Femeia in albastru (30)

Iarna bătea timid în ferestre rătăcind uneori fulgi străvezii dar încă prea firavi pentru a fi luaţi în seamă. Era deja începutul lui noiembrie şi avea emoţii ce creşteau pe măsură ce timpul se scurgea. În două zile pleca în Germania. Sora ei urma să nască şi-i promisese că va fi acolo.

Pleca singură, tatăl nu se simţea prea bine iar pe mama-sa nu reuşise s-o convingă să se urce-n avion.

- Ne-om duce la primăvară cu autocarul mai vedem şi noi lumea. Io-n drăcia ceia nu mă urc! Și mai ales fără tatu-tău.

O speria că îmbătrâneau, că din vizită-n vizită îi găsea tot mai neputincioşi. Trecerea anilor, suferinţele ştiute dar mai ales cele neştiute săpau cute adânci pe chipul şi mâinilor părinţilor. Dar cât de frumos zâmbeau şi ce licăr minunat le scânteia discret în ochi când privirile li se întâlneau şi poposeau pe umărul şi pasul copilei, de mult femeie… dar care pentru ei rămânea veşnic prima lor născută, una din florile sufletului lor.

Şi ei, ce mângâiere îi aduse acel sfârşit de săptămână petrecut acasă. Şi Aron se arătase încântat.
Părinţilor le era drag de el şi acesta era fascinat de simplitatea gândirii lor, a vieţii în sine.

Atât de simplă şi totuşi atât de complexă prin perfecţiunea îmbinării dintre faptă şi gând.

El şi tatăl ei petrecură ore întregi în atelierul acestuia, unul povestind altul privind şi ascultând.

Observase încruntare şi încrâncenare pe chipul tatălui  în timp ce lucra,  acum că mâinile nu-l mai ajutau, ca odinioară. Acceptase de nevoie tratamentul dar se pare că acesta doar încetinea evoluţia nu mai putea remedia… şi ca atare acesta se enerva că operaţii pe care altă dată le făcea rapid acum  îl solicitau enorm pierzând timp cu refaceri şi retuşuri.

Poate că erau departe de perfecţiunea anilor trecuţi dar fiecare vas purta în el, acolo frământată,  o fărâmă din sufletul olarului … .şi asta le făcea speciale.

Nu sclipeau dar încă străluceau… şi niciodată vreunul nu fusese gol… cărau povara unei moşteniri, poate disperarea că nu avusese un urmaş căruia să i-o încredinţeze şi alte milioane de gânduri, stări toate pictate în motive ce veneau din străbuni.

- De mult nu l-am mai auzit vorbind atâta pe tatu-tău. Şi băietul aista… e băiat bun, simt eu…  poate v-aţi face şi voi un rost maică, că repede mai trec anii.

Îşi tot amânase plecarea sperând că Aron o va însoţi dar tot nu-şi putea lua liber. Într-un final stabiliseră s-o urmeze la  un sfârşit de săptămână şi să revină amândoi în ţară în funcţie de câte zile libere-şi obţinea el. Înţelegea, dar  tare şi l-ar fi dorit câteva zile doar al ei, departe de casă… de trecut, de durere, de tot ce se strecura între ei… depărtându-i, însingurându-i.

Ştia că între ei erau lucruri spuse rămase undeva suspendate şi neatinse de niciunul din teama de a nu redeschide răni  ce încercau să se închidă. Suferea, ştia prea bine că o rană închisă nu era neapărat vindecată.

Din modul ostil în care uneori Aron, se baricada astfel încât ea să nu poată ajunge la el pricepuse că nu agrea minciuna şi nu-l putea învinovăţi dar şi-ar fi dorit să ştie părerea lui despre anii ei de detenţie. Simţea că nu-i picase prea bine toată trena aceasta de amintiri neplăcute, trecutul ei şi ar fi vrut să discute toate aceste lucruri. Era prea multă tăcere...şi devenea tot mai apăsătoare.

Se învinovăţea că-l rănise şi mai mult deseori se judeca că se strecurase în sufletul lui.

