Se trezi cu gândul la
doamna Mioara. Îi lipsea. Se atașase, iarăși. Cu mintea, cu sufletul, cu tot
ceea ce era.
Cu ochii țintă în
neagra licoare căuta fărâma de alb. Era acolo, trebuia să fie! Dumnezeu nu
închide niciodată poarta sufletelor, nici chiar celor care-și mai rătăcesc
cărarea.
Sunt zile în care am nevoie de o fereastră între mine și restul lumii. Să simt fără să fiu simțită, să cânt fără să fiu auzită, să plâng fără să fiu văzută, să privesc departe ignorând aproapele. Să fiu tentată să deschid fereastra dar să renunț, fără explicații.
Să-mi așez palma pe sticla rece și cu aburul respirației să-i desenez contur. Amprentă de-o clipă între sufletul meu și al ploii. O hartă oarbă fără conotații și sintagme inutile pe care să las nimicul să se aștearnă în voie.
A plouat și-n vis peste cenușa unor amurguri. Da, același vis ce se repetă obsesiv, din care mă smulgi mai mereu când mă vând repetat pe iluzii mărunte pentru acea clipă și mâna ta întinsă. Știu că vei fi mereu acolo. O umbră mută legănându-se între mirosul ploii și filele unui calendar indecis, salvatorul meu tăcut.
- Citește-mi în palmă și spune-mi încotro duc toate acele linii! Nu vrei? De ce clatini din cap? Aaa... nu știi nici tu. Dar să am grijă la praguri. Nu-s praguri?! Sunt... trepte!
Mi-e sete în suflet. Poate c-ar trebui să deschid, totuși, fereastra. Să mă las pradă ploii hulpave, mereu altfel.
Două mări mușcând același țărm. La fel de sălbatice, la fel de însetate... valuri contorsionate în același geamăt. O luptă surdă, iluzii care surâd de-a lor agonie.
Lumina diafană a Lunii le îngenunchează subit și tumultul se stinge vinovat. Vin întrebări de-a valma, umeri ce se ridică neputincioși.
Cu fața ei albă de ceară, mireasa nopții suspină șovăitor. Cu ochii duși în spatele unor doruri, stranie ca o nălucă, se lasă învelită de un nor. Își culcă lin capul pe umărul lui și tace.
Întuneric deplin.
Două respirații brăzdând aceeași nemărginire. Adâncul din mări se răscoală. Dorințe confuze ascunse sub nisip din alte veacuri și-o orchestră de nedumeriri. Secunde ce se-ngână bâjbâind.
Prezentul e mereu o singură clipă.
Limbi de lumină apar timid. Luna-și aruncă năframa separând iarăși cele două mări.
Ultima îmbrățișare, disperarea sărutului frânt, aparentă resemnare presărată în valuri.
Cerul de culoarea lavandei zâmbește timid ca un oftat cu aripile smulse. A îndrăznit să le fie complice, smulgându-și din veșnicia lui clipa unui prezent.
Mi-ai luat cuvintele în palmă cântărindu-le precum un precupeț dornic să obțină cel mai bun preț. Te-am privit nedumerită și cu toate că mă seca buza mușcată până la sânge nu te-am lăsat să vezi cât sufăr.
Și când credeam că vor sfârși pe podea, le-ai despuiat de umbre, le-ai oglindit în lumină privind prin ele ca prin sticlă.
M-a durut privirea ta scormonitoare, trecea prin mine până dincolo de mine. M-am învelit cu brațele, cu părul și-am închis ochii.
Simțeam cioburile prăvălindu-se și sunetul lor tânguindu-se... erau acolo într-o așteptare dar a fost doar liniște. Ciudat de multă. Liniștea unui amurg, conștient de-o nouă primăvară.
- Mă doare goliciunea mea, am oftat disperată.
Un surâs, altfel decât toate cunoscute până atunci:
- Ce nevoie ai de straie când ai atâta iubire?!
