Femeia in albastru (18)

Aron conducea bine. Angela îi privea mâinile cum manevrau cu abilitate volanul. Erau frumoase şi îngrijite, remarcase şi prima dată.

Locul unde au intrat nu semăna deloc cu ceea ce-şi amintea ea despre circ. Avea în faţă o arenă elegantă, sofisticată totul învăluit în lumini plăcute. Partea spectatorilor era compartimentată în  mici separeuri, marcate cu numeroase plante ornamentale, totul  dispus uşor etajat. Erau mese, scaune şi chelneri impecabili. Totul foarte curat cu bun gust ca şi muzica ce se revărsa discret.

Era un spectacol de gală aşa cum anunţa afişul găsit la intrare. Observase medalii şi  strălucire, nume şi trupe ce păreau a fi celebre. Acrobaţie cu exerciţii premiate, câteva numere de dresaj, iluzionism...

Luară loc în timp ce Angela studia cu încântare împrejurimile. Probabil şi preţul biletului fusese pe măsură gândi ea înghiţind în sec. Observă câteva saluturi discrete între Aron şi alte câteva persoane dar trecu din fugă cu privirea peste ele ca răsfoitul unei reviste. Se simţea privită, studiată dar continuă să zâmbească admirând  luxul unei săli de circ ce aducea a sală de bal.

Era oricum nedumerită de el, de bărbatul ce-i stătea alături că nu mai avea timp şi pentru alte necunoscute. Nu pricepea cum nimeriseră tocmai la acest spectacol, cum făcuse el rost de bilete într-un timp atât de scurt.

Recunoscuse de multe ori  în viaţa ei rolul întâmplării, mâna hazardului dar parcă prea se legaseră toate astă seară.

Se întrebă surâzând dacă nu cumva ocupase locul altcuiva?!

Primise margarete, avea alături un bărbat bine, din cât surprinsese din privirile unor alte spectatoare.

Cam multă perfecţiune, pentru o simplă întâmplare.

Spectacolul începu c-un număr de acrobaţie fantastic. O înlănţuire de trupuri zburând prin aer.  Covârşitor fu şi numărul  de gimnastică. Plantaseră în mijlocul arenei o platformă ovală destul de măricică, la înălţimea unei mese o altfel de fântână arteziană. Iar cei trei eleganţă, simetrie, cu adevărat  perfecţiune. Era artă nu circ. O seară plină de emoţii şi senzaţii tari astfel că finalul o găsi cu  lacrimi în ochi. Totul fusese un regal, o încântare.

Oamenii aceia sfidau orice legi, sfidau însăşi viaţa expunându-se morţii cu dezinvoltură şi zâmbet. Se întreba de unde găseau puterea de-a zâmbi.  Îşi imagină miile de ore de pregătire pentru un număr de câteva minute şi recunoscu oglindite pe chipurile lor pasiunea, bucuria reuşitei.

Păreau fericiţi la intrarea în arenă, erau cu mult mai fericiţi la ieşire.

La câteva exerciţii lipsa plasei de siguranţă o făcu să închidă ochii, strângându-l cu putere de mână pe Aron. Atunci se aplecase spre ea şi şoptindu-i ceva la ureche o sărutase uşor pe obraz. Din cauza ropotului de aplauze nici nu auzise  ce anume îi spusese. Reţinuse doar ceva cuvântul „îmbujorată” dar nu şi contextul.

El conducea, ea era undeva departe în anii copilăriei când un alt circ poposise în satul lor.  Un cort mizer fără strălucirea celui de astăzi dar câtă bucurie adusese sufletului ei, ce încă nu păşise decât de câteva ori în oraşul cel mai apropiat şi încă nu văzuse un tren decât în poze.

Cât stătuse circul acolo, pe acolo-şi făcuse veacul. O fascinaseră multe, dar se îndrăgostise iremediabil de un elefant. Alaiul de căluţi mai mici, despre care aflase ulterior că se numeau ponei i se păruse magic.

- Suflete… suflete de copil în ce colţ te-ai rătăcit? Răsfoieşti un album aparte povesteşte-mi şi mie.

Tresări. Aron oprise maşina şi-o privea.

- Să nu râzi, rosti îmbujorându-se ca un copil prins cu minciuna eram în cort,  prima sală a circului văzut de mine. Mult, dar mult diferită de cea în care-am fost astă seară. E a doua oară când merg la circ în viaţa mea deşi e impropriu să numesc astfel, spectacolul văzut astă seară.

