Femeia în albastru(17)

Era sâmbătă spre seara… alta, aceeaşi singurătate. Cris plecase  iar ea privea absentă  un film căruia nu-i reţinuse nici titlul. De regulă Mark nu prea tolera să-i fie atinsă blăniţa dar acum parcă cuprins de aceeaşi letargie zăcea leneș în braţele Angelei.

Era o tristeţe molcomă de parcă timpul îşi număra clipele iar tăcerea îi stătea în prag aşteptându-şi restul.

Se ridică  mai mult târându-şi trupul, înhăţă telefonul strecurându-l în buzunar apoi pachetul de ţigări şi-l urmă pe Mark care-şi manifestase dorinţa de a ieşi pe afară.  Nu era nerăbdător ca altă dată, aştepta docil la uşă o privind-o galeş aproape cerşind ceva freamăt şi-o brumă foşnet.

Şi-n parc era linişte. Motanul dispăru ca din puşcă. Se aşeză pe bancă gândindu-se că avea nevoie de-un motor. Nu putea să lâncezească aşa.

Dădu să-şi aprindă o ţigară dar ca de obicei îşi uitase bricheta. Zâmbi şi privi  în jur. Nimeni. Niciun fumător. Ridică ochii spre cer „Mai păsuieşte-mă şi promit să le mai răresc şi poate cândva...  o să renunţ la ele!”

Auzi un scârţăit de uşă şi-l zări pe vecinul de la parter îndreptându-se către maşină. Nu era îmbrăcat de oraş deci probabil doar ieşise să-şi ia ceva de la maşină. Nu-i era prea clar ce era cu domnul dar cert e că era destul de atent cu ea, mai ales în ultima vreme. Prea amabil şi săritor, de câteva ori se şi speriase de el… îi răsărise în faţă ca din pământ. De regulă încerca să-l evite dar acum era tardiv căci  acesta se îndrepta deja spre părculeţ.

Acceptă focul, mulţumindu-i mai mult din priviri. Şi la salutul său cam prea efervescent răspunsese oarecum absentă. Nu-i plăcea deloc tipul, deşi nu putea spune că nu era un bărbat bine. Nu credea să aibă mai mult de 45 de ani, o statură atletică. Îl vedea dimineaţa alergând prin parc dar avea un ceva care-i stârnea repulsie. Era prea plin de el, afişându-şi masculinitatea de parcă aştepta aplauze. Vorbea tare, accentuând aiurea unele cuvinte şi-şi dădea cu părerea despre orice. Cris îi spusese că era în divorţ.

Angela privea dincolo de el, lăsându-l să turuie verzi uscate în timp ce mintea ei zbura departe. Tresări auzind numele Cristinei şi reveni în prezent.

- Şi deci, a plecat domniţa Cristina, şi-a luat zborul ca un porumbel! Eii… e femeie de afaceri…afaceri serioase nu buticării de-asta de doi bani. Se vede pe ea că are stil, clasă. Da, da … Păcat că a plecat, era foarte săritoare. Ştiţi se mai strică una alta… c-aşa-i la bloc… domnişoara… repede „ Plătesc eu… reparaţi tot!” O să-i ducem lipsa.

Angela îl aproba tacit, nevoind să dea curs discuţiei, tocmai în speranţa că acesta va pleca.  Domnul Fane se mai foi de câteva ori de pe un picior pe altul, trecându-şi mâna prin păr şi scoţându-şi în faţă pieptul. Mai comentă câte ceva despre starea vremii, în speranţa că va descleşta cumva gura Angelei dar renunţă.

Se îndrepta către bloc după ce-i sărutase foarte protocolar mâna Angelei când îşi aminti ceva şi reveni:

- Să nu uit… mi-a lăsat vorbă duduiţa Cristina, să nu ezitaţi să apelaţi la mine pentru orice problemă. Numai să-mi spuneţi că pe urmă mă ocup eu… apă, electricitate… orice. E greu pentru o femeie… singură.