Aron o iubea, era convinsă, de aceea îl simţea ca un leu în cuşcă. Ar fi intrat cu el acolo-n cuşcă să se lase sfâşiată sau iubită…

Se simţea responsabilă pentru multe dar nu putea iubi din datorie… şi nici nu  voia!

Încerca să fie optimistă, se bucura că sfârşitul acestui an îi găsea pe toţi bine. Era picul ei de bine ... din care-şi croia umbra ei de speranţă.

Cristina se despărţise de Helena dar rămăseseră apropiate, sprijinind-o pe aceasta în recuperarea de după intervenţia suferită.

Chiar şi Ada o asigura că era fericită. Surprinzător, ea şi Relu nu mai divorţaseră. Personal era suspicioasă în privinţa lui dar acceptase cu bucurie veştile cum că acesta se schimbase devenind un soţ iubitor şi că erau bine cu toţii. Nu se mai văzuseră de mult, îşi tot promiteau o vizită dar nu găsiseră încă timpul necesar.

Cu Victor se mai salutase din când în când mai mult telefonic.  O avarie ivită la instalaţia de apă îl adusese în biroul ei pentru stabilirea detaliilor şi atunci zăboviră câteva minute la o cafea. Era fericit şi povestea cu multă bucurie despre realizările soţiei sale, despre Luciana, fina lor şi fiica unei prietene speciale care decedase când copila era foarte mică. Se abţinuse să-l întrebe despre ideea de a avea propriul lor copil. Era un subiect prea intim şi delicat iar ea nu voia prea multă apropiere. Se mulţumea cu faptul că-şi puteau zâmbi la salut, îi era mai mult decât suficient.

Pe Claudia reuşise s-o multe la alt centru deschis de agenţia lor. O promovase ca şefă de agenţie, acolo, pe Luminiţa şi sub pretextul că aveau nevoie de cadre cu experienţă în instruirea noului personal se debarasase de ea. Făcuse totul cu acordul Cristinei deşi aceasta încă îi  repeta că are mână liberă în firmă. În schimb, nu-i mărturisise niciodată că o bănuise a fi expeditoare plicului galben, ştia că intolerantă cum era Cris ar fi concediat-o fără prea multe explicaţii. Reglase lucrurile în felul ei. Claudia era mama singură şi copilul ei n-avea nicio vină.  Preferase indiferenţa răutăţii şi era mulţumită de cum se aşezaseră toate… mai puţin de relaţia ei cu Aron.

De Camil nu mai ştia nimic şi nici nu voia să ştie. Bănuia că între timp i se născuse copilul şi nu-şi dorea decât să-l ştie cât mai departe de ea şi de Aron.

Şi cu David lămurise lucrurile. Îşi ceruse scuze pentru purtarea ei şi sarcasmul  neavenit. Se bucurase când acesta la revenirea din vacanță se înființă  la agenţie cu două buchete mari de flori, unul pentru ea şi altul pentru Luminiţa, încântat de tot. Se întorsese relaxat, şi-i stătea bine puţin bronzat. Se declarase pregătit pentru reîntoarcerea în lumea lui, o lume grea, pe muchie de cuţit. Îşi promiseseră că vor păstra legătura şi mai schimbau uneori mesaje prin intermediul poştei electronice. Ştia că spre sfârşitul de an ea şi Aron vor ajunge în Germania şi insistase să le fie ghid. Angela îl refuză, dar îi promise că în măsura în care timpul le va permite  se vor vedea.

Îi povestise și surorii sale despre el iar Măriuca se arătase la rându-i încântată să-l cunoască. Se simţea deseori stingheră, se bucura de orice cunoştinţă ce vorbea, gândea, simţea româneşte care i-ar fi mai alinat dorul de ţară, de ai ei. „E un sentiment atât de plăcut să ştii că aparţii aceleiaşi lumi! E grea străinătatea… mi-i atât de dor de voi! Îmi iubesc soţul, profesia... viaţa, dar o parte din mine va tânji mereu. Dar probabil aşa e-n viaţă nu le poţi avea pe toate ”aşa îi repeta deseori şi multe de convorbirile se terminau în lacrimi. Acum că renunţase şi la serviciu, lipsa  preocupărilor, apropierea sorocului  cu atât mai mult o  sensibilizaseră.

