va mai fi o familie de români, el medic şi alţi prieteni dragi! E ceva simplu, fără pretenţii aşa ca să marchez cumva ziua şi să-i creez o nişă între amintirile mele.

- Reuniunea e cu vreo ocazie?! întrebă firesc Angela care nu pricepea ocazia. Sărbătoreşti ceva anume?

- Să spunem doar că… profit pentru a petrece ceva vreme cu prietenii mei, altminteri extrem de ocupaţi.

- Pe mine vă rog să mă scuzaţi… se ridică Măriuca, făcând un semn spre camera din care se auzeau scâncetele celui mic. Mă cheamă datoria.

- Şi pe mine, se scuză şi cumnatul Angelei urmându-şi ca o umbră, soţia.

- Înţeleg şi vă felicit pentru prunc. Oricum o să mă retrag şi eu… v-am reţinut destul.

- Angela, de ce nu-l însoţeşti pe David într-o mică plimbare. N-ai apucat să vezi mare lucru din orăşel. E superb şi sunt convinsă că îi va face plăcere să-l vadă… sau să-l revadă. Nu e aşa mare ca Hamburgul dar are un aer foarte special, continuă Măriuca zâmbindu-i galeş. Merită, credeţi-mă! Iubi, dă-le tu te rog vechea mea harta… am însemnat pe ea principalele obiective… sunt multe care merită văzute şi traseul spre casă… să nu vă rătăciţi! Glumesc… dar mie mi-a prins bine harta… scuze, pentru cât e de jerpelită.

Se priveau nedumeriţi iar Angela încerca prin semne discrete să mai tempereze entuziasmul  acesteia. Ştia că ea era implicată într-o relaţie, că-l iubea pe Aron... de ce o  împingea în braţele lui David?!

Nu era corect pentru niciunul, dar lasă toate aceste frământări pe mai târziu. David nu avea nicio vină pentru îndrăzneala surorii sale.

- Scuz-o pe Măriuca… nu ştiu ce-i cu ea… probabil,  încă euforică de la naştere.

- Poate... n-ar fi o idee aşa rea să facem câţiva paşi. Nu-i prima oară când ajung în acest orăşel dar au fost mereu vizite strict legate de profesia mea şi n-am avut vreme de plimbare. Dar dacă aveai alte planuri…

- Nu știu... nimic special, se auzi spunând impresionată de privirea lui atât de deschisă.  Acum prioritar e micuţul, el e centrul atenţiei. Ne învârtim tustrei în jurul lui mai ceva ca un carusel.

- Atunci... mi-ar face plăcere. Dacă nu e prea mare deranjul.

- Bine, David. Scuză-mă câteva minute. Promit să fiu rapidă.

Plimbarea cu David  urmând indicaţiile şi notaţiile orientative ale Măriucăi, se dovedi chiar o plăcere. Îi făcuse bine ideea de a ieşi din casă... deşi îl luase şi pe Aron cu ea.

Descoperi în David acelaşi cavaler şi regăsi în el tonusul vesel şi buna dispoziţie atât de dragă la Aron, dar totul într-o altă tonalitate… mai matură, mai previzibilă.

Strânse din ochi de câteva ori stăpânindu-şi o lacrimă. Aron urma să vină în câteva zile… patru… abia aştepta! Îşi dorea ca mâine să fie deja joi.

Îi era dor de el, atât de dor că pentru o clipă şi-l imagină alături şi se trezi că-şi strecoară palma în mâna lui David care-o privi cu uimire dar acceptă cu încântare apropierea. Stânjenită, se retrase imediat vârându-şi ambele mâini în buzunare.

Aprecie că David nu spuse nimic, trecând peste incident dar îl rugă să se întoarcă. Acesta acceptă firesc dar îi simţi privirea scormonind-o până-n adâncuri.

- Eşti aşa frumoasă când te fâstâceşti, Angela. Iartă-mă, trebuia să tac.