Am ridicat ochii spre tine și te-am privind renunțând la cămașa de plumb. Am întins brațele cuminte și mai apoi te-am lăsat să mă închei la fiecare nasture. Nu mai eram goală, purtam pe mine indiferența ta.
Petrecerea se terminase de ceva timp. Emilia strângea paharele; unele goale, unele pe jumătate pline, demonstrând saturație. Debarasa cu dexteritate de invidiat, conglomeratul ce răspândea iz de mucuri ude, şampanie revărsată pe marginea cupelor. Reuşi să restabilească ordinea în cabană și acum aștepta ca aerul rece dar proaspăt ale acestei noi dimineți să facă restul.
Adunase câțiva prieteni și alături de ei marcase cei zece ani de căsnicie.
Nici nu știa de ce acceptase. Poate pentru că văzuse momentul în sine ca o ocazie în a se mai aduna cu toții.
Se trânti în primul fotoliu, frântă. Tălpile-i zvâcneau din cauza tocurilor. Aruncă sandalele pe care stătuse cocoţată toată seara şi cu mişcări repetate îşi masa tălpile.
Sonia își privi vioara. Era numai a ei! Așa i se spusese.
O privi minute bune, o simțise respirând când îndrăzni a ridica capacul cutiei.
În sfârșit o avea. Doar a ei!
Undeva.... Acolo Sus, Cineva o auzise!
Două lacrimi îi înmuguriră în colţurile ochilor. Se simțea vinovată.
Oare vioara știa că nu a iubit-o... atunci, la începuturi? Ținea minte că și-a dorit vioară fascinată de unduirea arcușului. Ce simplu părea a-l stăpâni! Dar nimic nu era simplu și de n-ar fi fost mama ei nici ea, nici vioara n-ar fi mai fost acum în aceeași încăpere.
Cum ar fi fost zilele ei fără vioară?! Nici nu-și putea imagina.
Multă vreme privise cu jind la copiii din fața blocului. Tare și-a mai fi dorit să fie între ei. Pentru ea timpul de joacă era drămuit. Îi invidia pentru acea libertate și credea că ea n-o va cunoaște vreodată.
Ce minte de copil!
Andrei, vecinul şi colegul ei de la grădiniţă, renunțase s-o mai tragă de codițe dar o striga ”scripcara”.
La început o deranjase. Simțise furie și abia-și stăpânise primele lacrimi. O duruse... mai ales, din partea lui. Apoi se obișnuise și-l priveau surâzând și ea și vioara din acele vremuri, o vioară luată cu împrumut.
Astăzi repeta când i s-a părut că aude soneria. S-a oprit o clipă dar pentru că nu s-a mai auzit și-a continuat... nu exercițiul ci zborul.
Descoperise de mult timp că învățase să zboare, că avea mai mult decât libertatea la care tânjise. Un zbor frenetic, o plutire pe care n-o putea descrie în cuvinte.
Acum știa ce însemna tărâmul magic din povești... peste nouă mări și țări, peste noua zări...
Minunată noua vioara.
- Și-ar fi fost mai bine... ai răbdare cu mine, vioara mea! Mă intimidează gândul că ești a mea, șopti ea așezând-o în cutie.
După ceva vreme a ieşit din camera ei. În holul apartamentului, pe canapeaua verde, jumulită de gheruţele lui Mark... era Andrei, care-o privea înmărmurit! S-a ridicat tăcut în picioare şi i-a întins bucheţelul de ghiocei ce-i tremura în mână.
- Eşti minunată... iar cântecul tău e divin! Iartă-mă pentru tot!
Sonia îl privi la fel de contrariată. Tăcută a lăsat bucheţelul primit... şi-a luat vioara şi a reînceput a cânta!
Nici musca nu s-a mai auzit...
Se priveau. Unul cântând iar celălalt doar respirând parfum de cântec!
Sonia zbura odată cu arcuşul ei. El pe strunele viorii iar ea pe strunele unei inimi... ce iubea în taină... din copilărie!