Împacheta admirând minunăţiile cumpărate. Făcuse haz cu ceva vreme în urmă, când o văzuse pe Cristina  atât de preocupată de cumpărături pentru nepoţica sa. Acum zâmbea singură recunoscând că erau fascinante toate acele lucruşoare. Mici şi diafane… le mângâia cu emoţie sperând ca odată să poată cumpăra şi pentru pruncul ei. Îşi dorea un copil. Tresări auzind uşa de la intrare. Privi doar fugitiv spre ceas, căci ştia prea bine cât era ora.

- Sunt superbe, nu?! i se adresă ea lui Aron care se oprise-n spatele ei privind peste umărul ei în valiză.

- Mda… sunt obosit. Mă duc să fac un duş şi mă culc.

- Nu mănânci? riscă ea o întrebare… deşi bănuia răspunsul, dat fiind ora târzie.

- A fost ziua unui coleg şi a făcut cinste. Nu te superi, nu?!

- De ce m-aş supăra? Doar că te-am aşteptat să mâncăm împreună… şopti mai mult ca pentru ea. Ce crezi, Cristina insistă de mama focului, ca la întoarcere să ne abatem pe la ea. Nu i-am promis nimic dar mi-ar surâde... oare am putea?!

- Nu ştiu. Nu vrei să vorbim mâine?!

- Bine, Aron… bătu ea în retragere, cum făcea destul de des în ultima vreme.

Nu era prima oară când venea mâncat, probabil majoritatea colegilor erau născuţi în ultimele săptămâni căci periodic sărbătorea pe cineva.

Intră în bucătărie trecând în revistă bucatele gătite. Rămas singur ştia că Aron n-ar fi deschis frigiderul, deci aruncă totul  apoi spălă  vasele aranjându-le la locul lor. Scotoci într-unul din sertare. Avea acolo un pachet de ţigări. Nu mai fumase de ceva vreme dar acum voia un martor la gândurile ei. Deschise fereastra şi-şi aprinse una. Fuma privind cum fumul se risipea rapid în aerul rece, încercând să-şi domolească zbaterea interioară. Multe presimţiri, din cele mai sumbre… le adunase acolo ignorându-le zile la rând… dar uite, deja se simţea încolţită.

Oftă închizând fereastra. Termină de împachetat şi-şi mai făcu de lucru zăbovind până după miezul nopţii. Când se strecură în pat, Aron o simţi şi-o luă în braţe mormăind un „iartă-mă!”.

O durea acest comportament oscilant, o îngrijorau aceste respingeri urmate de dovezi de iubire dar îl iubea.

Trupul ei ţipa după atingerile lui. Făcură dragoste. Acolo-ntre aşternuturi el îi mărturisea iar iubirea lui şi împreună îşi strigau dragostea dăruindu-se cu disperarea unui condamnat. Se căutau, se aşteptau şi vibrând se regăseau în aceeaşi împlinire. Erau un Adam şi Eva lui, uitau de realitate, uitau de tot… erau doar ei şi focul.

Se bucură enorm când el îi şopti că a doua zi o vor petrece împreună, că-şi luase liber ca s-o poată conduce la aeroport, că voia să profite de fiecare ceas până la plecarea ei.

În astfel de momente uita toate supărările anterioare. Se încăpăţâna să se bucure de prezent şi atât.

- Mă răsfeţi, Aron. Eşti rău… vrei să-mi fie şi mai mult, dor de tine?!

- Vreau… să nu mai poţi respira fără mine. Dac-aş putea te-aş închide aici în căuşul palmei… să fii doar a mea.

- Sunt doar a ta… Aron! De ce simţi nevoia mereu de confirmări?! se arici ea observând în penumbra camerei că el privea departe parcă dincolo de ea.

- Ştiu… iartă-mă! Sunt un neghiob. Nu mă băga în seamă! Te ador!

- O să tac, Aron, prea des ţi-am repetat în ultima vreme că „te iubesc”. Mi-e teamă că nu le mai percepi adevărul, confundându-le c-un lait motiv. O să plec cu ele pe buze şi o să te aştept…să vii să le sorbi.

