Îngerașul

Trecuse ceva vreme de când bunicul Ilenucăi tot intra și ieșea de prin spitale. Bunica încerca să fie tare, dar adesea, ochii trădau lacrimile vărsate prin cele mai ascunse cotloane ale casei.

Pas cu pas, toamna își intra în drepturi. Frunzele copacilor doineau a despărțire iar verdele atât de viu altă dată devenise o amintire galben-ruginie. 

Pe cer, soarele apărea cu binecunoscuta-i demnitate, dar făcea doar oficiul de prezență. Razele sale se prelingeau aducând lumina, dulce amăgire din zilele de vară.

Ilenuca creștea văzând cu ochii și deseori întrebările ei o puneau în mare încurcătură pe biata bunică.

- Bunica, uite nucul meu drag plânge! spuse cu o privire nevinovată. Plânge ca și tine câteodată….

- Unde, Ilenuca? Ce spui tu, acolo?

- Plânge bunica, frunzele lui cad așa cum cad și lacrimile tale pe care le ștergi mereu și spui că-ți curge nasul, repetă micuța arătând spre bătrânul nuc ce străjuia de veacuri la poarta casei.

- Da, Ilenuca toamna frunzele copacilor se întorc în țara lor, unde stau pe tot timpul iernii, iar în primăvară revin mai verzi mai frumoase, completă bunica luându-i mica fețișoară în palme.

Privea ochii catifelați ai nepoatei sale aveau sclipirea unor ochi atât de dragi. De mai bine de o lună erau tot singure. Mâine  urma să aibă loc noua operație. Prima, cea de acum doi ani trecuse cu bine, dar se pare că acel ceva recidivase și se impunea o nouă intervenție chirurgicală. Planificase să meargă doar ea urmând ca Ilenuca să rămână la nora sa acasă. 

Ziua trecu târâș grăpiș, cu bune cu rele. Pe faldurile ei se succedau pe rând când luminile speranței, când umbrele deznădejdii, dar le alunga repede cu o privire spre cer.

Ochii bătrânei rătăceau privind în negura unor amintiri din anii petrecuți împreună. Se revedea codană cu părul împletit și revedea resimțind parcă parfumul florii de câmp ce i-o dăduse cu timiditate cel mai mândru fecior din sat, când o luase la horă. Nici nu știa să danseze prea bine, dar parcă mai contase dansul. Nu-și putuse ridica ochii de jos, simțind atâtea priviri ațintite pe ei. Își amintea doar că se rugase să nu se împiedice. El dansa foarte bine și era atât de chipeș.

Amintirile o năpădiră, se revăzu cu primul prunc în brațe. Născuse acasă cu moașa satului, iar bărbatul îi fusese trimis la bal. ”N-au ce face ei pe-aici… și-apoi asta-i treabă de femei, nu de bărbați!”decretase sus și tare justificându-și gestul.

Avea și acum cusut de suflet surâsul și emoția din glasul lui când moașa îi arătase feciorașul.

Trăiseră ani frumoși și mulți împreună, nici nu știa când trecuseră, tot sprijinindu-se unul pe altul.

- Bunica, să mergem la culcare. N-ai zis tu că ne trezim mai de dimineață, auzi ca prin ceață glasul fetiței.

- Da, Ilenuca, mergem acușica! Hai ia-o înainte și pregătește-te și vin acum la poveste.

După ceva vreme bunica se înființase deja în scaunul poveștilor. Nu îi ardea de nimic.

Ilenuca o privea cu drăgălășenie și aștepta cu emoție. Căuta în ochii bunicii lumina de altă dată dar nu vedea decât urme de lacrimi.

- Bunica, astă seară o să renunț la poveste, simt că-mi este tare, dar tare somn, rosti ascunzându-și nasul sub pledul cafeniu, foarte pufos și mimând un căscat mare.

- Bine, iubire mică, o să mai stau câteva clipe până adormi, răspunse bunica zâmbind.

Ilenuca închise ochii dar somnul nu venea. Lipsea povestea dar văzuse privirea tristă a bunicii și oboseala de pe chipul ei. Nu știa prea bine de ce dar nu-i plăcea că bunicul lipsea. Era atât de tristă toată lumea,  parcă nici jucăriile nu mai aveau chef de joacă. Și Iulian avea de învățat că începuse școala. Oftând și gândind, adormi strângând la piept mica păpușă de cârpă.

Bunica se ridică tăcută pășind cu grijă mai așeză pledul fetiței, după care ieși lăsând ușa întredeschisă.

Ajunsă în camera ei, privi cu durere singurătatea patului. Oftă prelung dar învățase să accepte și să se roage. Era singura ei armă în fața încercărilor  pe care i le rezerva viața. Avea înțelepciunea oamenilor simpli cu frică de Dumnezeu care trăiau călăuzindu-se după expresia: ”În fața lui Dumnezeu, nu aveam decât a ne pleca a rugăciune!”

O dureau picioarele, anii plecați ai tinereții luaseră cu ei și vitalitatea și puterea de altă dată. O durea sufletul dar nu disperase niciodată, căci un suflet care-și uită speranța este ca o pasăre fără aripi.

Se băgase în pat dar somnul nu venea. Erau prea multe gânduri în capul ei ca să mai poată adormi.

Trecuse ceva timp, când auzi la un moment dat glasul Ilenucăi. Vorbea cu cineva. Nu se sperie căci adesea fetița vorbea în somn. Deseori o auzea certându-și păpușile.

Se ridică totuși pentru mai multă siguranță și se opri în dreptul ușii întredeschise. Vocea micuței se auzea clar.

