Femeia in albastru (28)

Acasă  se izbi  de valiza Cristinei, ce trona maiestos pe hol. Se miră că nu despachetase dar cum aceasta deja dormea  ridică din umeri retrăgându-se în camera ei.

La cafeaua de dimineaţă află pe scurt că Helena avea nişte probleme de sănătate, care se pare că se agravaseră. Cum opţiunea medicului fusese pentru o rezolvare cât mai rapidă, urma să fie supusă unei intervenţii chirurgicale şi n-o putea lăsa singură.

- La cât pleci ?!

- N-am găsit bilet decât la o cursă de după-amiază. Când voi ajunge ea va fi deja în operaţie… dar ştie c-o voi aştepta la ieşirea din sală, că voi fi acolo pentru ea.

- Bine Cris, merg până la agenţie am nişte deconturi de semnat, ceva contracte de finalizat şi la prânz ne vedem.

- Trec eu să te iau poate şi mâncăm împreună. N-am mai stat de mult de vorbă doar noi două şi s-au adunat câteva de spus.

Se ocupă cu rapiditate de tot ce însemna urgenţă, amânând pe a două zi tot ce se putea. Vorbi de vreo două ori cu Aron, care-o anunţă destul de sec că lucrurile se precipitau, partea olandeză implicată în proiect era foarte mulţumită de colaborare şi alocase fonduri speciale pentru a demara mai repede lucrările. Resimţise în tonul lui încordare, indiferenţă şi se miră.

- Eşti bine? căci deşi vorbea de lucruri pentru care mai zilele trecute sărise în aer, acum vocea-i era plată. Nu-mi pari încântat, ceva probleme?!

- Nu. Sunt încântat, Angela. Un vis ce prinde contur. De trei ani lucrăm la asta… singurul inconvenient e că vom pleca iarăşi pentru câteva zile.

- Aron, mă bucur mult pentru tine. Ne vedem după-amiază. Voi prânzi cu Cris, pe urmă o s-o conduc la aeroport.

- Pleacă astăzi?! De ce credeam că mai stă?

- O să-ţi povestesc. Te sărut… mi-e dor de tine dar să nu ţi-o iei în cap, glumi aceasta.

La ora prânzului Cristina se înfiinţă la agenţie. Trecu în revistă activitatea pe acolo, salutând şi îmbrăţişând şi plecă împreună cu Angela spre restaurant.

- Deşi clinica e de renume şi ştiu că va fi îngrijită excelent, trebuie să-i fiu aproape. Ştii, Angela, între noi lucrurile n-au mers prea bine. E prea posesivă şi mă sufocă. M-am simţit încorsetată, n-am mai fost eu. Cred că a fost în dezavantajul relaţiei noastre faptul că nu am avut un loc al meu. Acum voi avea şi implicit şi Mark… nici nu ştiu cum s-o spun…

- Înţeleg Cris. Îl vei lua pe Mark. Şi el tânjeşte după tine. Deseori îşi târa pledul şi se culca în faţa uşii tale, tot aşteptând să te simtă. Nu trebuie să te justifici, draga mea.

- Mulţumesc că ai avut grijă de el. E un leneş şi-un mofturos… dar îmi lipseşte… ştii că te iubeşte.

- Şi eu Cristina, de multe ori a fost confidentul gândurilor mele. Am tors împreună, fiecare în legea lui şi ne-am mângâiat reciproc. Nu neg că-mi va lipsi… dar oricum se muta, domnul Mark, ca să spun aşa… Sunt decisă să accept propunerea lui Aron şi îl luam cu mine.

- Te măriţi?!

- Nu… priveşti mult prea departe.

- Fă-o! Nu te mai crampona de trecut.

- Aş vrea eu… dar ştii peste cine-am dat la petrecere?

- Camil… bănuiam, rosti aceasta surâzând şi aprinzându-şi o altă ţigară. Fac parte din aceeaşi lume şi chiar m-am gândit că ar fi posibil… dar n-am vrut să te influenţez… ignoră-l. Are viaţa lui… tu construieşte-ţi-o pe-a ta. Şi dacă tot suntem la capitolul bărbaţi… din viaţa ta, mai am o veste.

