Femeia in albastru (19)

Se trezi cu senzaţia că era privită. Cineva se juca cu părul ei ce se desfăcuse  răspândindu-se pe pernă … pe trupul ei, acoperind ce dezvelise ea în timpul somnului. Aşa şi era.

Aron sprijinit într-o mână o privea mângâindu-şi obrazul cu vârful unei şuviţe.

- Nu-i frumos să priveşti o femeie în timp ce doarme, spuse ea îmbujorându-se  că mai bine de jumătate din trupul ei era dezvelit.

- La cât sunt eu de rebel e suficient să-mi spui ca s-o fac şi a doua oară. Nu te acoperi, oricum e tardiv… te cunosc şi cu ochii închişi. Uite de exemplu dacă te sărut aici, spuse el aplecându-se şi sărutându-i aluniţa ce-o avea sub unul din sâni… ştiu c-o să te gâdili.

- Ba nu ştii, spuse ea dându-se cu rapiditate jos din pat.

Dar se gâdila. Erau câteva locuri sensibile şi pungaşul le ochise bine, strânsese din dinţi ca să nu se dea de gol.

- Nu te-ai coborât din pat? Ai de gând să lâncezeşti aşa toată ziua?! rosti ea  revenind în cameră înfăşurată într-un prosop de baie şi punând pe pat cearceaful în care plecase.

- Poate, nu mă grăbeşte nimic. E duminică astăzi, din câte ştiu.

- Am căutat halatul de baie sau o cămaşă mai lungă de-a ta, aşa-i în filme, nu? continuă ea adunându-şi lucrurile rămase alandala printre lucrurile lui.

- Atipică tu, atipic eu. Ne potrivim. Iată halatul de baie… îl ţin în dulap de frica domnişoarelor ce-mi calcă pragul.

 Îl scoase din ţiplă şi rupându-i eticheta i-l ţinu pregătit de îmbrăcat.

 Angela îşi desfăcu prosopul oarecum jilav şi întinse mâinile spre a primi mânecile halatului dar nu căpătă decât îmbrăţişarea lui Aron, care-o întoarse spre el într-un sărut venit parcă din miezul pământului.

Privirile li se întâlniră şi simţi cum prezenţa lui îi năpădea iarăşi mintea. Ar fi vrut să fie puternică, nu voia să se lege mai mult de bărbatul  înfierbântat ce-i şoptea:

- Ai fost făcută pentru a fi mângâiată, femeie… lasă-ţi trupul să se bucure de iubire.

- Azi... aici… dar mâine?!

- Cine are vreme de mâine, Angela? E un timp aşa de îndepărtat pentru clipa de faţă, rosti el ridicându-i bărbia cu tandreţe ca s-o poată privi mai bine în ochi.

Îi atinse buzele uşor de parcă ar fi sărutat aerul ce-o înconjura şi-şi luă mâinile după ea.

Rămase stană de piatră neînţelegând şi privind cum el se depărta. Simţea cum o durere surdă îi făcea vraişte sufletul.

Era o laşă, îl voia… şi-şi dorea mângâierile lui. Gura i se uscase dar nu îndrăznea a face nici un pas din locul în care el o abandonase. Îngheţase deşi razele soarelui se strecurau până la ea.

O durea plecarea lui, goliciunea ei… şi laşitatea. Se aplecă într-un târziu după halatul picat pe podea. Se înfăşură în el dar îl simţea greu parcă împovărându-i umerii sufletului. De dincolo se auzi un clinchet şi acorduri tandre invadară camera. Se aşeză pe pat privind în gol.

Simţi parfumul lui şi-l respiră cu nesaţ. Întoarse capul. Se înfăşurase şi el într-un halat… şi c-o margaretă în mână o invită la dans.

Ridică privirea spre el, vizibil încurcată. Cum să-i explice lui dacă ea însăşi nu ştia ce vrea?

Acceptă floare şi fără a rosti vreun sunet se ridică. Nu dansau… se legănau în ritmul muzicii. El rupsese din codiţa florii şi i-o puse după ureche.