Nu răspunse. Nici nu ştia ce… doar păşea, dorindu-şi să ajungă mai repede acasă.

- Nu o să mai urc, am un drum lung. Aştept un semn poate reuşiţi să veniţi sâmbătă. Mi-ar face mare plăcere!

- Ştii, David, Aron vine joi. Voi vorbi cu el… şi bineînţeles te vom anunţa.

- Adică logodnicul tău? Perfect! Voi fi încântat să-l cunosc, e un bărbat norocos! Vă aştept pe toţi patru… scuze, cinci. Şi Hamburgul e un oraş frumos,  multe de vizitat… mă pot ocupa de cazare…am o casă mare, sau pot aranja ceva la un hotel… numai să mă anunţaţi.

- Dacă vom rămâne… voi face eu aranjamentele pentru cazare, am ceva cunoştinţe şi eu, rosti ea uşor răutăcioasă delimitându-şi  clar poziţia.

- Uitasem că vorbesc c-un specialist în domeniu, glumi David ignorându-i  tonul ferm.  Sincer, m-aş bucura să veniţi, ai o familie specială.

Se despărţiră c-o banală strângere de mână ca două cunoştinţe reîntâlnite la colţ de stradă… dar freamătul mâinilor lor nu scăpă niciunuia.

Urcă scările în grabă repetându-şi că plimbarea n-ar fi trebuit să aibă loc, că va găsi un pretext pentru a nu onora invitaţia de sâmbătă.

Îl voia doar pe Aron, aici lângă ea, doar cu ea!

Intră în casă destul de serioasă ignorând privirile surorii sale care-o iscodea curioasă neputând pune întrebări explicite, stânjenită de prezenţa  soţului ei.

Nici nu era greu să pricepi că David o cucerise pe Măriuca. Aceasta îi repeta numele ca un papagal vorbitor, obsedat de un singur cuvânt. Îl lăuda ca om, ca profesionist şi de ce nu ca bărbat în ciuda sprâncenei ridicate ostentativ de cumnatul său şi a zâmbetului acestuia.

- Aşa face Măriuca, iar tu Angela o cunoşti prea bine. E acelaşi îngeraş pus pe şotii, n-o băga în seamă. Dar c-un lucru trebuie să fiu de acord, e un doctor renumit, de un profesionalism de necontestat. Am intrat pe  net şi i-am citit referinţele postate pe site-ul clinicii la care lucrează, e impresionant. E de admirat pentru rezultatele sale.

- Se vede că şi-a sacrificat viaţa personală în favoarea celei profesionale. Şi e român de-al meu, fără aere şi fiţe… chiar mi-a plăcut  şi da, am gândit-o, se adresă ea Angelei care-o privea zâmbind căci îi intuise gândul nerostit.

Nici nu fusese greu de intuit doar o aruncase de-a binelea în braţele lui David. N-o putea învinui pe Măriuca, ştia c-o face din iubire, aceeaşi iubire care probabil ar fi împins-o şi pe ea la aceleaşi gesturi.

Le zâmbi amândurora şi se retrase la culcare.

Îşi aminti de telefonul Liei din ziua precedentă.  Nu ştia de ce, dar i se păruse ciudat. Discutaseră banalităţi dar simţise că aceasta ar fi vrut să-i spună ceva. Cum nu voia s-o implice în problemele lor alese să n-o întrebe nimic, prefăcându-se a-i crede pretextul, că sunase doar pentru că i se făcuse dor de ea.

Îşi ascunse în  adâncul sufletului şi această nouă temere, acolo unde  nu permitea nimănui să tragă cu ochiul.

Adormi  tristă… ca de atâtea ori în ultimul timp. Îi era dor de Aron şi-l  sună  dar ori nu avea semnal… ori îşi închisese telefonul.

Ştia că o va suna la un moment dat, cerându-şi iertare că iar a uitat să-şi încarce bateria… şi… o altă serie de pretexte pe care ea le va accepta cum făcea de două luni încoace.