- Nu plânge îngerașul meu, nu sunt supărată pe tine, dar bunica era tare obosită și supărată de aceea n-am mai vrut povestea de seară. Eu sunt mică și nu mi se spune dar eu știu că durerea ei și lacrimile sunt pentru bunicul. 

Inima bunicii se făcu cât un ghem iar lacrimile țâșniră la secundă. Intră în camera și apropiindu-se cu grijă privi chipul nepoatei. Dormea. Dădu să iasă, când auzi iarăși:

- Da, știu!

Bătrâna se așeză tăcută în fotoliu așteptând, realiză că nepoțica sa visa un îngeraș.

- Da, îngerașule de asta te-am chemat astă seară în rugăciune, ca să vorbești tu cu mami și cu tati care sunt sus în cer în Împărăția lui Dumnezeu să vorbească cu EL, să nu-l ia și pe bunicul. Eu sunt mare acum și am aflat că cei plecați în cer nu se mai întorc. Am auzit când a murit astă-vară bunicul lui Iulian dar n-am spus nimic că poate bunica mai speră ca mami și tati să vină.

 Lacrimile bătrânei nu încetau nicicum. Asculta cu emoție fiecare cuvințel al nepoatei sale. Abia acum realiză că Ilenuca crescuse. În decembrie împlinea 7 anișori. Cum trecea timpul. 

- Și  pe urmă nici bunica nu se mai descurcă singură. Ea nu spune dar eu văd că plânge mult de când bunicul nu-i acasă. Mă minte, știu eu, cică mereu îi intră câte o musculiță în ochi…

Un surâs lumină fața bătrânei, asculta cu uimire și nu-i venea a crede că nu băgase de seamă când se maturizase… așa tare nepoțica ei, cea peltică.

- E bătrân acum și știi toată vara a spus ”să vină iarna să-mi odihnesc și eu picioarele obosite de bătrânețe”. Dar să nu uiți numele și adresa îngeraș, să nu se încurce Doamne- Doamne, cum îmi mai încurcă mie cadourile Moș Crăciun, că una îi scriu eu și alta primesc mai mereu. Dacă vorbești și cu Moșul... să-i spui să nu țină cont de ce-i scriu eu cu bunica. O să-i scriu altă scrisoare cu Iulian, am vorbit eu cu el. Și aia e cea adevărată pentru că anul acesta nu mai vreau nimic de la el, doar pe bunicul și pe bunica cu mine. Jucării nu mai vreau că la anul deja merg la școală., iar cărți și caiete a promis unchiul că-mi cumpără.

În vocea molcomă a nepoatei, bunica adormi în fotoliul poveștilor. Ca prin somn mai auzi ceva dar prinsă nu mai putuse desluși cuvintele.

Dimineața se trezi cam înțepenită de spate dându-și seama unde a dormit. Zâmbi în sinea ei privind la adevăratul ei îngeraș ce încă dormea, cu unul din piciorușe ieșit de sub pled. Undeva la marginea patului zăcea păpușica de cârpă pe care-o rătăcise în timpul somnului.

Pregăti toate cele de drum și reveni într-un târziu în odaia micuței trezind-o căci deja fiul ei venise și le aștepta.

Se trezi fără prea multe rugăminți și ajutată de bunica în câteva minute fu gata de plecare. Îl salută din mers pe unchiul ei care o luă în brațe așezând-o pe bancheta din spate lângă  bunica.

Era cald și bine în mașină și mirosea a brad. După ceva legănare și vreo două clipiri mai dese Ilenuca. care pusese capul în poala bunicii, adormise

Bunica deja se îmbrăca pentru a merge la spital. Ilenuca foarte serioasă începu a se încălța. 

- Iubita, tu rămâi acasă, cu tușica, îi spuse bunica mângâind-o pe cap.

- Nu pot bunica, trebuie musai să merg la bunicul. Am un mesaj pentru el…

- Dar nu așa am vorbit noi ieri, Ilenuca?

- Da... dar ieri nu știam ce știu acum. O să fiu cuminte, numai îi spun ceva și ies bunica, promit.

- Spune-mi mie și îi spun eu, draga mea.

- Nu pot bunica, am avut un vis azi-noapte… și nu am voie să mai spun la nimeni, decât lui bunicu… la ureche. Te rog, bunica!

- Bine Ilenuca, se îndură bunica la vederea celor două lacrimi ce țâșneau din ochii micuței.

Odată ajunși, bunica nu regretă nici un minut că o luase pe Ilenuca. Chipul unchiașului ei înflori la vederea și glasul acesteia. Se pierdură amândoi într-o îmbrățișare atât de strânsă că nimic nu-i mai putea dezlipi.

- Bunicu’…, să fii liniștit, am vorbit cu îngerașul meu azi-noapte. E aici cu mine și ți-l las ție să te apere. Să nu-ți fie teamă, eu cred în îngerașul meu, îi șopti complice la ureche. Acum plec să vorbești cu bunica, dar nu uita e doar secretul nostru, continuă micuța sărutând fața arsă  de soare și totuși palidă de la statul prin spitale.

După ceva vreme deja părăseau spitalul. Bunica plânsese dar Ilenuca se făcuse că nu observă…tot turuia vrute și nevrute. Ajunși la poartă bunica mai ridică o dată ochii privind spre geamul salonului unde se zărea silueta soțului ei.

- Bunicul o să fie bine, bunica… știu…eu, se auzi vocea Ilenucăi în timp ce făcea de zor cu mâna spre geamul salonului.