Se despărţiră fără lacrimi. Se abţinuse să nu plângă deşi buzele-i tremurau iar mâinile nu mai conteneau căutându-se. Pleca cu dor de el, dar se bucura de această pauză. Câteva zile departe unul de celălalt, timp şi spaţiu pentru a-şi redimensiona realitatea.

Bănuia că la aeroport o va aştepta doar cumnatul. Se bucură de revedere şi-l felicită  că încă vorbea  atât de bine limba română. O puse la curent cu nerăbdarea soţiei sale pe care aproape c-o încuiase în casă căci tot insista să vină şi ea la aeroport.

Cu toate cele ştiute anterior, cu toate cele aflate pe drum întâlnirea cu sora sa fu un şoc pentru amândouă. Era imensă, dar atât de frumoasă. Se mişca greoi ca un ursuleţ dar zâmbea şi era mereu pusă pe şotii. Era fericită, asta era clar!

Pentru ea, toată viaţa Măriuca fusese doar un copil, sora mai mică… ce trebuia sfătuită, ocrotită iar acum o privea descumpănită. Regăsea o femeie pregătită să devină mamă.

De ani buni aşteptase clipa în care să se poată îmbrăţişa. Ani grei în care doar gândul la cei dragi îi dăduse puterea de a înfrunta fiecare nouă dimineaţă.

Îmbrăţişări, pupături, plânsete… de bietul neamţ se tot agita şi îngrijora pentru soţia lui. Privea, ascultându-le nedumerit conversaţia… nu pricepea aproape nimic pentru că ele săreau de la una la alta… reveneau la discuţia anterioară… n-o epuizau că deschideau alt subiect.

Cam aşa se desfăşurară primele două zile şi probabil ar fi mai continuat dacă moştenitorul familiei n-ar fi făcut ceva valuri obligându-şi mama la repaus total.

Angela se simţi vinovată, bănuia că emoţiile puternice ale surorii sale se transmiseseră la făt şi deveni mai rezervată. Nu-i povesti nimic despre problemele din relaţia ei, probleme provocate de ea… ce se chinuia să le depăşească. Avea nevoie de linişte şi ea venise s-o sprijine nu s-o bulverseze.

Aştepta cu emoţie venirea pruncuşorului. Privea deseori la mişcările lui în pântecul mamei şi lăcrima de emoţie. Măriuca îi lua mâna şi i-o plimba pe unde simţea mişcările acestuia iar Angela tresărea impresionată de forţa resimţită. Era bucurie, erau emoţii şi era o altfel de iubire… pură, încă nenăscută dar atât de specială.

Observa că surorii sale îi era din ce în ce mai greu şi că deşi n-o mărturisea avea emoţii cumplite. Încerca să fie tare dar la rându-i nu contenea să se roage în gând la Bunul Dumnezeu pentru ca Măriuca şi pruncul ei să fie apăraţi şi totul să decurgă perfect.

Cum, încă de când era în ţară, Angela îi povestise despre medicul de origine română stabilit în Germania, numele lui David  apăru inevitabil în discuţia lor. Ca un hatâr făcut surorii sale, devenită de altfel o mică speculantă, dar şi spre încântarea cumnatului care se arătase la rându-i doritor de a-l întâlni, Angela… îl sună. E drept că-i şi promisese că va da un semn dar o spusese pe vremea când credea că Aron o va însoţi şi că vor fi împreună.

Stupid sau nu, Angela nu credea în prietenia dintre un bărbat şi o femeie, de aceea prefera să păstreze distanţa. Da, erau şi astfel de prietenii dar ele veneau de undeva din anii copilăriei, cu un altfel de bagaj în spate.

Bucuria lui David, la auzul telefonului ei n-o surprinse deloc. Intuise, simţise că  în ciuda relaţiei de amiciţie, ce şi-o impuseseră amândoi, era loc de mai mult.

Era un bărbat frumos, deştept, manierat… un bărbat... iar ea în ciuda iubirii ce-o nutrea pentru Aron se simţea vulnerabilă. Prea multă apropiere, plăcerea companiei şi de ce nu descoperirea unor afinităţi reprezentau un risc pe care nu dorea să şi-l asume.

