Cascada - partea a șasea

Și iată apăruse... în acea zi de vineri bulversând nu numai universul lui ci și pe cel al fiului său.

Fără niciun cuvânt Tudor căută cheile de la mașină. Era momentul să vorbească cu ea. În ușă se întâlni cu Ștefan  vizibil mai calm dar foarte serios. Rostea cuvintele accentuându-le excesiv. 

-         Am fost deplasat. Iartă-mă!

Tudor  tăcu dar îl liniști bătându-l pe umăr.

-         Nu trebuia să vorbesc așa despre tine și mama. Și vreau să te rog ceva în mod special: nu vreau ca Ștefania să știe despre boala mea. Abia am convins-o să accepte să-i fac câteva schițe în creion. Are un mod straniu de a mă privi,  o fascinație rar întâlnită. N-aș suporta să simt milă sau compătimire.

-         Ce știi despre ea?

-         Nimic. Ce rost ar avea să știu?

-         Poate are o familie, un soț, copii...

-         Poate. Asta nu mă împiedică s-o iubesc. Nu am nevoie de acordul nimănui. Nu pretind nimic. Mi-e bine cu ea alături.

-         Și ea? Ea ce spune de toate acestea?

-         Nimic. Am înțeles că și-a luat concediu două săptămâni așa că probabil după acestea se va întoarce la viața ei, la familia ei dispărând din a noastră. Îmi doresc să-i fiu în preajmă aceste două săptămâni. Poate nici n-o să le am, poate boala asta mă va ucide înainte de scurgerea lor. Cer prea mult?

Fiul său avea lacrimi în ochi. Tudor strecură cheia de la mașină în buzunar, renunțând la intenția de a merge la spital și-și îmbrățișă fiul.

A doua zi intră în rezerva Aniei însoțit de Costel. El îi examină micile intervențiile chirurgicale, Costel se ocupă de umărul ei. Totul era bine. Semnă externarea, urmând să se revadă peste câteva zile pentru scoaterea firelor. Costel îi recomandase și el atenție, fără mișcări bruște.

Într-una din zile întors acasă Tudor îi auzi vocea în atelierul lui Ștefan. Ar fi dat înapoi dar cum deja deschisese ușa se văzu nevoit să intre. Erau doar ea și bunicul.

-         Am crezut că-i Ștefan. A fost chemat până la liceu. Dar văd că mai întârzie și doamna tot insistă să sune după un taxi. Acum că ai venit, o poți duce tu la pensiunea unde e cazată.

-         Da, sigur.

-         Pot lua un taxi. Ștefan a insistat să-l aștept dar probabil a intervenit altceva.

După acea dimineață a pansatului era singurul moment în care se aflau singuri. Nici vineri când îi scosese firele nu schimbaseră nicio vorbă.

-         Ai un băiat de toată nădejdea, Tudor. Un adevărat bărbat.

-         Da. Mulțumesc.

-         E foarte talentat și extraodinar de deștept.

-         Seamănă mult cu mama lui. De la ea a moștenit.

-         Dina. Nu cred c-am întâlnit așa copil să-și fi divinizat mama. Și pe tine te iubește foarte mult. Ești mai tot timpul pe buzele lui. Te admiră. Spune că tatăl lui e un mic Dumnezeu și că atunci când era puști și-l luai cu tine în spital se simțea fiul unui zeu.

-         De unde știi că pe mama lui Ștefan o cheamă Dina?

-         M-a dus Ștefan la mormântul ei.

-         Tu cum ești? opri el motorul mașinii în parcarea pensiunii.

-         Hai să facem câțiva pași. Sunt bine, Tudor. Mi-a fost greu după pierderea mamei. A murit acum doi ani.

-         Ai copii, Ania?

-         Nu, nu am copii, răspunse ea tresărind. Nimeni nu-i mai spusese Ania de-o veșnicie. Tudor era singurul care folosea acest diminitiv.

-         Un soț?

-         Am avut o tentativă. Mama a fost suferindă de alzhaimer în ultimii zece ani. În ultimul an a paralizat până ce s-a stins. Ștefan nu știe că noi ne cunoaștem, nu?

-         Nu, el nu. Mama lui știa. Dina m-a ajutat să trec peste acei ani de disperare. O să știu vreodată ce s-a întâmplat?

-         Mai folosește cuiva? Știu că Ștefan e bolnav.

-         De unde știi? El nu vrea să știi.

-         Din spital. Ești doctor în acel spital. Atunci noaptea când m-ai găsit în balcon, m-am ridicat să merg la baie. Pe masă era o rețetă cu parafa ta. Am cerut asistentei lămuri.

-   Mulțumesc că nu i-ai spus lui Ștefan. Că ai intrat în jocul lui. El crede că e îndrăgostit de tine, Ania.