Obraz lângă obraz, palmele acelaşi tainic alint… coapsa lui zvâcnind şi adulmecând parfumul ei.  Involuntar îşi lăsă capul pe umărul lui. Era bine în braţele lui. Îi întoarse capul spre ea şi-l sărută muşcându-l uşor de buze, apoi cuvintele se revărsară parcă independent de voinţa ei.

- Iartă-mă!... mi-e teamă de tine, simt că te strecori în sufletul meu, uşor ca o ploaie de vară…  şi te doresc mai mult decât aş vrea. Fă dragoste cu mine! rosti desfăcând cordonul halatului şi eliberându-se de atingerea lui în aşteptarea alteia.

Se simţi ridicată pe braţe şi aşezată în pat şi-i mulţumi din priviri.

O atingere uşoară, cuvinte şoptite… suficient pentru a-şi simţi trupul vibrând.

Gemu profund impresionată de  cum o săruta, o mângâia… o gusta, înfiorând-o.

Mintea îi cerea să se elibereze iar trupul fremăta cerşind iubire şi renunţă abandonându-se acelor emoţii ce scoteau la iveală femeia. O femeie ce iubise şi se dăruise şi din dragoste şi din răzbunare dorindu-şi totul… fără a avea nimic, niciodată.

Se oprea secunde întregi privind-o, de parcă–şi nota locurile pe unde mâinile lui nu trecuseră. Sfârcurile ei cunoscuseră puterea mâinilor şi ardoarea buzelor, înverşunarea dinţilor şi se înălţau trepidând în timp ce ea suspina de plăcere. Mâinile lui coborâte la intersecţia picioarelor dirijau valuri de căldură spre centrul feminităţii. Un mic popas ca apoi să repornească minunat de calde şi sensibile creând mii de senzaţii minunate.

Cunoştea femeia… iar trupul ei devenise lut din care, ca un olar priceput, el modela.

Se iubiră, mângâiaţi de razele soarelui cum o făcuseră şi sub ochiul magic a lunii. Lumina soarelui  pătrundeau cu temeritate dezvăluindu-le goliciunea dând o altă aură iubirii. Uitase dimineţile iubirilor trecute… le uitase acolo printre amintiri pe file arse de lacrimi amare.

Începu să tremure incontrolabil în vreme ce mintea şi trupul se aliniaseră în acelaşi zvâcnet.

Tot trupul îi era o flacără şi Angela îşi trecu limba peste buze pentru a-i mai domoli dogoreala zâmbind satisfăcută.

- Eşti o vrăjitoare, ştii?! Mă întreb dacă nu eu ar fi trebuit să mă tem de tine?

- Vrei să aflăm?! rosti ea plină de recunoştinţă pentru plăcerea trăită.

- Am încotro? răspunse el, mimând abandonul.

O lumină jucăuşă se aprinse în ochii ei şi preluă iniţiativa. Un asediu lin şi totuşi năvalnic.

Buzele ei, mâinile, sfârcurile… până şi părul  toate trecuseră la atac,  rescriind pe trupul lui o nouă poveste de iubire.

Voia să şi-l amintească pe Aron … să-i simtă zvâcnetul şi geamătul. Redescoperi  minunea unui trup de bărbat care ştia să primească ce-i era dăruit.

Începu să-şi mişte şoldurile încet cu atingeri voite şi pauze impuse în timp ce ochii ei îi supravegheau reacţiile.

Ai lui sclipeau  mârâind de plăcere, lipindu-se şi mai tare de ea. Voia ca mintea şi trupul lui să ţipe după ea.

Angela făcea totul instinctiv... oare doar din nevoia  firească a unei împliniri fizice? Descoperi că nu uitase nimic, că ascunsese totul în adânc ca acum totul să revină mai clar, mai adevărat.

Iubirea era magică şi toropită de intensitatea dorinţelor ce-şi căutau făgaşul comun aluneca de-a lungul trupului lui, aţâţându-l până ce tensiunea crescu atât de mult că deveni de nesuportat pentru amândoi.

Plăcerea se clădea şi amândoi o aşteptau. Două trupuri superbe în perfectă armonie şi-un ritm frenetic… suind şi coborând… gâfâind dar nedorindu-şi să se termine.