Angela mimă un zâmbet dorindu-şi doar ca acesta să plece mai repede deşi i-ar fi spus vreo două pentru tonul ironic. Văzând însă că acesta nu se hotăra, se ridică ea, scuzându-se că trebuie să-l caute pe Mark.

Porni încet pe alee. Se simţea prinsă sub un nor de tristeţe şi-i era imposibil să găsească soarele. Îşi aminti de filmul ce-l ratase ieri şi-i trecu prin minte c-ar putea să-l vadă.

Alt cinema, alt film… seara petrecută cu Aron. Aceeaşi stare, aceleaşi apăsări sumbre. Mersese o dată, de ce n-ar mai merge?

Se aşeză pe bancă şi-i formă numărul, cu inima parcă pulsându-i numai în vârful degetelor. Aseară fusese inconştientă… acum nu ştia dacă va putea rosti vreun sunet. Emoţia o gâtuia. Se simţea penibilă şi pentru că acesta o sunase şi pe la prânz dar prinsă cu plecarea Cristinei n-avusese vreme de el.

- Bună seara. Oooo... în sfârşit, misterioasa Angela.

- Bună seara, Aron. Am sunat să-mi cer scuze…

- Scuză-mă sunt in metrou nu aud prea bine. Pot să te sun eu în 3 minute?!

- Da, nicio problemă.

Încercă să-şi imagineze ce credea acesta despre ea. Era ridicolă. Probabil Aron avea o iubită sau chiar mai multe, ea ce voia ?! Dar n-apucă să-şi răspundă că se făcu auzit telefonul.

- Scuze nu prea era semnal în metrou şi nu te auzeam prea bine. Aşa că reluăm. Bună, Angela.

- Bună, Aron, intră Angela în jocul acestuia.

- Cu scuzele de rigoare… nu reuşesc să-mi amintesc nimic legat de tine. E de rău? De aseară mă tot strofoc … dar nu ştiu. Deci mă predau.

- Nici nu mă aşteptam… ne-am văzut o singură dată.

- Hmm… doar ne-am văzut?!Deci nu-s irecuperabil, râse acesta. Scuze vorbeam despre memoria mea afectivă. Şi mai precis unde ne-am văzut?!

- La cinema. A nuu... ne-am întâlnit într-un fast-food şi-apoi am mers la film.

- Ăăăă… n-am mai fost la film… de câteva luni bune. Ultima oară… eram în detaşare într-un orăşel de provincie… şiiiiii… tu eşti Angela, frumuseţea tristă cu părul lung şi ochi de castelană… nu ştiam de unde-mi era familiar râsul tău.

- Da.

- Am o memorie de elefant dar tu nu m-ai lăsat atunci să iau nicio amintire de la tine. Îmi eşti datoare c-o cafea, asta apropo de  memorie.

- Ştiu.

- Şi?

- Şi ce?

- Păi când ne vedem… pentru cafea?! Unde eşti? Eşti în Bucureşti?

- Într-o dimineaţă. Nu atunci se bea cafeaua?

- O bea fiecare în funcţie de necesităţi, plăcere. Uite eu de exemplu tare-aş bea o cafea cu tine chiar acum. Eşti în Bucureşti sau dezlegăm integrame prin telefon.

- Da, sunt în Bucureşti. De trei luni.

- Ar trebui să-ţi calculez majorări la datorie. Cam mult ţi-a luat să dai un telefon.

- Esenţial e că am făcut-o.

- Eu sunt al tău astă seară, contramandez tot. Tu?

- Eu n-am nici un program dar nu-ţi schimba planurile pentru mine. Acum că am restabilit comunicarea, ne putem vedea oricând… la o cafea.

- Ai dreptate… oricând… adică astă-seara. Dă-mi coordonatele şi ora.

- Aron… am vorbit serios. S-o lăsăm pe altă dată.

- Sincer, îţi doreşti să ieşi cu mine astă seară?!

- Da… dar…

- Şi eu îmi doresc! ...deci orice… dar... este de prisos.