Primele trei zile ale săptămânii hoinări prin oraş în căutarea unor cadouri pentru părinţii ei şi ceva suveniruri pentru colege.

Pe lista  figurau Ada şi cei 2 copii, pe Relu alesese să-l  ignore căci  nu-şi schimbase părerea în ciuda poveştilor Adei. Nu credea în acea transformare, simţea că Relu ca de obicei alesese ce-i era lui comod şi era convins că acesta avusese un alt motiv de renunţase la divorţ… cu totul altul decât iubirea pentru soţia lui.

Avea ea câteva explicaţii, toate cu miză materială şi ceva atracţii feminine dar îşi păstra pentru sine toate aceste supoziţii. Se bucura pentru Ada şi-i era suficient că îi era bine.

Nu-i uită nici pe părinţii lui Aron... iar Lia era demult la favorite. Îşi cam risipise economiile și iubitului ei nu-i luase nimic.
Voia ceva special pentru el... dar încă n-avea habar  ce. Bântuise prin magazine în speranţa că-i va sări ceva în ochi… dar...

Privea îngrozită cum genţile eliberate de cadourile pentru junior se umpleau frumuşel. Ba, începuse să se teamă că  nu-i vor fi suficiente.

Veni şi ziua de joi.Se trezi de dimineaţă c-o energie nebună. O convinsese pe Măriuca s-o lase să meargă singură la aeroport… nu voia alţi martori la reîntâlnirea cu Aron. Îi era dor de sărutările lui…de privirea lui. 

Cu mai bine de o oră înainte de sosirea avionului se afla deja în aeroport, impunându-şi să fie calmă, deşi ar fi sărit în sus. Câţiva din cei care treceau pe acolo chiar o priviseră suspicioşi văzând-o cum zâmbea tuturor.

Vorbise seara cu Aron… dar mai mult pe fugă căci acesta încă nu plecase de la firmă. Bine spus vorbise, întrucât acesta doar aprobase  monosilabic şi destul de impersonal.

„Dar nu-i nimic… în câteva minute voi fi în braţele lui şi toate aceste nedumeriri se vor fi spulberat.”gândea Angela privind spre poartă.  Se înfiora auzind vorbindu-se româneşte pe lângă ea şi le zâmbea în timp ce ochii ei căutau chipul omului drag.

Grosul călătorilor trecuse. Privi nedumerită ceasul… ar fi trebuit să apară şi el.

Un gând stupid o fulgeră dar îl alungă repede încercând să-şi recapete zâmbetul şi speranţa.

După o altă jumătate de oră petrecută cu ochii lipiţi pe nemişcarea uşii  care se încăpăţâna să nu se mai deschidă… scoase telefonul din buzunar şi după alte câteva ezitări  sună. Ascultă cu emoţie și-n momentul în care apelul se lansă, știu.

- Iartă-mă… n-am putut veni… prinse ea câteva cuvinte după care îl închise fără nici un cuvânt.
Se opri pentru o clipă privindu-se în sticla ușii. Nu mai era vie părea o nălucă. Se  desprinsese de trup, îl abandonase pe pardoseala atât de rece.

Cu paşi grăbiţi ieşi din aeroport de parcă ceva o sufoca acolo. Se opri într-o cafenea unde-şi comandă o cafea mare. Ceru şi-un pachet de ţigări şi-o brichetă.

Mulţumi celui ce-o servea bucuroasă că dăduse peste un vorbitor de engleza. Mâinile-i tremurau îngrozitor… iar bricheta... afurisita de brichetă....

O scăpă  şi aceasta se rostogoli cu încăpăţânare… făcând ca mai toate capetele celor ce se aflau în sală să se întoarcă spre ea.