Un joc frumos din care acum resimţeau  doar atingeri blajine. Se sărutau cu recunoştinţă pentru înaltul  atins şi se priveau. Nu era nevoie de cuvinte.

Le era foame, stomacul fiecăruia discret trimitea semnale că e pe roşu. Făcură duş pe rând şi cuminţiţi de oboseală priveau într-un frigider aproape gol.

- Recunosc nu m-aşteptam să am musafiri… la micul dejun.

- Trecut de prânz vrei să spui, îi arătă ea ceasul de perete,  martor mut al poveştii lor înşirându-şi  ticăitul  ritmic şi totuşi absent.

- Prânz… fie,  hai să ne îmbrăcăm. Mergem la restaurant. Sau comand ceva la o firmă de catering? Am numărul uneia pe aici.

- Nu . Trebuie să trec pe acasă să mă schimb şi cine ştie dacă Mark o fi reuşit să intre-n casă… am uitat în totalitate de el. Sper să nu i se fi întâmplat nimic.

- Mark? întrebă curios Aron. Ce-ţi este… copil, soţ... iubit?!

Angela se întoarse,  ţintuindu-l cu privirea. El continua să se îmbrace,  aparent pasiv dar tonul apăsat al întrebării o făcu să ridice din sprânceană. Era gelos? Era de bine sau era de rău?!se întrebă în timp ce el remarcându-i căutătura îi zâmbi vinovat.

Era ca un copil rebel şi Angela trecu glumind peste moment. Nici nu se putea altfel. Erau totuşi doi străini iar Aron ştia atât de puţine despre ea că nu-l putea condamna pentru o curiozitate aproape firească.

- Nici una... nici alta, continuă aceasta râzând. Vrei să jucăm rece-cald?!

- Iartă-mă… nu trebuia să te întreb. 

- Mark e motanul prietenei în apartamentul căreia stau cu chirie, Aron. Nu sunt căsătorită, n-am iubit…şi nici copil n-am deşi dacă mi-am dorit ceva în viaţă cu ardoare, a fost un copil. Dar în fosta mea relaţie… copiii erau consideraţi o  piedică în atingerea unor idealuri. 

- Să nu râzi dar eu aş face un copil cu tine. Simt că ai fi o mamă excepţională.

- Aron… nu ştii nimic despre mine. Cine sunt, de unde vin? Ce duc în spate? De ce sunt tristă uneori? Ai răbdare… nu te juca cu vorbele. Să ne grăbim. Mark... dacă n-a intrat în casă, trebuie să fie leşinat de foame.

Urcară tot într-o fugă, Mark nu era la uşă.

Deschise uşa cu teamă rugându-se ca acesta să fie în casă. Privi spre colţul lui... nu era! Începu să tremure şi se albi la faţă. Cristina ţinea foarte mult la Mark şi i-l încredinţase cu toată inima. Mai mult ea însăşi se ataşase de el.

Scoase un ţipăt de bucurie când îi auzi mieunatul din faţa uşii Cristinei. Bietul Mark, îşi târâse pledul pe care dormea  şi se culcase în faţa uşii acesteia. Veni spre ea agale, oarecum apatic parcă vrând să-i arate că era supărat pe ea. Îl intimidase probabil şi prezenţa lui Aron. Se frecă de picioarele ei şi mieună de  plăcere când aceasta îl luă în braţe dezmierdându-l. Se crezuse probabil abandonat de amândouă. Aron rezemat de peretele din hol privise toată scena şi acum zâmbea.

- S-ar părea că am un adversar redutabil. Ia să văd dacă pot face alianţă cu el şi-apoi găsesc eu să-l mituiesc cu ceva să fii numai a mea.

Surprinzător Mark se împrieteni repede cu Aron. 

Angela lipsi câteva minute pentru a-şi schimba hainele şi acesta deja se împleticea printre picioarele lui Aron frecându-şi blăniţa de el. Era primul semnal când îi plăcea cineva.

- L-ai corupt repede, văd! se auzi vocea ei din bucătărie de unde ieşi c-o vază pentru bietele margarete  rămase toată seara pe-o măsuţă în livingul lui Aron. Suferiseră din lipsa apei şi multe din ele îşi plecaseră tăcute  petalele.

