Femeia in albastru (29)

Urcă scările firmei, elegantă şi zâmbitoare. Ascunsese în adânc nedumeririle, erau doar ale ei.

Se ocupă de tot ce amânase cu o zi în urmă. Ignoră privirile curioase ale Claudiei, care-şi tot făcea de lucru prin biroul ei, ba c-un dosar, ba cu nu ştiu ce adresă.

Avea de gând să fie cu ochii pe ea, dar deocamdată n-o putea acuza de nimic… deşi era aproape convinsă că  ea era expeditoarea plicului.

- Se întâmplă ceva cu tine. Îmi pari schimbată Angela, îi spuse şi Luminiţa la ieşirea din birou după ce rezolvaseră cu bine două incidente ivite.

- Nimic special, evitând astfel orice trecere către viaţa ei privată. Ce mai ştii de sejurul domnului cu trandafirii galbeni?

- Aştept ultimele confirmări. Mâine sau poimâine îl sun să treacă pe aici pentru a încheia formalităţile.

- Bine, mulţumesc. Când ai datele o să te rog să mi le laşi pe birou. Mă voi ocupa personal de dânsul, îi sunt datoare.

- Sigur, Angela.

La câteva minute de la plecarea Luminiţei se ridică  o rugă pe Claudia să-i aducă de la financiar contractul de închiriere al etajului.

- Mulţumesc, o expedie  sec în ciuda chefului de vorbă şi a zâmbetului mieros cu care aceasta o învăluia.

Răsfoi şi găsi, într-adevăr, ce căuta. Numărul de telefon al lui Victor. Avea emoţii dar era decisă să-şi facă ordine în viaţă. Trebuia să stea de vorbă cu Victor. Poate nici nu erau multe de spus dar trebuia. Nu mai voia alte surprize nici mâine, nici pe viitor.

- Bună Victor. Angela Antonescu la telefon. Deranjez?

- Sărut mâinile. Ce surpriză, Angela. Nu. Mă pregăteam să plec la masă. Ai păţit ceva?! Te pot ajuta cu ceva?

- Doar să-mi accepţi invitaţia la masă. Îmi doresc să stăm de vorbă.

- Nuuu, permite-mi să te invit eu. De unde să trec să te iau?!

- Vin singură. Tu, spune-mi unde.

Mai discutară câteva minute pentru a stabili toate detaliile şi închise. Ştia localul, era la câteva străduţe de firmă.

Intră zâmbindu-i. Întârziase special, câteva minute, ca să fie sigură că nu se întâlneau pe drum.

Se priviră în tăcere câteva secunde. Cavaler şi galant Victor nu se dezminţea. Încercă să mimeze indiferenţa dar atingerea lui  îi înfioră pielea. Se desprinse. Îl iubise pe Victor, o altfel de iubire…  născută din atracţie, dorinţă şi multă disperare. Trupul ei resimţea, de acolo, din trecut atingerea şi mângâierile de demult. Făcuse dragoste cu el… nu-l putea numi un străin, fusese oaza ei de linişte… chiar dacă îi trebuiseră ani să priceapă că nu poţi alege din răzbunare cu inima încrâncenată de respingerile altuia.

O linişte monumentală… ea şi Victor… două tăceri privindu-se. Totul spulberat într-o clipită de sunetul telefoanelor… care parcă vorbite se sincronizaseră. Mobilul ei afişa numele lui Aron.

Cum el se ridicase scuzându-se, ea rămase acolo şi răspunse .

- Doar un minut pot vorbi, doar ce-am scăpat dintr-o şedinţă. Vreau doar să-ţi spun că mi-e dor de tine, un dor nebun. Nu mă lăsa să te pierd, Angela!

Abia apucă să îngăime un „te iubesc” că telefonul se închise.

- Ciudat de mică e lumea, nu?

- Ciudat, răspunse el şi abia acum Angela sesiză şi-n vocea lui un tremur subtil, dovedind că şi el era om că şi el avea emoţii.