Dintre amintiri îi veni în minte o altă secvenţă : ” Mâinile-i tremurau teribil în ciuda siguranţei  ce se străduia s-o afişeze. Scăpă bricheta, care parcă în ciuda-i,  lovi succesiv marginea de sticlă a mesei, rama metalică a scaunului pentru ca în final să se rostogolească frenetic pe pardoseală transformând în cioburi liniştea ce domnea în  localul abia deschis. Tresări resimţind mai strident neatenţia sa şi-o umbră de roşu îi traversă chipul  marcându-i acum şi  agitaţia exterioară nu numai focul ce-o mistuia…” Se petrecuse în prima ei zi de libertate după perioada de detenţie… şi iată cum câteva luni mai târziu… retrăia  aceeaşi stare.

Observând incidentul  cel ce-o servea veni discret oferindu-i foc şi punându-i altă brichetă pe masă, recuperând-o la fel de tăcut pe cealaltă. Privea pe geam ignorând tot ce o înconjura. Erau doar ea şi gândurile  care se strângeau ca un laţ în jurul ei. Ar fi vrut să plângă, să ţipe să scape de nodul ce-o gâtuia dar sunetele amuţiseră… iar lacrimile păreau prea puţin pentru dezamăgirea ei.

Tresări când tinerelul de mai devreme îi lăsă nota de plată şoptindu-i că-i sună telefonul. Abia atunci observă privirile din jur. Avea într-adevăr şapte apeluri de la Aron… două de la Măriucai şi unul de la David.
Îşi drese vocea şi-o sună pe Măriuca. Nu era momentul să se gândească doar la ea… avea să aibă timp!

- Ştiu că Aron n-a venit. Să-l ia naiba de idiot, Angela. M-a sunat că e îngrijorat în privinţa ta… tu eşti bine?! o auzi pe sora sa plângând în hohote.

- Sigur că sunt bine Măriuca, linişteşte-te! Nu ai voie să te agiţi… vei transmite şi copilului starea. Îmi pare rău că te-a sunat Aron. Vorbim când vin acasă. În cel mult o oră ajung.

- Mai bine spune-mi unde eşti… şi venim... noi după tine.

- Nu e nevoie. Nu-l deranja degeaba. Termin cafeaua și vin. Fugi la mânz… ştii cum spune mama… ochii şi băiatul, rosti ca teleghidată, de parcă citea de pe un prompter.

- Te iubesc, Angela… mult… mult de tot. Promite-mi că vei fi bine!

- Măriuca… ştii că şi eu te iubesc!

Cum telefoanele de la Aron nu încetau îi răspunse într-un final. Trebuia! Nu voia ca acesta s-o mai tulbure pe Măriuca.

- Angela, eşti bine... m-ai speriat?! Nici nu m-ai lăsat să-ţi explic…

- Sunt bine, Aron! Doar că… te rog, nu mai suna! O să te caut când voi reveni în ţară… şi vom discuta atunci. 

- Dar bine… iubita mea, nici nu m-ai lăsat să-ţi explic...

- Mai contează, Aron? Ai avut motivele tale să nu fii aici, probabil întemeiate. Te rog frumos… nu  mai suna şi mai ales nu o mai suna pe Măriuca… e lăuză şi n-are voie să se agite… îl va da peste cap şi pe cel mic. După cum am spus… vorbim la revenirea în ţară .

- Când vii, Angela?

- Sincer... acum... nu știu.
- Tu știi cât te iubesc… rosti el, dar mult prea târziu ca aceste cuvinte să mai fie auzite de Angela care închise telefonul aruncându-l în fundul genţii.

Privi  ceasul şi calculând în minte mai fumă două ţigări după care se ridică abandonând pe masă restul de pachet şi bricheta. Astă seară fumase pentru ultima dată. De ceva vreme îi făceau rău țigările și oricum îi promisese Măriucăi c-o va face.
Își impuse să fie atentă doar la drum.  Purta pe umeri responsabilitatea de a nu-i dezamăgi pe cei dragi.