Cascada - partea a doua

Deschise ochii dar privirea i se blocă în pânza prin care zărea umbrele unor mâini. Simțea un fâșâit, nu pricepea de ce dar era bine. Vocea era deasupra ei. Și totuși vocea aceea parcă venea din ea. Nu se mai mișca de frica durerii din umăr.

Bărbatul era aplecat deasupra ei. Pânza, lumina, toate o împiedicau să vadă mai mult de-un contur. Nici nu mai vorbea, rostea  doar comenzi scurte și precise. Ce enervantă era starea aceea de somnolență. Tocmai acum când voia să-l audă vorbind.

- Gata. Acum să vină Costel să rezolve cu umărul și pe urmă o urcați pe secție. O să trec spre dimineață s-o văd. Îmbrăcați-o cumva, adăugă ridicând ușor cearceaful.

- Imediat.

- Hai, Ștefane. Să-ți caut o mașină să te ducă acasă.

- Tata, uite ei sunt din grupul doamnei. Vor să vorbească cu tine.

- E bine. Câteva copci, un umăr dislocat, zgârâieturi care vor trece. Acum e bine. Sperietura cred că a fost mai mare. Era în stare de șoc. Și udă toată. Va rămâne sub observație. O s-o preia colegul. Pe mine mă scuzați în douăzeci de minute intru în sală. Aaaa... nu avem un nume, nimic. Vă ocupați dumneavoastră?

- Sigur. Mulțumim. O putem vedea?

- Doarme. Va fi bine, vă asigur. Nu are alt traumatism. Sunteți rude?

- Nu. Colegi de serviciu.

- Bine. Vă las așadar. Ștefan, ia mașina. Văd cu ce vin eu dimineață. Sau vii tu să mă iei.

- Da, tată. Pot să intru să văd cum se simte doamna?

- Poți! Doar ești salvatorul ei. E frumoasă?

- Da... parcă da, nu știu. Am zărit-o trecând prin dreptul tarabei și apoi din spate coborând. Dar are o privire caldă.  Asta am reținut.

- Urc. Las vorbă Minei să te cheme  după ce-o îmbracă. Acum e Costel la ea. O să auzi imediat țipătul ei.

Și țipătul fu aproape un urlet. Lacrimi țâșniră bezmetice și leșină de durere.

- V-ați revenit. E bine. A fost ultima încercare a zilei. De acum somn de voie. Încercați să nu mișcați prea mult.  Am imobilizat-o, veți fi bine în câteva zile. Dacă sunteți cuminte n-o să fie nevoie de gips. Mai ales pe căldurile acestor zile.

Surâse doctorului cu prenumele Costel. Un tânăr simpatic și glumeț.

Abia când dădu cu ochii de tânărul cu ochi negri își aminti totul.

- Am vrut să mă conving cu ochii mei că sunteți bine.

-Mulțumesc, murmură aproape imperceptibil. O ustura buza de jos și doar ce-o mișcă și simți gust de sânge în gură.

- Nu mai vorbiți. Aveți buza spartă. S-a întâmplat să fiu acolo. Vă las să vă odihniți. Trec să vă văd dimineață.  Sunteți o femeie frumoasă, da. Mă întreba tata dacă sunteți frumoasă, completă el. Sunt câțiva colegi de-ai dumneavoastră afară. O să-i informez eu, stați liniștită.

Ca prin vis revăzu plimbarea cu liftul și mirosul de dezinfectant din rezervă. Oare cât trecuse? Cineva deschise ușa dar oricât își dori să se dezmeticească, ceva o înlănțuia între cele două lumi. Zări silueta unei femei și a unui bărbat.

- Nu aprinde lumina.

- Toată noaptea a gemut. Încet dar sfâșietor. Ca un animal rănit.

- Febră?

- Da. Și tot cere apă dar când îi apropii paharul de buze, leșină. Și n-ar trebui să-i fie sete.  E perfuzată.

- Doar umezește-i buzele cu o compresă. Nu-i e sete. E altceva.

Tresări. Visa sau se lovise la cap mult mai puternic.

- Iar a leșinat.

- Nu-i grav. Nici nu-i leșin. E o formă de autoapărare, completă doctorul așezându-se pe patul liber. Asta mă face să bănuiesc o  traumă mult mai veche. Ceva peste care n-a trecut ci doar a ignorat sperând să uite. Accidentul de ieri a stârnit totul... 

- Ești obosit. Uite ce încordat ești. Faci prea multe gărzi,Tudore. Spui de această femeie dar tu...

- Nu vreau să vorbesc despre Ștefan. Nici masaj nu vreau. O să merg să mă întind.

- Vrei să merg cu tine?

- Nu! respinse el aproape brutal femeia ce se aplecase să-l sărute. Ți-am spus că s-a terminat. Du fișele acestea în camera de gardă. O să le completez dimineață.

Se opri o clipă în dreptul lui, mângâindu-l pe obraz.

- Ce mult te-ai schimbat! rosti ea după care luă foile indicate și ieși, lăsându-l în penumbra oferită de ușa întredeschisă.

Zăbovi câteva secunde privind spre fereastra camerei apoi se ridică și el.

Un murmur venit de undeva din pat îl făcu pe doctor să se întoarcă din drum.

- Tuu...dor... mi-e frig...

Nu se luminase încă iar cea de pe hol se strecura prea franjurată. Dar vocea care-i rostise numele nu putea fi a altcuiva. Era imposibil. O singură persoană îi accentua astfel numele.

Rosti aproape involuntar: Ania! Se aplecă asupra patului scrutând chipul femeii dar pansamentele și iluminatul slab nu-i fură tocmai de ajutor. Respira uniform. Nici nu mai gemea.

Se frecă a ochi. Stătuse aproape șase ore în sala de operații. Era obosit. Da. Și imaginația îi juca feste.

Zâmbi. Renunțase de mult s-o mai caute pe Ania în fiecare femeie întâlnită. Ce-i venise acum? Cine știe ce murmurase pacienta și el...

Închise ușa rezervei decis sa prindă o oră de somn. Ștefan avea atâta nevoie de el. Oftă închizându-și în suflet durerea.

(va urma)