- Mă bucur că am scris o asemenea amintire în viaţa ta, Angela. Şi mi-a plăcut mult să te însoţesc. Am simţit după îmbujorarea ta că l-ai privit cu sufletul şi încântare. Mă intrigi, nu reuşesc să te încadrez în nici un tipar.

- Poate pentru că m-am smuls  din tiparul în care-am crescut şi care mi se potrivea şi m-am grăbit să mă încadrez în altul tot ajustându-mi sufletul şi-n care în cele din urmă m-am pierdut de  mine. Aşa că iată-mă astăzi, încă orbecăind fără nici un tipar, spuse ea coborând din maşină în păduricea de la marginea Bucureştiului.

- Nu asta facem toţi?! veni şi replica lui, urmând-o.

- Nu ştiu dar cred că niciodată n-am fost mai fericită ca-n anii copilăriei. Am crescut într-un loc magic, liber ca petecul acesta de pădure dar mi-a trebuit o viaţă de om să-i pot recunoaşte valoarea, să văd că adevăratele bucurii sunt cele care încap în căuşul unei palme… de copil.

- Când aveam  zece ani am vrut să fug c-un prieten, în lume să ne facem dresori la circ. Nu mai voiam şcoală. Mă plictisisem de lecţii şi tot tacâmul de preocupări pentru a deveni ce-şi doreau ai mei. M-a oprit bunicul şi nici până-n ziua de astăzi nu cred că mai ştie cineva povestea. Sau măcar  nu mi s-a reproşat nimic. Posibil, s-o ştie bunica dar n-a pomenit niciodată. Ei m-au crescut. Părinţii au lucrat tot în deplasare şi m-au lăsat în grija lor până la 12 ani, când s-a stins bunicul. Atunci ne-am făcut bagajele şi eu şi bunica şi-am plecat la ei. Între timp se născuse şi Ana – Lia. Am crescut apoi în afara ţării. Amândoi au avut, mai au, funcţii în diplomaţie.  Îi iubesc mult dar  nu comunicăm foarte bine. Mi-au reproşat că i-am dezamăgit pentru  că nu i-am urmat în preocupări. Mă sperie acea lume. Interese, zâmbete false… nu mi se potriveşte nimic de acolo. Mi-e milă de soră-mea Lia că le-a făcut pe plac. Studiază  şi se tot specializează dar tare văd că va dezerta şi ea cât de curând. Va fi răzbel mare în familie atunci. Noroc de bunica că ne mai ţine partea. O moldoveanca aprigă… mama tatei, o femeie pâinea lui Dumnezeu câtă vreme n-o „calci pe bătături” cum spune ea. Nu vorbeşte mult… dar vorbeşte bine.  Şi ce de poveşti ştie! S-o auzi citind „Amintirile” lui Ion Creangă. Uff… ce dor îmi e. Uite-aşa nu mai sunt domnul misterios conducând o maşină mai scumpă decât va fi să pună el deoparte în toată viaţa lui de simplu inginer.

- Ai avut o viaţă frumoasă. Ai văzut locuri unde alţii nu pot ajunge nici în vis.

- Există plus şi minus… în tot ce-am trăit. Dar da, părinţii mei sunt oameni buni, dedicaţi carierei lor. Sunt respectaţi în ceea ce fac. Dar uneori mi-aş fi dorit mai multă apropiere, să-i simt mai prezenţi în viaţa mea. Să mă trezesc în miros de cozonaci făcuţi de mama, să luăm masa în pijamale, cum făceam la bunicul acasă. Am avut mereu ce mi-am dorit dar n-am avut prieteni. Am plâns mult după colegii de la şcoala de aici. Am crescut într-o lume unde copii au meditatori pentru multe, nu neapărat că ar avea înclinaţii ci pentru că aşa trebuie. Unele îmi sunt de folos, altele au fost doar momente răpite copilăriei mele.

Angela îl privea ascultându-l. O cută adâncă tăia fruntea ce până mai devreme părea a unui puştan lipsit de griji. Aron era ca o locomotivă, pufnea uşor iar vagoanele ce le căra în spate păreau a ascunde şi poveşti fără zâmbet.

Se apropie de el privind cu emoţie cum o lacrimă i se zbătea pe un colţ de geană. O lăsă să curgă în cel mai firesc mod, de parcă o aştepta.

Angela îşi opri mâna la jumătatea drumului, i-ar fi închis-o în căuşul palmei ei, să nu se piardă. Un sentiment ciudat, cum nu-şi amintea dacă-i trezise un alt bărbat. Chiar şi aşa o privea în ochi, simplu făţiş. Nu încercase să-şi ascundă trăirea. Afişa cu demnitate ceea ce mulţi considerau un semn de slăbiciune.