Recunoştea în sinea ei, acolo unde se putea auzi doar ea, că se simţea deseori obosită de atâta aşteptare şi se temea ca întru-un asemenea moment să nu caute alinare în altă parte.

Îl înţelegea pe Aron, pricepea că-l rănise, știa bine cât de mult suferise şi după decesul bunicii …şi-l susţinuse chiar dacă el o ignorase sistematic… dar  îl voia înapoi.

Tolerase toate acele seri când el mânca în oraş, sub pretextul aniversării unor colegi. Acceptase şi plecările în acele delegaţii, care uneori se prelungeau inexplicabil… încă spera, îl iubea! Nu-l putea acuza de infidelitate deşi de câteva ori resimţise uşoare dâre de parfum feminin… le pusese pe seama ieşirilor în  gaşcă, a agapelor colegiale.

Dar dacă ar fi întrebat-o i-ar fi  mărturisit că o durea că nu o prezentase  prietenilor lui, că atunci când se întâlniseră întâmplător cu unul care chiar se bucurase la vederea lor invitându-i să iasă într-o seară, Aron pretextase un program supraîncărcat. Se simţise exclusă şi în sinea ei se întrebase dacă nu cumva el nu se ruşina cu ea sau poate cu trecutul ei.

Şi-o obosea nehotărârea lui, o iubea două zile… ca mai apoi să se retragă sub pelerina de ţepi respingându-i orice tentativă de apropiere şi comunicând monosilabic.

Regreta că nu-i spusese de la bun început… dar nu mai putea schimba nimic.

Îl iubea… uneori cu disperare… asta era tot ce ştia dar nu uitase că şi dragostea obosea aşteptând dragoste.

Era un vas ce-şi pierduse cârmaciul plutind în derivă pe marea ce devenea tot mai agitată. Încă privea aşteptând şi totuşi întrebându-se în taină până când…

Vestea că David era prins la o conferinţă, o bucură sincer, poate atât de mult că acesta chiar se prinse.

- Simt că ai răsuflat uşurată?!

- Nuuuu, doar că… nuu, se bâlbâi ea prosteşte, confirmându-i acestuia supoziţia.

- Scuze, n-am o zi tocmai bună. Dimineaţă am avut o intervenţie extrem de grea… încă nu-s convins că va fi bine şi sunt iritat că-mi pierd după-amiezele cu această prelegere idioată. A trebuit să-mi decalez programările… dar vreau să ne vedem… mi-ar face plăcere s-o cunosc pe sora ta… pe toţi ai tăi. Poate într-un week-end?!

- Ne auzim la  telefon şi stabilim. La revedere, David.

- La revedere, Angela… salutări… tuturor!

- O să transmit, David. Toate cele bune şi ţie.

Închise telefonul mustrându-se în gând pentru lipsa ei de stăpânire, o crasă dovadă de imaturitate.

Zilele se scurgeau şi deja numărau ore până la data sorocită dar se pare că năzdrăvanul în ciuda agitaţiei sale se lăsa aşteptat, jucându-se cu nervii lor.

Un alt eveniment neprevăzut amână revederea cu David care locuia la aproximativ 200 km .

Trecură cu bine peste week-end, făcuse cunoştinţă cu alţi prieteni ai surorii sale. Încercaseră din răsputeri să contracareze dorinţa surorii sale de a cina în oraş cu toată liota de prieteni, dar nu izbutiră decât s-o supere şi acceptară neputincioşi aceasta nouă „poftă a unei femei însărcinate”.

Nu pricepea mare lucru din discuţia lor şi de aceea seara fu destul de solicitantă pentru Măriuca care trebui să facă şi pe translatorul. Dar o bucură să vadă că se acomodase cu ei, că era plăcută şi avea prieteni. Acel sentiment de soră mai mare… rămas în letargie, revenise şi se ţinea ca o umbră după Măriuca. Făcuse zeci de drumuri însoţind-o la baie şi la fiecare şovăială a acesteia sărea ca arsă.