- Vrei să mă omori?!

- Nicidecum doar să te pun în gardă, să nu te mai ia viaţa pe nepregătite. Azi la firmă mi-am verificat o bănuială. Ştii când mi-ai povestit de reîntâlnirea cu Victor… numele acestuia mi-a părut cunoscut. Eii bine, e unul din asociaţi…dintre avocaţii ce are biroul la etajul închiriat.

- Poftim?!

- Ciudat că nu v-aţi văzut, poate dată fiind separarea căilor de acces… dar nu se ştie niciodată. Măcar să nu mai pici în fund.

- Nu pot să cred. Din câte firme sunt în capitală tocmai el. Îl cunoşti deci şi tu.

- Nu prea… mai mult pe celălalt asociat, el nu s-a implicat. A venit, a citit contractul… două mici obiecţiuni… şi-apoi l-am semnat şi s-a retras… dar mă mir că nu ţi-a sărit în ochi numele firmei.

- N-avea cum, nici n-am răsfoit contractul… urmărirea, derularea contractului şi achitarea obligaţiilor contractuale a revenit serviciului financiar. Cum n-au fost, probabil, probleme… nu m-a interesat, ştiam că e încheiat de tine deci perfectat ca la carte. Doamne, Victor atât de aproape! Nici nu pot să cred!

- E un bărbat frumos, manierat… acum mi-l amintesc.

- E un bărbat căsătorit. Asta e singurul adevăr care contează vizavi de Victor.

- Mă bucur să aud aşa ceva. Ştii că nu am nici un drept să dau sfaturi… eu însămi sunt o laşă… dar discută cu Aron. Mă doare să te văd atât de stresată, să nu te îmbolnăveşti. În cele din urmă nu ai de ce să te ascunzi n-ai făcut nimic ruşinos… iar pentru greşelile tale nu are dreptul nimeni să te judece.

- Am vrut să-i spun imediat după petrecere, încă marcată de reîntâlnirea cu nemernicul de Camil. Ştii e tot aşa, neschimbat… vai de nevasta lui… dar… ea e însărcinată, copilul lor se va naşte… al meu n-a avut acest drept, rosti cu aceeaşi mâhnire, oftând prelung.

- Aşa a fost să fie, sări repede peste moment. Şi ai vrut să-i spui… lui Aron…

- Da,  dar nu-i era mintea la discuţii. Şi n-am insistat. Ufff… planificasem să-i spun zilele azi, mâine dar se pare că va pleca iarăşi pentru câteva zile şi nu mai ştiu… poate… că iar… voi amâna. Nu-l pot bulversa acum când e atât de fericit. Acest proiect e visul lui de trei ani iar faptul că a fost ales să facă parte din implementarea lui… e mai mult decât o realizare. Cu ce drept să-i întinez eu o astfel de bucurie?! Şi-aşa mă roade că la petrecere nesuferitul de Camil, s-a tot ţinut după mine cerându-mi să ne vedem! De parcă, vezi Doamne… ar mai fi ceva de vorbit între noi! Într-unul din momente mama lui Aron, ca o gazdă bună, a făcut şi prezentările... şi amândoi ne-am prefăcut a fi doi necunoscuţi. Ce silă mi-a fost când a trebuit să-l las să-mi sărute mâna… şi Aron … nu ştiu, simt că deja am ajuns prea departe. Doar Liei i-am mărturisit că ne cunoaştem. Nu ştiu de ce-am făcut-o… şi uite acum tremur de teamă că se va scăpa în faţa lui Aron, fără ca eu să-i fi mărturisit acestuia. Nu ştiu, mă simt prinsă la mijloc.

- Nu trebuie… e povestea ta… poveste pe care abia acum tu alegi să i-o spui. Simt că Aron va înţelege. Acordă-i credit

- Uff… ce simplu pare, Cris!

- Ştiu că nu e simplu, rosti privind-o cu vădită emoţie… dar nu dramatiza mai mult decât e cazul.