- Am minţit. Copil fiind am avut pisici, căţei, iepuri, papagal... chiar şi-un ied năstruşnic. Bunicii mei locuiau la casă şi-am avut o întreagă menajerie. Creşteam cu bunicul de toate… cum crezi c-am renunţat la a mai pleca cu circul?! Mi-am făcut propriul circ. Mi s-a rupt inima când a trebuit să dăruim animalele, după moartea bunicului. Cu greu mi-au acceptat un căţel. Lia era mică, între noi sunt aproape zece ani diferenţă şi mama abia a fost de acord, ca patrupedul,  să stea în curte. Intra în casă când ai noştri erau plecaţi pe răspunderea bunicii. Aşa că animalele nu le poţi minţi… le iubeşti sau nu. Mergem să mâncăm ceva şi-apoi venim să-l luăm cu noi pe domnul Mark. 

Angela zâmbi în timp ce-i punea apă şi mâncare. Camil i-ar fi tras un picior de-ar fi zburat câţiva metri bietul Mark. Dar pe atunci era prea orbită de o iubire bolnavă pentru el, era purtătoarea ambiţiilor lui ca să vadă toată aceste fleacuri şi multe altele. 

Petrecură o după amiază minunată. Alergară prin parc după Mark, le era atât de bine ca aproape îi păru rău că se făcuse seară şi urma o zi de luni când acele ceasului rearanjau programul conform zilei ce urma.

Rezistase insistenţelor lui de a-şi petrece noaptea la el şi evitase cu tot dinadinsul o invitaţie la ea. Amândoi aveau nevoie de odihnă, de spaţiu. 

Se plimbase pe malul oceanului şi subit se aruncase în vâltoarea lui. Ştia să înoate... sau cel puţin aşa credea dar îşi dorea să poată rămâne pe-aproape de mal. 

Nu-i era prea clar ce voia dar simţea că aşa trebuia. 

Pe la miezul nopţii primi un ultim mesaj: „Mă foiesc, mă rostogolesc… mă sperie imensitatea patului. Parcă niciodată n-a fost aşa de mare… de gol. Mi-e sete, mi-e foame de trupul tău, de privirea ta. Mi-e dor de mirosul părului tău. Noapte bună, iubita mea!”

Angela privi ultimul rând…”iubita mea”… nimeni... niciodată nu-i spusese aşa.

Strânse telefonul la piept, se bucură şi zâmbi amintindu-şi ce trăise. Descoperise că era atâta viaţă-n ea, că mai era loc de iubire.  Adormi fericită.

Următoarele săptămâni fuseseră doar trena primei întâlniri. Între serviciu şi casă mai exista doar Aron. Îl lăsară pe Mark la Luminiţa şi plecară într-un weekend  la mare, apoi din firesc urmase unul la munte. 

Şi la firmă se ştia povestea lor. Aflând unde lucra acesta nu se putuse abţine să nu se prezinte pe acolo. Se trezise cu el… ascuns după un imens coş de flori. Nimănui nu-i fu greu să ghicească motivul pentru care de ceva vreme ochii ei căpătaseră altă strălucire.

Radia de fericire şi doar uneori privindu-se în oglindă o teamă i se furişa pe chip. Amânase să-i spună acestuia povestea ei. 

Îi vorbise despre părinţii ei, despre locul natal… despre sora ei, doctoriţă în Germania, stabilită acolo după soţul ei. Îşi manifestase bucuria vizavi de faptul că va fi mătuşică. 

Dar mai avea atâtea de spus… şi-o teamă mare. Ca o sumbră premoniţie nu îndrăznea să pomenească numele lui Camil şi tot angrenajul declanşat de despărţirea de acesta. Nu voia să se prezinte ca o victimă… nu asta se considera… ci un complice, de fapt cea mai vinovată dintre toţi. N-avea nevoie de compătimirea nimănui şi în nici un caz de cea a lui Aron. Nu găsise niciun prilej pentru a-i povesti şi cu cât timpul trecea parcă tot mai greu îi era.