Se mai linişti dar nu se bucură. Emoţiile lui o făceau mai vulnerabilă şi pe ea.

- Arăţi fantastic. Credeam că Radu exagerează, până ce ne-am ciocnit la expoziţie,  mi-a spus că v-aţi văzut… dar trebuie să recunosc că n-a relatat pe măsura veridicităţii. Eşti o luptătoare asta-i cert, nimic de mirare, niciodată nu mi te-am imaginat altfel.

- Mulţumesc, Victor… şi tu eşti neschimbat.

- Da, făcând abstracţie de firele argintii ce-mi asaltează tâmplele, deja. Iartă-mă… spuse el trecându-şi mobilul pe silenţios.

- Îmi cer scuze pentru incidentul de la expoziţie. Am realizat prea târziu că aparţinea soţiei tale. Sincer n-a fost cu nici cea mai mică intenţie.

- Niciodată n-am gândit aşa ceva, ne-a făcut plăcere revederea. Păcat că nu aţi revenit. Am discutat cu David, ne-a povestit. Ştii Marga are o fundaţie iar David…

- Ştiu, se pare viaţa ne tot intersectează cărările. De asta mi-am şi permis să te sun. Voiam să-mi cer scuze pentru recentul incident şi pentru  povestea mai veche care, ce-i drept, încă mă face să mă simt ruşinată.

- Să lăsăm trecutului ce e al trecutului. Eu îmi permit să păstrez acolo amintirea unei femei…superbe… o femeie pasională ce m-a făcut să vibrez.

Angela îşi simţi mâna ridicată de acesta şi dusă la buze. Pe un altul l-ar fi pocnit dar nu şi pe el. Se priveau şi înţelese că avea locul ei în trecutul lui Victor.

- Iartă-mă, Angela. Deşi trebuie să mărturisesc că n-ai fost niciodată  doar un impuls. E ceva între noi… mereu a fost… Şi mă bucur că ne-am făcut timp să vorbim.

- Mai ales că e posibil să ne vedem mai des decât crezi, dat fiind că lucrăm în acelaşi imobil.

- Daa?! … într-adevăr e mică lumea, zâmbi el auzind că sediul în care funcţionau aparţinea firmei administrată de Angela.

- Cristina mi-a fost colegă de facultate… şi s-a dovedit cea mai bună prietenă. Tu ştii mai bine cum priveşte societatea noastră pe cineva cu trecutul meu. M-am izbit de reticenţă, de răutate. Lumea judecă, condamnă. Cristina n-a făcut-o sau cel puţin eu n-am simţit-o. Mi-a fost mai ceva ca o soră.

Şi-n câteva minute îi relată punctual desfăşurarea evenimentelor.

Victor era un om special, ştia să asculte să aprecieze lucrurile la adevărata lor valoare. Relaţia dintre ei începută poate în alt context, moment… ar fi avut poate o altă finalitate. Mai discutară câteva minute, mai mult despre ea pentru el ca de obicei era foarte rezervat cu privire la viaţa lui. Undeva în ochii lui, Angela, percepu o umbră vagă ce-i întuneca privirea, dar ignoră. Se bucura că se lămurise cu el şi-n privinţa lui. Aparţinea trecutului … prezentul ei îi aparţinea numai lui Aron.

Se trecuse peste momentul de stinghereală dintre ei şi în final acum îşi zâmbeau sincer şi frumos ca doi prieteni vechi.

- Sunt cu maşina… doar mergem în acelaşi loc.

- Nu… Victor, nu mă mai întorc la firmă azi. Mulţumesc pentru tot. Mă bucură tare mult revederea noastră.

- Îmi permiţi o întrebare?!

- Da… de ce nu?!

- Te-ai căsătorit?! David mi-a spus că eşti logodită. E un tip foarte cerebral, nu poţi trece dincolo de ceea ce nu vrea să se vadă… dar am simţit o undă de regret în cuvintele lui, în ciuda disimulării afişate.

- Nu, nu sunt căsătorită încă, nici măcar logodită, dar am o relaţie cu un om minunat.