Angela îi zâmbi înţelegătoare. Cristina fusese mereu cerebrală şi avea încredere în ea

Odată ieşită din aeroport îl sună pe Aron. Cum acesta nu răspunse, semn că încă era la firmă, îi lăsă un mesaj spunându-i că va fi acasă la Cris.

- Bună seara, scuze de întârziere… trebuie să mai punem la punct câteva detalii şi… nici n-am observat când a trecut timpul.

- Bună seara, Aron, nu-i problemă, înţeleg. Pari obosit.

- Sunt… şi sincer mi-e şi cam foame.

- În câteva minute încropesc ceva…

- Nu mergem la mine?! Parcă a mai rămas câte ceva de ieri, prin frigider.

Angela dispăru, revenind imediat cu o geantă de voiaj în care-şi adunase niscai lucruri. Nu era convinsă că face bine dar nu mai putea amâna.

- Dar nu-l văd pe Mark! spuse Aron privind în jur.

- L-a luat Cristina… o să-ţi povestesc.

Ridică nedumerit din umeri, în vreme ce Angela îl privea mirată. Părea apatic. Puse totul pe seama problemelor de la serviciu şi ignoră chiar şi când îl surprinse rezemat de peretele din hol doar privind-o…de parcă atunci o vedea prima dată. Se aşteptase să se bucure la vederea bagajului… dar era probabil atât de obosit, stresat că mimă doar un zâmbet fugar.

Drumul până la apartamentul lui Aron îl parcurseră în tăcere. Trăia un sentiment ciudat urcând scările, Aron surâdea dar îi lipsea acea strălucire din priviri.

Timpul se scurgea lin printre ei cu mişcări aproape în reluare. Angela era bulversată, mult descumpănită dar decisă să vorbească.

- Trebuie să vorbesc cu tine… despre mine. Ştii că ai avut o zi grea… ştiu că multe or să te surprindă… dar nu pot face pasul acesta, spuse arătând spre bagajul ei, fără să-mi ştii povestea.

- Te ascult, veni replica lui rece şi-atât de calmă că o înfioră pe şira spinării. Un sentiment straniu o cuprinse şi o teamă îi încolăci sufletul dar nu mai putea da înapoi.

Şi-ncet îi completă acestuia aproape toate golurile despre trecutul ei. Nu intră în amănunte ce nu erau necesare… şi-l scuti de multe din trăirile celor trei ani de detenţie. Nu compătimire căuta în ochii bărbatului din faţa sa ce nu se arăta deloc mirat, lucru ce o intriga dar pe care-n emoţiile momentului nu se mai simţea în stare să-l aprecieze, gestioneze.

- Bun… deci dacă tu şi Camil vă cunoşteaţi, mai mult… i-ai fost… alături... atâţia ani, de ce toată mascarada cu prezentarea?!

Calmul întrebării şi intonaţia rostirii fiecărui sunet conturau o certitudine. Mărturisirea ei venise pre târziu, Aron ştia, aflase!

În cele câteva secunde mintea căută câteva explicaţii

Camil… Lia… chiar părinţii… sau cine ştie ce cunoştinţă aflată la acea petrecere… erau mii de variante şi o singură certitudine… ajunsese prea târziu!

Privirea impasibilă a lui Aron i se înfipsese ca un pumnal în suflet… nicio cută, nici nu clipise la cele auzite. Ştia şi nu de la ea, cum ar fi fost firesc.

- Pentru că prezenţa lui… m-a luat total, prin surprindere, răspunse ea într-un târziu la întrebarea lui, venită parcă din alt univers.

Tăcu încercând să descifreze un indiciu ceva pe chipul lui Aron. De ceară dac-ar fi fost şi tot ar fi clipit.

- Îl mai iubeşti, Angela?! pică ca un trăsnet întrebarea lui sfărâmând în mii de cioburi liniştea ce se aşternea ca la un priveghi.

- Nu! rosti simplu şi clar înfruntându-i deschis privirea.

Aron se ridică fără nici un alt cuvânt. Rămasă singură pe canapeaua din living privea spre fotoliul ce încă mai păstra urma trupului lui.

