Lanțuri

Ca atunci, când într-o dimineață rece și mult prea grăbită te strecori printre oameni, mereu alții.
Treci printre ei c-un surâs, atârnat în colțul buzei. Îl porți acolo pentru că n-ai ce face cu el. Nu mai știi sau poate nu mai e important motivul pentru care îl ai dar nu-l poți lăsa să pice inutil pe asfalt.Te temi că s-ar sparge și cioburile lui ar putea răni pe cineva.
Cei pe lângă care treci au senzația că-i pentru ei și te privesc la rândul lor. Nu toți surâd și atât:unul își drege vocea, altul își trece mâna prin păr aranjând o suviță rebelă... o ea își coboară privirea căutând firul dus de la ciorap. Și ce ușurare când constată uimită că e perfectă.
Era blondă duduia sau... roșcată, te întrebi privind culoarea roșie a semaforului. N-ai vreme să-ți răspunzi că-ți simți privirea respinsă. Dar nu asta te irită ci faptul că nu-ți vede surâsul. Încruntat calcă doar pe spațiile dintre acele linii albe. Te uimește exactitatea pasului și încrâncenarea pleoapelor ce atârnă ca niște obloane stricate.
Sunete stridente, un scrâșnet scurt și simți gustul dulceag al sângelui.Un firicel subțire prelins dintr-o nară. Brațe puternice și-o batistă mirosind a brad. Repeți într-una că ești bine. Surâsul tău tâmp îi convinge. Doar el mai rămâne, bărbatul cu brațe puternice. Ridici privirea uimită de seninul de dincolo de pleoape.Te simți vinovată că surâzi. Măcar dacă ai ști de ce. Și la un moment dat știi.
- Fii atentă, domnișoară... dată viitoare s-ar putea să nu mai fie glumă!
Atât mai apuci să vezi: parfumul surâsului lunecând lin pe chipul lui... fugar ca o umbră. Și pleacă.
Și pleci și tu. Fiecare cu surâsul său, pășind printre alți oameni.