- Probabil de aceea a presupus David, că eşti logodită. Mă bucur pentru tine.

Păşea privind în jurul ei, ruginiul toamnei începuse să umbrească discret oraşul.  Toamna nu era anotimpul ei preferat dar îi trezea amintiri, în special, de acasă. Acolo toamna avea altă culoare, un parfum aparte. Oamenii din satul ei erau atât de ocupaţi în această perioadă a anului că ar fi râs s-o vadă cum se plimba agale printre tarabele din piaţă.

Voia să gătească pentru omul iubit. Cumpără şi-un braţ mare de flori de toamnă. Simple, fără pretenţii, amintind de mirosul câmpului, al pădurii.

Gătitul se dovedi o adevărată provocare căci bucătăria lui Aron numită impropriu  aşa, nu avea de niciunele.

Răspândise în toate camerele mănunchiuri din braţul de flori şi acum îşi admira mândră, rezultatul. Cum nu avusese vaze improvizase dar era bine. Soneria telefonului o anunţă că Aron era probabil în drum spre casă.

- Ieşim undeva să mâncăm sau să cumpăr ceva în drum?

- Am gătit, Aron. Dar dacă vrei să ieşim… ieşim.

- Bine, ajung în 30 de minute.

Avea emoţii peste care se aşternură rapid îngrijorarea când observă că cele 30 minute se transformară într-o oră… iar Aron nu mai apărea. L-ar fi sunat dar nu voia să pară pisăloagă. Trecuseră aproape două ore, era chiar îngrijorată. Îl apelase de câteva ori dar se izbi de un telefon închis. Singurul număr de telefon la care ar fi mai putut suna era al Liei dar nu îndrăzni. Se înarmă cu răbdare şi aşteptă impunându-şi să nu se gândească la cine ştie ce scenarii triste.

Şi totuşi, o apucă tremurul când văzu peste alte câteva minute, numărul Liei apelând-o dar se mai linişti auzind vocea lui Aron.

- Iartă-mă… am rămas fără baterie şi nici n-am realizat. Bunica s-a simţit rău şi ai mei au chemat ambulanţa. Suntem încă la spital.

- La care?! Să vin acolo?! întrebă ea cu vocea gâtuită.

- E Lia aici… Aşteptăm să iasă doctorul. Cum aflu ceva te sun.

Se cuibări în fotoliu. Ce-ar fi putut spune sau face? „Bine măcar că e Lia cu el” gândi în timp ce în minte îi reveneau pasaje din povestirile lui Aron despre bunicii săi. Ştia că legătura lui cu bunica era poate mai specială ca aceea cu mama. Pentru el bunicii erau adevărate icoane şi realiza că era speriat, îndurerat… ar fi vrut atât de mult să fie lângă el.

Tresări simţind cum cineva o săruta pe obraz. Adormise ghemuită în fotoliu. Era el, iubitul ei. Faţa îi era udă, transfigurată… plângea. Abia atunci se trezi speriată. O izbi  chipul îndurerat al acestuia. Secvenţe din visul avut i se înşirau în faţa ochilor… resimţise fierbinţeala sângelui în lacrimile ce curgeau pe obrajii lui. O speriau toate acele vise premonitorii. Nu le avea mereu dar când se întâmpla amintirea lor o urmărea zile întregi şi se bloca când se reflectau în realitate, prin veşti triste.

Aron se prăbuşise pe canapea plângând ca un copil. Îl privea, nu îndrăznea să se apropie. Era durerea lui…o durere prea mare ca ea  să se poată amesteca nechemată.

- Îmi tot repeta că-i e dor de mine, dar mereu îmi găsea scuze, tot ea… iar eu egoist, mă mulţumeam c-un telefon. Credeam că va trăi veşnic. Acum e… zace inconştientă… mi-e dor de ea… şi nu vreau să-i caut scuze că vârsta… e bunica mea. Nici nu ştiu dacă ştie că am fost acolo, lângă ea. Îi povestisem de tine şi era nerăbdătoare să te cunoască. Îmi propusesem ca înainte de petrecerea de sâmbătă să trecem câteva minute pe la ea… dar cum era deja târziu am spus că or să sară ai mei în sus şi … am renunţat.