Mark nu se vedea pe nicăieri aşa că renunţă şi urcă. Dacă nu venea până ce pleca îl va găsi mai mult ca sigur aşteptând-o la uşă după ce se va fi plictisit de miorlăit. Uneori dacă erau acasă… îi mai dădea drumul vecinii de alături şi sărea de pe un balcon pe altul… asta după ce se sătura de joacă cu cei doi puşti ai familiei, bucuroşi că jucăriile mai prind şi viaţă.

Un machiaj discret, o urmă de parfum de parcă se pregătea de-o seară romantică. Aruncă o ultimă privire în oglindă. Nu voia să iasă în evidenţă dar nici să treacă neobservată.

Revederea fu emoţionantă. Îl zări de departe se foia prin faţa localului. În mână ţinea un mănunchi de flori. Angela se opri pentru o clipă. Simţea că-i iau foc urechile şi se bucură că-şi lăsase părul liber şi nu se puteau vedea. O zărise venind şi se îndrepta către ea cu paşi mici, uşor nehotărâţi.

Îi zâmbi şi abia atunci îndrăzni şi el. Amândoi erau vizibil stânjeniţi. Se priveau cu inocenţa actorilor de film mut. El îi întinse florile şi Angela le duse recunoscătoare la piept. Un buchet gingaş de margarete, deloc sofisticate… superbe în simplitatea lor.

- Când nu ştiu… iau ce-mi place mie, rosti acesta privind-o cum îmbrăţişa florile.

- Mulţumesc. Ador margaretele, Aron.

Se aşezară cuminţi la masă. Angela îşi făcea de lucru cu florile în timp ce Aron o studia fără nicio reţinere.

- Nu mă mai privi aşa.

- Eşti mai frumoasă decât mi te aminteam. Mă certam în gând că te-am putut uita.

- Aron, nu …

- Ai aceeaşi tristeţe suavă ascunsă-n priviri, pitită în spatele zâmbetului ce-l afişezi.

- Eşti psiholog?!

- Nu,  inginer. Cauţi un psiholog?!

- Nu caut nimic. Doar că nu vreau să vorbesc despre mine.

- Nimic nou. Nici data trecută n-ai vorbit despre tine. Nici nu ştiu de unde eşti… norocul meu că n-ai aruncat cartea de vizită.

- Ai fost răutăcios.

- Scuze Angela… doar că… ţii lumea la distanţă, de parcă ai fi pe picior de război cu toţi. Vreau să fim prieteni dar trebuie să mă laşi să ajung la tine.

Angela dădu să se ridice, dar el intuindu-i gestul o apucă de mână.

- Termină-ţi măcar ciocolata.

Se aşeză docilă îmblânzită de onestitatea privirii lui. Ochii lui, n-o ocoleau,  i se adresau direct, făţiş cum o făcuseră şi mai devreme, rostind acele cuvinte, asumându-şi total cele spuse. Era sincer, expunând  poate mult prea brutal ceea ce simţise vizavi de ea.

În sinea ei recunoştea că ridica bariere… că îşi dorea multe dar n-avea curaj. Că se proteja până la autoizolare. Şi nu era singurul care i-o spusese… îşi reaminti ea ultima convorbire cu  Filip. Îl cunoscuse la un eveniment în familia Luminiţei, colega sa şi din zâmbet în zâmbet se legase o conversaţie... ceva…

Se scutură de gânduri, revenind lângă Aron care-o privea oarecum nedumerit.

- Am simţit că te-am pierdut pentru câteva clipe. E vina mea. Niciodată n-am ştiut să fiu diplomat. Iartă-mă, chiar am sărit calul.

- Hai să trecem peste moment. Terminăm aici şi facem câţiva paşi. E o seară minunată. Poate mergem iarăşi la un  film?!

- Vrei tu?

- De ce ? Tu nu vrei?

- Nu ştiu… ne hotărâm la faţa locului… deşi aş prefera să stăm de vorbă, să ne privim.