Ciocănitul discret în zorii zilei o panică cum n-ar fi crezut. Pricepuse că venise sorocul, că sora sa urma să plece la spital, şi tocmai ea care ar fi trebuit să fie mai tare nu-şi putea stăpâni bătăile inimii, învârtindu-se inutilă prin casă. Se lăsă convinsă de cumnatul său care-i spusese că doar o însoţeşte pe Măriuca şi va reveni după ea, să se pregătească în voie. O asigurase că sora ei va fi pe mâini bune.

Acum măsura cu paşi egali holul clinicii. Măriuca-şi dorise o naştere normală şi se încăpăţâna să suporte durerea, refuzând cezariana.

Era o curajoasă Măriuca ei şi ştia că o poate face. Trecuseră mai bine de trei ore de la venirea la spital şi privea pe geam  la câţiva fulgi de zăpadă parcă puşi pe joacă. Rari şi firavi de parcă cineva-şi scutura o barbă.

Se întoarse spre cumnatul ei… cu câteva secunde înainte ca acesta s-o strige parcă intuindu-i paşii. Avea ochii în lacrimi şi-un zâmbet divin pe chip. Fără nici un sunet Angela  ridică ochii spre cer făcându-şi cruce. El îi respectă semnul şi abia după ce aceasta-şi termină gestul se îmbrăţişară, după care el se retrase spunându-i că va veni după ea imediat ce se va putea.

Momentul primei întâlniri dintre ea şi nepoţel fu imortalizat în multe fotografii dar nici un aparat nu reuşi să ajungă până la sufletul ei… acolo unde avu loc adevărata recunoaştere. Amuţise. Era o minune… adevăratul sens al vieţii. Mânuţele mici ce şi le freca agitat, ochii pe care se chinuia să-i deschidă… guriţa ce se căsca scoţând scâncete dumnezeieşti… nu-şi amintea să mai fi trăit unicitatea acestor clipe. Fusese la maternitate şi când născuse Ada… dar acum parcă era altceva. Maturitatea ei, sentimentul apartenenţei… altă emoţie, alt adevăr.

Promisese poze părinţilor cu primele minute ale nepotului… dar uitase de toţi. O privea pe sora ei ce aţipise fericită, privea gingăşia pruncuşorului şi lacrimile tatălui… se vedea pe ea, de câte ori nu visase la clipe perfecte ca  acestea în nopţile lungi de detenţie când lacrimile ei udau ţesătura aspră a pernei.

Cum sora sa îşi revenea destul  de repede iar copilul era perfect sănătos se externă în câteva zile.

Nici nu realizase că trecuseră aproape patru săptămâni de când ajunsese în Germania. În sufletul ei o adevărată bătălie îi era ciudă că timpul trece atât de repede… dar se bucura privind cum pruncuşorul creştea văzând cu ochii şi mai mult şi-l dorea pe Aron acolo lângă ea..

Îl suna  zilnic înnebunindu-l cu fiecare progres al micuţului, povestindu-i fiecare surâs şi de ce nu sughiţ… era topită şi abia aştepta să-i aibă pe amândoi aproape. Uneori se bucura cu ea şi-l simţea acolo lângă ea iar alteori doar asculta impasibil iar ea bătea în retragere. Nu voia să provoace o discuţie prin telefon deşi nu numai c-o obosea dar o şi irita această victimizare a lui Aron.

Greşise că-l minţise, ştia! Suferea că pierduse un om drag… poate cel mai drag din viaţa lui dar toţi purtau în suflet răni poate neînchise niciodată.

Ea murise  în ziua condamnării şi chiar încercase să-şi ia viaţa. Fusese acolo jos pe fundul prăpăstiei şi încă avea răni în palme de la căţărat dar reuşise… înţelesese că nu era nimeni vinovat pentru alegerile ei. Şi revenise… aici printre oameni. Îşi înfrânsese toate temerile şi se deschisese în faţa iubirii, a iubirii lui. Oftă, dar o făcu zâmbind. Peste câteva zile ea şi iubitul ei se vor privi în ochi şi era convinsă că vor depăşi toate aceste încercări.