Angela asculta, nici nu ştia dacă Aron vorbea cu ea sau răpus de durere îşi conştientiza gândurile, rostindu-le. Abia când întoarse ochii spre ea îndrăzni să se mute lângă el pe canapea. Se lipi de el, mângâindu-l pe obraz şi încălzindu-i mâinile înfrigurate. Nu avea cuvinte. Ştia că orice ar fi spus erau simple vorbe. Preferă tăcerea îmbrăţişării şi-şi lăsă sufletul să fie sprijin acestui suflet îndurerat.

Trecuseră câteva minute bune când se ridică şi fără nici un cuvânt intră la duş. Nu aruncase nicio privire spre masa ce-l aşteptase pregătită.

- Voi merge la spital. Culcă-te. Trebuie să-i fiu aproape.

- Înţeleg, şopti Angela înghiţindu-şi restul cuvintelor prin care ar fi vrut să-i fie alături.

O altă noapte albă şi dimineaţa ce aduse cu ea vestea că bunica se stinsese.

Toate aceste zile, pline de durere îl schimbară pe Aron. Se închisese în el, suferea şi nu voia să împartă cu nimeni. Angela îl susţinea strecurându-se în preajma lui mai mult ca o umbră.

În ziua înmormântării nu vărsase nicio lacrimă. Un război surd, o încleştare cu firescul vieţii. Privise mai tot timpul spre mormântul bunicului  şi rămase mult timp cu picioarele pironite la căpătâiul lor.

Nu voise să participe nici la masa de pomenire în ciuda insistenţelor Liei. Îi spusese  sec că dacă ea vrea să rămână, n-are decât. O bloca atitudinea lui şi izolarea în care se retrăsese dar încerca să aibă răbdare şi să fie acolo de câte ori avea nevoie.

- Ai răbdare cu el. Acum e în război cu toţi. Şi peste moartea bunicului a trecut destul de greu. Dar acum e bine… sunt mai liniştită că te are pe tine alături. Te iubeşte mult, ai încredere.

- Şi eu îl iubesc! şopti ea deşi i-ar fi strigat la rându-i că e atât de speriată… că îl dezamăgise pe Aron… că toată această durere venea pe un fond sufletesc deja zdruncinat şi acesta se izola poate de teama altor dureri.

Se concentrase pe slujbă, implicându-se tot mai mult ca dăruire şi timp în proiectul la care lucra. Nu ştia prea multe amănunte despre stadiul lucrărilor dar intuia că se derulau cu succes date fiind plecările lui tot mai dese.

Nu mai făceau dragoste ca înainte şi uneori se trezea suspinând singură în miez de noapte de dorul lui deşi el dormea alături.

Da, fizic erau unul lângă altul şi dar sufleteşte doar umbre călătoare valsând uneori pe aceleaşi tainice gânduri.

Devenea uneori expansiv şi parcă evadând din carapacea în care se baricadase se trezea faţă-n faţă cu zăpăcitul ce se agăţase ca râia de ea.  Aceeaşi strălucire şugubeaţă… aceleaşi porniri zburdalnice care-o lăsau fără replică şi care-i readuceau speranţa în priviri. Şi le era atât de bine… ca mai apoi, subit… totul să se reîntoarcă la tăcere… o tristă amorţeală în care lâncezeau prefăcându-se vii.

Închidea ochii deseori rememorând momentele frumoase… nopţile în care nu şi-ar fi dorit să vină dimineaţa. Îi lipsea spontaneitatea lui… o speria această seriozitate născută sau impusă… din durere. Se chircea uneori în aşternut …în nopţile-n care dormea singură o durea absenţa lui… o înhiba nemişcarea lui în nopţile în care era.

În suflet îşi mărturisea o umbră de îngrijorare, se temea că va obosi de atâta aşteptare.