Mai întârziară câteva minute şi părăsiră localul. Nu fusese cel mai promiţător început, această cafea.

Cu fiecare pas făcut comunicarea se lega. Dispăruse încordarea, acea tensiune de început ce înhiba cuvintele şi amâna gesturile.

Aron o luase uşor de mână iar ea acceptase surâzându-i. Era ceva în gesturile lui, ceva tineresc…dramul acela de libertate, dezinvoltură, căruia cu greu i te puteai opune.

Angela îl studia discret. Părea atât de tânăr, deşi trebuia să recunoască că astfel îmbrăcat era chiar un bărbat elegant, priceput în ale vestimentaţiei. Prima oară când îl văzuse i se păruse chiar un puştan, proaspăt absolvent de facultate cu bravura celor douăzeci şi-un pic de ani.

Şi totuşi la cei 34 de ani ai săi ea se simţea atât de bătrână. Simţise deseori că fărâma ei de cer e mult prea mare pentru cât puteau duce umerii ei şi asta o obosise, o speriase  încovoindu-i  până şi spiritul.

Se opriră pentru o clipă în faţa unui afiş cinema.

- E o seară prea frumoasă ca s-o petrecem într-un cinema. Ce spui? Mai bine mergem la circ.

- La circ?! începu să râdă Angela.

- Sunt caraghios, nu? Atunci merit să râzi de mine. Ţi-am spus că nu ştiu să fiu romantic.

- Nu, nu eşti caraghios… numai că e cea mai trăsnită, sau să spun… inedită, invitaţie primită. N-am mai fost la circ… de-o veşnicie. Probabil tu, nici nu erai născut când am fost eu la circ. Dar, hai să mergem.

- Acum ai fost tu răutăcioasă. Nu cred că ai mai mult de 33 de ani iar eu fac 31 luna viitoare. Dar o meritam. Probabil. Acum suntem chit.

- 34. Am împlinit 34 de ani.

- Să ne întoarcem, luăm maşina. E într-o parcare în apropiere, continuă el de parcă nu-i auzise cuvintele.

Bolidul spre care se îndrepta Aron, era o maşină scumpă. Probabil observându-i mirarea:

- E maşina  părinţilor, nu circul prea des cu ea.  Dar  a mea e în service pentru nişte mici retuşuri aşa că n-am avut de ales.

Angela cunoştea valoarea maşinii o instruise Camil, un pasionat de maşini, ahtiat după cele de lux.

Era un amalgam de contraste Aron. Nu părea un băiat de bani gata şi totuşi conducea o maşină destul de scumpă şi pentru un om cu ceva stare d-apoi pentru un inginer, un simplu salariat, din câte îi povestise el prima oară.

- Ai amuţit la vederea maşinii.

- Un pic… nu mi te-aş fi imaginat conducând asemenea maşină.

- Nici nu conduc de obicei. Am jucăria mea mult mai ieftină luată la mâna a doua de la cineva ce n-a mai putut duce leasing-ul. Aceea sunt convins că mă reprezintă. Puteam să fi luat un taxi… dar, nu ştiu ce-am gândit. Poate mi-am propus să te impresionez! Am reuşit?

- Aşa crezi?

- Nu cred. De asta şi glumesc. Nu pari genul impresionabil de bani, situaţie materială. Dacă vrei tragem într-o parcare şi sun şoferul să vină s-o ia şi ne continuăm drumul c-un taxi.

- Nu fi copil, Aron! rosti Angela deşi mintea i se agăţase în expresia ”sun şoferul”.

„Cine era Aron?” se întrebă în sinea-i constatând că de fapt nu ştia nimic despre acesta. Habar n-avea în maşina cui se urcase. Nici numele de familie nu-l ştia, aruncase cartea de vizită  iar în telefon trecuse simplu Aron. Acum e drept nici el nu ştia mai mult despre ea. Erau doi necunoscuţi ce mergeau împreună la circ. Un cuplu inedit, o alegere pe măsură. Nici nu avea cum să povestească cuiva c-ar fi râs de ea.