- Iartă-mă, nu ştiu ce m-a apucat să deşert aşa sacul. Se pare că până la urmă tu eşti  psihologul că tot vorbeam mai devreme. Spune-mi, de ce pot vorbi aşa liber cu tine?!

Glasul lui continua să curgă la fel de liniştit dar Angela intuia zbaterea de dincolo de fiecare cuvânt. Timpul mai îmblânzise probabil din frământări dar erau încă acolo în căptuşeala sufletului.

- Pentru mulţi din jurul meu încă sunt doar feciorul lui X. La început m-au ofticat privirile şi zâmbetele  cu vădit iz de subînţeles. Nu neg că am avut diverse avantaje deşi de multe am refuzat să profit. Vreau să fiu respectat pentru mine, nu pentru … . Vreau locul pe care-l merit. Nici în oraş nu  pot ieşi c-o fată să n-o suspectez că nu mă caută pentru numele ce-l port. Măcar tu n-aveai de unde să ştii!

- Eşti convins?! încercă Angela o glumă strâmbându-se în joacă, mai mult pentru a destinde cuta adâncă de pe fruntea lui.

- Sunt. Mai ales că te-ai blocat când ai văzut maşina, când ai văzut cum era banalul circ la care-am mers. Pot paria că ţi-ai făcut griji în privinţa preţului biletului, ba aş merge până la faptul că te-ai gândit să-ţi plăteşti partea.

- Eii,  nu! Aşa departe n-am mers. Se vede că eşti un tip orgolios şi n-aş îndrăzni de teamă să nu te jignesc. Dar stai bine cu intuiţia.

Nu termină fraza că Aron se apropie ameţitor de mult de ea şi zâmbind îi aranjă după ureche o şuviţă rebelă ce  i-o adusese vântul pe ochi.

- Îmi place să-ţi văd ochii, să-ţi simt privirea.

Tăceau privindu-se parcă numărându-şi bătăile inimii. Secundele îşi croşetaseră trenă preschimbându-se în mici eternităţi. Pleoapele-i tremurau de emoţie, ştia…simţea…  

Aron aştepta un semn din partea ei şi da, o bucura că era aşa. Trecuse de anii adolescenţei, cu sărutări furate azi, uitate mâine.

O răscolea parfumul lui atât de aproape de ea, respiraţia lui  răcorindu-i  trupul  mistuit pe interior de  valuri de căldură.

Era laşă. I-ar fi fost mult mai comod să se lase sărutată, să fie doar responsabilitatea lui.

Îl simţea la pragul sufletului ei… nu voia să dea buzna… îşi voia locul lui, chiar şi aici.

Ce uşor i-ar fi fost să întindă mâna să-i mângâie obrazul însă ştia, simţea ar fi deschis o altfel de cutie a Pandorei Știa că jocul avea reguli nescrise şi că nu poţi  promite fără a oferi. Îşi simţea voinţa sugrumată de mii de fire invizibile, ochii lui o subjugau uimind-o cu expresia lor, un amestec ciudat de inocenţă, dorinţă şi-o vagă umbră de aroganţă masculină.

Ştia să înfrunte multe… mânia, dispreţul... toate de câte avusese parte din plin, în ultima vreme… dar nu asemenea tandreţe nemărginită. Uitase…

Se blestemă pentru laşitatea ei. Un simplu gest ar fi descătuşat toată dorinţa ce mocnea între ei. Închise ochii o clipă pentru a privi în ea. Nu ştia cât trecuse până îi redeschise dar Aron era încă acolo, privind-o. Ştia. Înţelesese. Jocul începuse.

Ridică şi ea o mână şi-i mângâie obrazul. Luând gestul ei ca o acceptare a ceea ce va urma, Aron îşi atinse uşor buzele de ale ei. O mângâiere suavă ca atingerea unui bob de rouă. Atât de tandru şi totuşi pasional. Închise ochii şi-şi lăsă simţurile să se bucure  de castitatea acestui sărut. Feminitatea ei  înflorind, trupul ei cerându-şi dreptul la mângâieri, senzaţii uitate se trezeau din adormire şi scânci de plăcere când limba lui pătrunse fermă în micul ei univers. Se alintau încet, încercând să stingă un tăciune ce mocnea... dar vâlvătaia ascunsă în taina lui îi doborî covârşitor.