Reveni, şi-i puse în faţă pe masă un plic îndemnând-o să-l deschidă. Nu purta nici un însemn.

Scoase două copii a unor articole din perioada procesului ei. Era şi o poză dar atât de vagă că greu ai fi putut recunoaşte pe Angela de astăzi în blonda platinată a acelor ani.

Parcurse în grabă rândurile, deja cuvintele i se amestecau în faţa ochilor.  Pricepu că erau fragmente din povestea ei… fragmente relatate din altă perspectivă, deloc favorabilă ei.

- Habar n-am, de când zace în cutia poştală. L-am găsit… vineri seara, l-am îngrămădit împreună cu altele, în buzunarul genţii, şi-am alergat… la tine. Mi-era atât de dor de tine! oftă, privind-o. Abia aseară după plecarea ta, mi-am desfăcut restul bagajelor şi-am dat de ele. Uitasem, le uitasem… stupid, nu?! N-am dormit aproape toată noaptea… iar astăzi, abia m-am putut concentra. Am intrat pe net… şi-am citit tot ce se putea despre subiect. Trebuia! Am înlemnit când am dat de numele… domnului… nici n-am priceput ce relaţie fusese între voi… dar vă cunoşteaţi…

Cuvintele lui Aron o aruncau în trecut. Putea să-l învinovăţească?! Oamenii judecau faptele, concretul… iar faptele ei… o făceau vinovată.

Retrăia momentele condamnării aşteptând rostirea verdictului. Răsucea nedumerită plicul. O frântură din viaţa ei pentru care crezuse că plătise… revenea, răscolindu-i şi năucindu-i prezentul.

Îşi şterse lacrimile înmugurite considerându-le, un banal semn că încă nu murise deşi îşi simţea inima abia pâlpâind.

Nu-l putea privi pe Aron… ştia… că acesta-i aştepta privirea… dar se simţea pustiită.

Nici nu-i mai păsa cine trimisese plicul, dar mintea ei se încăpăţâna să caute, poate din nevoia de a nu claca.

Faptul că Aron îl găsise încă de vineri, îl disculpa oarecum pe Camil.  Şi-apoi îl cunoştea pe Camil. Era mult prea egoist, prea preocupat de propria-i persoană ca să se poată gândi la alţii. E drept nu s-ar fi dat în lături de la nimic… dar fără miză?! Şi totuşi răzbunarea… nu era genul lui. Nici nu se uita pe ce anume călca atâta vreme cât avea ceva de câştigat, un beneficiu material… o treaptă spre culme… dar de la ea nu mai avea nimic de câştigat. Îi luase totul ...iar acum umbra lui îi sfărâma  şi prezentul dar doar indirect căci... nu, mai mult ca sigur nu fusese el.

Mai era  Relu… dar acesta n-ar fi avut de unde să ştie adresa lui Aron… ar fi însemnat să premediteze totul şi erau prea mulţi de… dacă, în ecuaţie. Mai privi o dată plicul… atât de galben.

Mintea îi zbură la David, la galbenul trandafirilor primiţi, dar nici nu intra-n discuţie. Îşi reaminti de primul trandafir ce i-l dăruise. Un coş… de alb şi roşu… şi ea alegându-l pe singurul galben.

Doi singuratici… ea şi acel trandafir.

Mereu fusese singură… de când ieşise  pe uşa casei părinteşti… cu inima nebună şi sălbatică… cu palmele pline de vise şi privirea încrezătoare.

Anii lângă Camil… o altfel de singurătate, o altfel de închisoare… iubirea ei pentru Victor… doar un oftat prelung în care se complăcuse din aceeaşi teamă de singurătate.

Nu înţelegea cine şi ce ar fi avut de câştigat prin aceste dezvăluiri. Mai rămâneau părinţii lui Aron…dar ceva din interior îi spunea că nu. E drept nu i-ar fi încântat trecutul ei... dar nu şi-i putea închipui apelând la asemenea subterfugiu.

