Străini în noi

”într-una din zilele viitoare vom tresări cu toții în mormânt/și ne vom da seama că tot ce am făcut înainte/ a fost să-i ținem de mână ca pe niște străini pe cei dragi” De aici.

...mereu prea târziu! Vom ridica din umeri neputincioși căutând scuze inutile. Le vom asorta c-un surâs idiot și pentru o clipă chiar vom crede că asta era tot ce lipsea Universului.

Un rol firesc cu nimic mai important decât al gospodinei ce se simte datoare să împerecheze ciorapii soțului și doar în gând să spere că el îi va mulțumi vreodată.

El a uitat de mult să-i mai zâmbească dimineața sau la un moment dat n-a mai avut cui. Atât de multe-s de făcut dimineața că niciunul dintre ei nu mai are vreme să aștepte.

Vine ori nu vine zâmbetul? Acum ori niciodată...

Timp de risipit pe fleacuri n-au!

Uleiul sfârâie pentru omletă, cutia de cereale e prea sus pentru cel mic și tata coase un nasture neobservat de soție, repartizând mental banii de buzunar ai fiecăruia.

Cineva va rosti ”așa a fost să fie”!

Înțelepciune sau o altă justificare confortabilă?

Reacții previzibile în derulare. Unele rostite, altele aprobate tacit. Doar toți avem interes să ne sustragem de la o confruntare cu conștiința.

De ce să stârnim un balaur? Mai ales fără garanția unui final fericit.

Și atunci?!

În numele unui destin ce ne-a fost hărăzit vina, oricare ar fi ea, nu e a noastră!se aude un murmur.

Adunarea Străinilor Anonimi, ultima însemnare din agendă a zilei.

Obosit, resemnat te achiți, curios de ce-i trecută cu roșu. O fi fost singurul pix de pe birou?!

Ce bine ca au parcare. Or fi și scaune în sală?!