Ştia ce va urma şi era decisă să lase la o parte falsele pudori sau cufărul de scrupule în umbra căruia se ascunsese ani de zile. Mereu contase ce spunea gura târgului, părerea oamenilor.

„Aici nu. Nu avea vecini… era doar ea şi-un bărbat ce tot Dumnezeu îl scosese în calea ei”, gândea ea în timp ce urca scările spre apartamentul lui.

Se bucurase, în sinea ei că mergeau la el. Nu voia  ca prima lor noapte de dragoste să fie între lucrurile Cristinei. Nici n-o interesa dacă după această noapte va mai exista ceva, îşi dorea ceva unic cu Aron, amintiri peste care să nu se mai suprapună nimic cunoscut.

Prea multe cuvinte nu mai rostiră şi habar n-avea unde erau. Puteau fi şi pe Lună.

Erau singuri, el bărbat şi ea femeie, o dulce nebunie. Molcom dar clocotitor trupul ei se dezbrăca de vechile suferinţe. Aron se aplecase şi-i săruta uşor  umărul dezgolit.

- Miroşi atât de frumos, şopti el  afundându-şi apoi capul în părul ei.

Angela nu-i răspunse… nu mai avea puterea să vorbească şi nici nu dorea s-o facă. Voia doar să simtă.

O răscolea mâna lui răvăşindu-i  părul şi simţi nevoia să facă la fel. Era aspru dar  plăcut. Ridică capul privind-o un timp apoi începu s-o sărute uşor, abia atingând-o câteva secunde ca apoi s-o sufoce într-un sărut pasional. Coborî uşor pe gât şi brusc se întoarse la gura ei  pentru a-i redesena conturul buzelor. Trupul ei vibra sub mângâierile lui. Mâinile nu le stăteau o clipă locului...doar cât se mai întâlneau pentru a respira una în prelungirea celeilate. Încet, încet trupurile lor făcură cunoştinţă unul cu celălalt. Tresări curentată când el îi eliberă sânii iar abdomenul i se încordă aşteptându-şi mângâierile.  Liniile curbe ale celor două trupuri îşi descoperiseră cântul şi ecoul.

Începu să-l sărute şi ea. Voia să dăruiască din ce primise şi se juca alintându-i trupul  ameţindu-l şi înfiorându-l. Fierbeau şi totuşi încă se tachinau. Îl dorea cu disperarea unei femei ce respira dăruind şi dăruindu-se. Îl voia şi ţipă în întâmpinarea  plăcerii refuzată atâta amar de vreme.

Se iubiră mult, cunoscându-se şi recunoscându-se….şi iar iubindu-se. Era fascinant ce bine se înţelegeau. Sânii ei tresăreau şi înmugureau cu fiece nouă atingere. Strânsese atâta iubire în şoapte că acum o sufocau,  valuri de freamăt şi zbucium…scântei înflăcărând trupuri, dorinţe

Două trupuri istovite adunate într-o tandră îmbrăţişare privind cum luna, tainic felinar se retrăgea la odihnă. Nimic nu se schimbase  şi totuşi nimic nu mai era la fel pentru Angela. Zorii înmugureau timid arcuind  fâşii de lumină ca-n fiecare nouă zi.

Angela păşise de dincolo de negură şi întâmpina cu bucurie lumina de astăzi.

Reînvăţase a păşi  când ieşise pe poarta închisorii. Păşise în lumina zilei nefiltrată de gratii sau umbre dar parcă niciodată ca acum,  nu-i simţise adevărul.

 Niciunul nu rostea nimic… doar respirau privindu-se.

Aron adormi primul. Respira atât de liniştit. Se îndrăgostise de el…într-un mod unic şi irepetabil. Simţise că în braţele şi-n mângâierile acestui bărbat se redefinise ca femeie. Trupul ei îl iubea şi-l dorea încă...

Fiecare părticică  purta mirosul lui.  Îşi lăsă capul uşor pe pernă. Nu voia să adoarmă,  îi era frică ca la trezire să nu constate că totul fusese doar un vis.

Privea în tavan construind din iluzii un timp prezent.

Nu ştia ce simte Aron… nici dacă simţea ceva. Era prea mult să spere la ceva din partea lui. Şi-apoi …nu ştia nimic despre ea. Acum ea se simţea vinovată. Poate ar fi trebuit să-i povestească măcar pe scurt. Închise ochii căci simţea cum oboseala o prindea. „Fie ce-o fi, măcar am trăit un roman de iubire într-o clipă” fu ultimul ei gând înainte de a păşi în lumea viselor.