Noelia(13)

Mașina rula lin, de parcă nu se grăbeau niciunde. Un ștergător nu mai funcționa bine și Nick se văzu nevoit să reducă și mai mult viteza. La un moment dat unul dintre faruri se stinse.

-         Tu înțelegi că m-am săturat de figurile tale? Ar fi trebuit să renunț la tot, pe tine să te vând, și să semnez contractul pe vasul de croazieră! își vărsă el năduful pe unul dintre butoane.

-         Era mai bine dacă o luam pe a mea, cum am spus!

Cascada - ultima parte

Nu mai contoriza zilele săptămânii decât în măsura în care stabilea operațiile. Astăzi era o zi lejeră în care de câteva  ori rămăsese privind pe fereastră. Căuta prin negura unor ani. Îl apăsa lipsa unor zâmbete, îl dureau absențele. În spital era puternic și-i era bine. Dar odată ieșit pe poartă, umerii coborau involuntar și cu greu mai reușea cineva să-l facă să zâmbească. Până și Amalia obosise să-l încurajeze. Se mai oprea uneori la ea la o cafea stând de vorbă ca doi prieteni vechi.

Cascada - partea a cincea

În câteva zile își luase concediu, uimind mai  apoi pe toată lumea  cu transferul.  Îl urmase pe Ștefan și n-o făcuse din datorie. Momentele de singurătate la care se condamnase, ura față de tot erau o povară mai grea decât despărțirea finală. Și apoi fiul lui încă trăia. Era acolo, trebuia doar să-și întindă brațele ca să-l atingă.

-         Bine ai venit acasă, tată! îi strânsese mâna bărbătește fiul său. Mi-a fost atât de dor de tine.

Și-au plâns... fără nicio jenă, unul în brațele celuilalt; trei bărbați: unul de 21 de ani, unul de 48 de ani și bunicul la cei 79.

Nu știa pentru cât timp dar era acasă cu feciorul lui. Îl privea deseori din umbra unor gânduri și se întreba când se făcuse bărbat. El unde fusese tot acest timp?

Creioane colorate

Sunetul a făcut-o să ridice privirea. O recunoștea după scârțâit și deja adulmeca parfumul sosirii lui. Știa,  va urma pocnetul metalic brichetei și chiar la ieșirea din scară rotocolul de fum, primul... atât de perfect, mereu.
Nările-i fremătau de emoție și-și simțea gleznele împleticite de teamă.
Emoție și teamă, sălbatică combinație.
Oare a câta zi... era?! Cui folosea să știe?
Se piti la locul știut chiar în secunda în care el apăsă telecomanda. Deschidea mașina și mai zăbovea câteva clipe pe ultima treaptă pentru un fum, două apoi se urca dezinvolt în mașină lăsând totul în urmă.
Acorduri suave strecurate prin fereastra întredeschisă și-un muc de țigară încă nestins.
Se aplecă, îl culese cu grijă și-și potrivi buzele peste urmele celorlalte.
Un fum sau uneori două...
Dintr-un buzunar peticit scoase un creion chimic. Îl înmuie în gură și trase o altă linie pe peretele blocului. Egale și echidistante ca niște trepte spre un alt cer.
- Privește, mami! Doamna aceea mâzgălește peretele și pe ea n-o ceartă nimeni!
- E o cerșetoare! răspunse eleganta femeie și scoțând o bancnotă cu două zerouri i-o întinse nepăsătoare. Ia-o! De ce n-o iei?!se arătă intrigată de nemișcarea celei din fața sa.
Abia acum o privi. Și amuți.
- Tu?! murmură  lividă la față și mult transfigurată.
- A plecat, mami! o trase cea mică de mână. Cine era, mami?
- Nimeni... o cerșetoare!
- Uite ce mi-a lăsat... o cutie de creioane colorate. Mi-a spus să desenez un soare lângă  desenul ei.

Tăceri

Acum, la acest nou final, arunc o privire peste umărul vremii. Pe rând zăresc și ploi și soare, lumina ce răsare dintre umbre, arcuindu-se maiestuos peste toate câte le-am trăit.

Cum ne-a fost?! O știe fiecare.

Nu-mi plac bilanțurile, așa cum nu-mi plac despărțirile.

Mă iartă dacă uneori m-am rătăcit de tine și-n mine m-am ascuns, tu știi... enorm, m-a durut vara ta. O vară din care nimic, n-a mai fost la fel.

Și-n toamna ce-a trecut durerea m-a însoțit stingheră. E poate firesc, din firescul lumii ca la un moment dat să ne despărțim de părinți, dar e așa de greu.
Mi-e dor de tine, tata. Mi-e dor de privirea ta și cuvintele ”fata mea”.
Am plâns și astăzi și probabil voi plânge și mâine, mă doare c-ai plecat atât de brusc, lăsându-ne pe toți cu mult amar în suflet.

Nimic nu mai e la fel, dar încerc să zâmbesc căci știu... așa ți-ai fi dorit, tu, optimistule mereu  îndrăgostit de viață ce niciodată nu te lăsai doborât. Te ridicai... habar n-aveam cum de găseai putere dar înfruntai fiecare nouă cumpănă spunând: astea-s valurile vieții!Și tu o știi, au fost momente-n care te priveam neînțelegând atâta detașare. Acum știu, nicicând n-a fost așa ceva. A  fost pofta de-a trăi, capacitatea de-a înfrunta râzând, nevoia de fi tare pentru cei din jur, înțelepciunea de a accepta ce nu mai poate fi schimbat.
Erai vulcanic. Oare de ce mă mir c-așa sunt și eu?!
Erai vesel. Și eu o folosesc adeseori.
Erai simplu. Doar eu mă complic inutil.
Erai acasa mea întreagă. Acum doar mama mi-a rămas, m-apasă dezrădăcinarea.

Mă rog să-ți fie bine,  să-i dai putere mamei să treacă peste lipsa ta, să nu ne uiți nicicând, tăticul meu! E primul an când nu-ți pot ura nimic!

E primul an când nu mă pot bucura cu adevărat, voi zâmbi celor din jur, căci viața merge înainte, voi închina un pahar cu toți cei dragi dar la miezul nopții voi privi spre cer, acolo spre acea stea de unde tu și frățiorul meu ne veți veghea mereu. Dumnezeu să vă odihnească!

Mă veți ierta cei ce citiți, că vă împovărez cu ale mele gânduri.

Zâmbiți și bucurați-vă de cei dragi, nimic nu contează mai mult decât ei.

Un an mai bun și multă sănătate, vise împlinite mii, cât mai multe bucurii.