-         Știu. Și eu îl iubesc pentru că e feciorul tău... pentru că e feciorul pe care mi l-aș fi dorit.

-         Ania... am nevoie să știu.

-         O să știi, Tudor. Dar acum prioritar e Ștefan. Hai să uităm de toată suferința care ți-am provocat-o. Nu-ți cer să mă ierți ci doar să mă tolerezi.

-         Cum doar să te tolerez când n-am încetat niciodată să te iubesc, nici chiar atunci când te-am urât?

-     Noi nu știm cât timp mai avem dar din păcate al lui Ștefan e limitat și asta e singura certitudine care trebuie să ne guverneze deciziile.

-         Spune-mi, pentru el ți-ai luat concediu?

-         Pentru el, pentru tine, pentru mine, surâse aceasta amar

Ania se depărtă. După câțiva pași se opri.

-         N-ai voie să fii trist și nici disperat! o auzi zicând.

Tudor rămas cu ochii spre cer, căutând parcă ceva de care să se agațe, tresări. 

-     Cum ai vrea să fiu când toată viața mi s-a luat? Tu, Dina, Ștefan... mereu am rămas cu brațele goale.

-    Și toate câte le-ai primit? Ești un răsfățat! 

Se despărțise de ea fără niciun alt cuvânt. 
În zilele următoare mai dădu de ea în atelier iar duminică chiar se despărțiră zâmbind. Trecuse însoțită de șoferul care n-o slăbea din ” doamna director” în sus, ” doamna director” în jos.

-         N-am știut că ești director, Ștefania! zâmbi Ștefan. Și ai și șofer! o tachină acesta amuzat.

-         Eram în concediu de odihnă.

-         O să vin să-ți văd biroul, ”doamnă director”.

-         Păi să vii. Numai să suni pentru programare înainte, că am o secretară zbir, îi ținu aceasta hangul. Dar până una alta aștept invitația la expoziție.

-         Suntem în impas. Eu aș vrea-o acolo, la cascadă. Tata o vrea în București iar bunicul zice că–i numai bun căminul cultural al satului.

-         Atunci e perfect. Ies trei. Dacă pot ajuta, ai numărul meu de telefon.

Tudor simți un gol odată cu plecarea Aniei. Dar se bucura de entuziasmul lui Ștefan. Acceptase expoziția în București. Poate contase și faptul că Ștefania era acolo. Știa că ei doi vorbeau aproape zilnic. Ștefan îi povestea totul. El nu mai vorbise cu ea. O sunase într-o singură seară când îl lăsase pe Ștefan în spital. Simțise nevoia s-o audă.

-         Vrei să vin acolo?

-         Nu. Ștefan m-ar urî. Știi, numără zilele până la expoziție. Nu l-am simțit niciodată speriat ca acum.

-         Va rezista. Dumnezeu are grijă de oamenii buni.

-         Și tu? Dacă e așa cum spui de ce-l ia la El? Mi-a luat tot în viața asta. Tot ce-am iubit.

-         Dar ți-a dăruit atât de multe. Ai avut dragoste, ai avut fericirea de a fi tată. Ai cunoscut iubirea. Zilnic redai viața unor oameni. Ești un norocos, Tudor.

Expoziția trecu încununată de succes. Ștefan o rugă să mai zăbovească după expoziție și asemeni mamei sale la plecare îi pusese în mână un plic. Ania știu  că era ultima oară când îl vedea. La nici o lună după aceea acesta se stinse. Trecuse încă o lună de la înmormântare în care ea nu găsise puterea de a citi cele scrise.

La nici șase luni după el se stinse și bunicul. În cimitrul satului era trei cruci sculptate cu lacrimi și dragoste. Bătrânul și-o lucrase singur și pe a lui. Lăsase vorbă cuiva numai data să i-o treacă, anul și-l trecuse singur. Știa că rostul lui se încheiase.

După pomenirea de un an Tudor se întoarse în capitală. Trebuia să continue să fie doctor, să fie micul zeu cum îl numise fiul său. El și Ania se mai văzuseră de două  ori. Odată la pomenirea de un an și apoi la câteva luni după, întâmplător pe stradă.

-         Ce mai faci? schițase el un zâmbet. M-am gândit să te sun dar timpul...

-         Sunt bine, Tudor. Tu?

-         Trăiesc.

Și nu mințea căci lăsa  viața să se scurgă pe lângă el și se prelingea asemeni unei umbre pe aleile înserării. Singurul loc unde se mai simțea viu era spitalul. Acolo opera, îmbărbăta, se dedica luptând până și cu timpul. Tacit dar îndârjit smulgea morții câte un suflet și încă nu știa dacă o făcea din dragoste de oameni sau din răzbunare pentru pierderea lui.