Gândurile i se întoarseră la primul impuls avut şi refuzat pentru că nu-i găsea o explicaţie logică, Claudia. Îşi reaminti de faptul că i se cotrobăise prin birou, că se simţise spionată. Bănuia că-i ştia povestea. Poate de la Cristina… poate câte un pic adunate şi puse cap la cap. Prea săritoare mereu cu Aron, excesiv de amabilă şi vorbăreaţă. Şi-n discuţia cu Sebastian, de după vizita lui David,  simţise invidie din partea ei… dar o pusese pe un puseu de gelozia feminină… n-ar fi crezut în veci că poate merge atât de departe. O ajutase cu mutatul, îi oferise prietenia ei… şi  totuşi simţea că doar ea putea să fie.

Îşi privi în suflet… iubea şi nu putea renunţa aşa pur şi simplu la el… la ei.

- Bun, şi suntem aici… Sau mai bine să stabilim un lucru Aron, ridicând privirea, conştientă că era, totuşi, viaţa ei trebuia să lupte pentru ea… nu trebuie mă dezvinovăţesc pentru trecutul meu…singurul lucru pentru care-mi cer iertare e faptul că la petrecere n-am avut tăria de a recunoaşte că eu şi Camil… ne cunoşteam.

- Nu vorbim de  o simplă cunoştinţă, Angela. A fost… bărbatul tău.

- Da, dar cum bine spui… a fost! Nu vreau să-l vorbesc de rău… nici să mă victimizez, nu caut compasiunea ta... ar fi similară cu indiferenţa şi mi-au trebuit ani să-nţeleg că indiferenţa într-o relaţie de doi e mai rea şi ca ura.  Eu şi Camil avem un trecut împreună. Au fost clipe frumoase dar şi multe lucruri de care nu-s mândră. Dar… e drept, a fost bărbatul meu, primul bărbat din viaţa mea… şi mi-am dorit cu disperare să fie ultimul. Mi-am pus viaţa în mâinile lui cu inocenţa vârstei de atunci. Iubeam şi mă credeam iubită! Am greşit faţă de el, faţă de mine… complăcându-mă în… acea relaţie. Am crezut în visul lui, îl consideram visul nostru.  Îl iubeam, îl uram… nici nu mai ştiu… cert e că am simţit sensul verbului „a tolera”… ne toleram… îi eram indiferentă. Din disperarea de mă simţi iubită m-am aruncat în braţele altuia. Am rănit oameni, n-am fost cu nimic mai brează decât Camil. Pentru faptul că eu sufeream mi se părea normal să sufere şi alţii. M-am dăruit din răzbunare, am confundat-o cu iubirea. Sunt oameni cărora încă, ar mai trebui să le cer iertare. M-am trezit mai jos… murdară şi golită. Am cunoscut mizeria umană pentru că m-am complăcut în ea. În mare parte e doar vina mea. Avem cu sau fără voie un trecut, de multe ori nu cel mai fericit… şi da, Camil face parte din  trecutul meu… e acolo… şi acolo va rămâne! Pe tine te iubesc, Aron! Tu eşti prezentul meu!

Tăcea, privind-o impasibil. Ar fi acceptat  fie şi nişte reproşuri… o seca această tăcere, ştia că ascunde multă suferinţă şi  o durea.

Tăcu şi ea, privindu-l apoi se ridică, intră în bucătărie pentru un pahar de apă, o ustura stomacul, o ardea sufletul… ar fi fumat dar n-avea ţigări.

Afară se întunecase şi de la etaj urmărea siluetele ce se îndreptau tăcute şi împovărate de apăsările altei zile, spre casă… spre cei dragi. Venise şi ea acasă… dar... ajunsese prea târziu.

Se întoarse şi privi spre geanta de voiaj rămasă în hol, întrebând-o, parcă,  dacă să plece sau nu.

Se răsuci spre geam privind mirată la stropii mari de ploaie iviţi din senin, ce băteau în geam. Îşi lipi palma pe sticla rece din nevoia de a-i simţi. Cădeau cu zgomot, apoi se prelingeau molcom desenând dâre firave pe fereastra acoperită de praful cotidian, asemeni unei hărţi. Semăna cu  harta sufletului ei… că tare mult praf mai era. Ce bine era dacă s-ar fi putut spăla şi ea  de durere.

Auzi paşi în hol şi uşa de la intrare deschizându-se şi închizându-se la fel de brusc. N-apucă să spună nimic. Privirea i se agăţă de uşă, contopindu-se parcă cu nemişcarea acesteia.

Mult, puţin… ea se pierduse deja între veşnicii… până ce  zări silueta lui Aron, în tocul uşii. Era ud… semn că ploaie chiar se înteţise,  se oprise-n hol… privind-o.

Ar fi alergat la el. Voia să creadă că odată ajunsă la pieptul lui toată această răceală instalată  s-ar fi topit în focul iubirii, dar nu cuteza s-o facă. Orgoliu sau teama de a fi  respinsă… habar n-avea, dar picioarele refuzau s-o asculte.

Soneria telefonului lui Aron, se strecură încetişor între ei.

- Am uitat geamul …meu deschis, spuse privind în grabă numele de pe ecran dar ignorând apelul.

- Bine.

- Mă duc să fac un duş.

- Bine, repetă ea la fel de impersonal. Aron, vrei să plec? continuă ea după câteva secunde de pauză, ieşind în hol şi privind în urma lui.

- Asta-ţi doreşti?! îl auzi şi-l văzu oprindu-se din drumul lui şi întorcându-se spre ea.

- Nu… dar o să fac cum vrei tu. E dreptul tău…

- Dreptul meu, pe naiba… femeie! Nu vreau drepturi… te vreau pe tine!

- Şi eu …

Aron se apropie de ea.

- Hai să lăsăm lucrurile să se aşeze… lasă-mi timp, rosti dându-i după ureche o şuviţă desprinsă din legătură.

Angela nu mai spuse nimic, doar aprobă în timp ce-şi simţea ochii cum înotau în lacrimi. Nu voia să plângă în faţa lui, nu din orgoliu… ci doar pentru a nu mai prelungi, suferinţa ce-o resimţeau,  amândoi, fiecare cu altă intensitate.

Tremura atât de tare… mai ceva ca la primul lor sărut, când el cu aceeaşi gingăşie începuse prin a-i aranja o şuviţă. Pentru o clipă sperase că-i va urma aceea atingere suavă, perfecţiunea unui bob de rouă, mirosind a ploaie… dar nu. Deja plecase.

Îl privi depărtându-se şi abia apoi închise ochii, eliberând armata de lacrimi. Şiroiau de-a valma coborând spre buzele ce resimţeau atât de dureros lipsa  sărutului.

Se lăsă să lunece în fotoliu şi ochii îi picară pe colile scoase din plic. Abia acum observă că pe verso era dactilografiat cu majuscule  bolduite… NU TE MERITĂ!

Privi câteva minute bune cuvintele. Parcă se răsteau la ea. Împături hârtiile vrând să le ascundă… dar cuvintele încă îi jucau în faţa ochilor, o ardeau.

Poate că nu-l merita… dar îl iubea!  Ascultă sunetul apei şi pentru o clipă revăzu trupurile lor îmbrăţişate, biciuite de atingerea blajină a stropilor, în vreme ce se iubeau. Simţi un impuls să intre după el la duş… dar…

Îşi acoperi urechile oprind astfel chemarea îngânată de sunetul apei…  închise ochii… acolo pictată pe interiorul pleoapelor avea privirea lui, zâmbetul… toate îi lipseau. O durea coşul pieptului.

Se ridică agale şi intră în dormitor. Se cuibări într-un colţ pe aşternuturile ce îmai păstrau parfumul lor. Se simţea atât de obosită, o ameţeală ciudată… o stare de sfârşeală. Îşi dorea doar să adoarmă şi să uite.

Îi era frig, cumplit de frig şi totuşi o arsură puternică o mistuia pe interior.

Auzi ca prin ceaţă uşa de la baie şi simţi cum cineva o acoperea c-un pled. Ce frig îi fusese dar  parcă paralizase…voise să se învelească dar nu se putea mişca, era atât de singură…toţi o părăsiseră. O îmbrăţişare caldă îi cuprinse trupul, ce bine era, adormi bucuroasă că nu-i mai era atât de frig.

Deschise ochii brusc, speriată de ţipetele ce-o înconjurau ...

Se ridică uşor privind în jurul ei. Ascultă. Era linişte. Doar inima ei bătând cu putere şi respiraţia uniformă a lui Aron.

Visase…iarăşi.

Printre despărţiturile lamelare, luna îşi strecura subtil argintiul. Îşi duse măna la frunte, ardea. Îşi privi palmele, simţise atât de pregnant mirosul şi fierbinţeala roşiatică a sângelui. Avea încă în faţa ochilor imaginea. Teama şi neputinţa o îngenuncheaseră acolo, mâinile i se-nroşiseră… şi ţipetele ce nu mai conteneau.

Mai ascultă câteva clipe apoi se întinse la loc în pat privind spre Aron. Rămase multă vreme cu ochii pironiţi pe chipul lui brăzdat de  strălucirea lunii.

Simţi arsura unor lacrimi şi le lăsă să curgă-n voie. Nu voia să facă nicio mişcare care să tulbure somnul lui Aron. Era acolo… la o palmă de ea, îi simţea răsuflarea şi căldura trupului.

Închise ochii într-un târziu, mai mult moţăind de teamă că visul va reveni…

Era trează de ceva vreme, dormise în reprize, mai mult spre dimineaţă. Nu îndrăznea încă să se mişte, de teamă să nu-l trezească pe Aron.

Prin deschizătura lamelelor trecuse de la prima geană de lumină la razele unui soare molatec.

Un foşnet şi privirea somnoroasă a acestuia oprindu-se pe chipul ei. Îi simţi mâna ridicându-i faţa spre el şi privirile lor contopindu-se. Descoperi în profunzimea tăcerii conturul unei răni ce-şi aştepta dreptul la vindecare.

Se simţi luată în braţe şi răspunse îmbrăţişării.

Era atât de bine. Trupurile lor sculptate în aceeaşi nemişcare. O îmbrăţişare simplă… fără pasiunea altor dimineţi, fără sărutări fierbinţi şi dorinţe-n mugurite...

Şi totuşi parcă nicio dimineaţă nu-i adusese atâta linişte şi încredere. Prin  întregul gesturilor sale, Aron, încerca să-i transmită neputinţa lui. Îi mulţumi din priviri, era mai mult decât nimic.

Acum cu adevărat se simţea pregătită să aştepte şi de ce nu, să lupte… şi n-o făcea pentru că i-o datora ci pentru că-l iubea.

Doar sunetul discret al alarmei le zdruncină nemişcarea.

- Bună dimineaţa, îl auzi rostind.

- Bună dimineaţa, îl ajunse şi răspunsul ei prin dreptul uşii.

Angela îşi adună genunchii la piept privind în jurul ei. Purta încă în suflet ecourile serii… şi-o undă de vinovăţie aciuată-n suflet. Dar spera!

Cioplită în întunecimea unui timp în care  doar mima un zbor în  lumină… iubirea lor, împrumutase acum culoarea unei lacrimi ce se zbătea neliniştită-n în palma cu care ei îşi mângâiaseră sufletul.

Nu voia ca pumnul să se-nchidă… ar fi strivit-o. Simţea că mai erau multe de spus între ei… de aceea trecu pasivă peste strălucirea răutăcioasă  a plicului galben rămas pe măsuţa de cafea.

Era o anumită moliciune şi stinghereală în gesturile lor şi e drept, că până şi aroma cafelei  părea  alta dar credea în ei şi-şi promisese că nu va mai fugi.

Era vie, era tânără, frumoasă şi decisă să lupte pentru iubirea ei… indiferent cu cine, atâta vreme cât şi Aron şi-o dorea. Închise uşa în urma lui şi după aproape o oră părăsea şi ea apartamentul.