Femeia in albastru (32)

O găsi agitată, stresată şi plânsă pe mezină.  O linişti, minţind că intervenise ceva de ultim moment, o problemă la firma lui Aron care-i reclama prezența acolo.
- N-aș prea crede, încercă  Măriuca un protest dar întâlnind privirea oțelită a surorii mai mari renunță înghițindu-și restul cuvintelor.
Angela era destul de permisivă în multe privințe dar când punea o limită, aceea era limită.
Îl rugă  pe cumnatul ei să se ocupe de rezervarea unui loc la un zbor din ziua următoare. Voia să plece acasă. Acolo, doar acolo putea suferi în voie fără să fie nevoie să se ascundă de privirile cuiva.

Ceva se rupsese în sufletul ei… și ea obosise să mai cârpească.
Își canaliză toată energia pe  micul prinț care parcă presimțindu-i furtuna din suflet se agăța cu mânuțele de ea.  L-ar fi închis în căușul palmei să-l ia cu ea. Era superb.

În liniștea nopții fantasmele reapărură.

”Probabil aveam nevoie de asta ca să mă trezesc din visare, se pare că mi-am desenat o lume a mea, de săptămâni de zile de când Aron se tot depărtează mă zbat, mă amăgesc… mi-am impus să cred, să sper… pentru amândoi!”
Citea pe chipul surorii sale nemulţumirea, simțea  că aceasta nu crezuse o iotă din povestea inventată dar nu-i păsa. Asta hotărâse, așa trebuia să fie!  

- Regret că pleci. Mi-ar fi plăcut să  mergem la petrecerea lui David… ştii a sunat ieri când erai la aeroport.

- M-a sunat şi pe mine. Dar puteţi merge voi. E un om minunat. O să-l sun, să-mi cer scuze.

Odată închisă uşa în spatele ei, realiză că se mai despărţise de-o fărâmă de suflet. Îl lăsase acolo să fie chezăşie şi sprijin surorii şi pruncului ei.

Nu vărsă nicio lacrimă  se simţea atât de pustiită că nici lacrimilor nu le  mai găsea sens. Era acel  sentiment… al iluziilor pierdute, simţea că-şi irosise viaţa, deja mult prea mult... şi nu mai voia.

Se despărţi de neamț care deşi o privise tot drumul nu îndrăznise a o întreba nimic.

- Fă-o fericită pe Măriuca!  atât îi ceruse la despărțire. 

Aprobase tacit zâmbindu-i şi pentru prima dată simţise că el o îmbrăţişase româneşte, aşa cu sufletul. Se bucură şi surâse fericită că sora ei era iubită. 

Aproape-l expediase pe bietul om deşi acesta-și dorise să-i mai țină companie. Îi era mai bine să ştie că Măriuca nu e singură. Ea se descurca... doar o făcuse mereu.

Scoase telefonul şi deşi nu se simţea în stare răspunse.

- Iartă-mă, nu m-am putut abţine şi l-am sunat pe David, auzi vocea Măriucăi. Nu mă întreba de ce… aşa am simţit. Te iubesc, deja mi-e dor de tine.

- Şi eu te iubesc… surioara mea poznaşă. N-ar fi trebuit să-l suni.

- N-am crezut nicio clipă scuzele inventate pentru Aron.

- Bine, Măriuca. Ai grijă de voi, vorbim când ajung în ţară. O să-l sun eu pe David, bine?!

- Bine. Drum bun… dacă nu te răzgândeşti. Eu mai sper.

- Nu mă răzgândesc.

Formă numărul lui David. Apelurile se pierdeau undeva în eter fără răspuns şi renunţă.

Trecuse mai bine de un sfert de oră când îi auzi vocea, atât de calmă că părea uşor impersonală.

- Sărut mâinile, Angela. Mă bucur c-ai sunat. Aş fi făcut-o eu, dar…

- Voiam să-mi iau la revedere, David. Să mă scuz că n-am putut vorbi ieri…

- E perfect, vorbim acum.

- David…

- E adevărat că pleci… în ţară?! o întrerupse el la fel de calm.

- Da. Sunt în aeroport. Știu că te-a sunat Măriuca, David.

- Da… şi părea destul de afectată.

- E mai sensibilă în această perioadă.

- Îşi dorea să mai stai… măcar acest weekend.

Angela tăcu. Nu ştia ce-i spusese Măriuca… şi nici nu voia să ştie. Nu mai conta.

- La revedere, Angela. Să ai un zbor liniştit.

- Mulţumesc, David. Toate cele bune şi ţie.

- Şi eu mi-aş fi dorit... să mai stai...
- Am lipsit destul de mult și de la firmă, nu pot abuza de bunăvoința Cristinei.
- Da, înțeleg, bătu acesta în retragere.

- Trebuie să închid. Mai vorbim. David... mulţumesc pentru gândul tău.

Îşi lăsase o carte pentru avion dar renunță după ce constată că tot recitea de zeci de ori aceeaşi pagină, fără a avea nimic clar în minte. Gândul îi fugea involuntar la tot ce trăia, la tot ce însemna viaţa ei. Observa, acolo-n umbra fiecărui gând... numele lui Aron. Privirea i se pierdu pe fereastră. Se revăzu copil, culcată pe spate în iarba înrourată... cu brațele întinse în lateral asemeni unor aripi. Avea să primească vreodată altfel... decât de ceară?!
O lacrimă i se prelinse pe obraz. Era sărată, un pic amăruie... o alta se ivi imediat. Duse mâna și le șterse. Nu de lacrimi avea nevoie ci de aripi... rezistente... ca ale avionului.

Din aeroport luă un taxi şi se furişă grăbită în casă. Îşi cumpărase ceva de mâncare şi niște apă, strictul necesar.

Un week-end negru, aşa petrecuse cântărind şi regândind totul.
Poate avionul, poate o gripă... ceva o țintui și luni la pat. N-o durea nimic și totuși o durea totul. Se doftorici singură cum învățase de la mama ei  și miercuri deja se simțea mai bine. Nu plecă de dimineață, ajunse la firmă pe la prânz după ce rezolvă expedierea fotografiilor către părinții ei. Vorbise cu ei, ştia că le aşteptau cu emoţie. Le-ar fi păstrat să le ducă personal, de Crăciun… dar nu voia să le spună nimic deocamdată. Dacă nu ajungea?! Ai ei şi-ar fi făcut planuri şi sigur ar fi suferit. Era mai bine aşa.

Se afundă în hârţoagele firmei şi-ntr-o mică pauză dărui cu drag  suvenirurile aduse. În ciuda durerii din suflet și a ușoarei amețeli care-i tulbura privirea găsi puterea să zâmbească şi să se laude cu nepoţelul. Spre seară trecu într-o fugă pe la Luminiţa acasă, cu ea nu se văzuse… vorbiseră doar la telefon şi-i promisese că va trece personal cu micile atenţii.

Îi era tare dragă Luminiţa. O femeie calmă, liniştită cu o viaţă la fel de blândă. Nu-şi amintea dac-o văzuse vreodată nervoasă. Ştia că-i dăduse de furcă prin transferarea Claudiei la agenţia ei, dar exact cum mizase, Luminiţa se descurcase. Profitând de bunătatea Cristinei, Claudia îşi  arogase nişte drepturi dar puţin câte puţin Luminiţa îi  tăiase din coarne. Auzise şi-un zvon că aceasta ameninţase cu demisia, dar Luminţa nu se lăsase intimidată şi-n cele din urmă Claudia renunţă, pricepând că avea nevoie de acel serviciu.

Era greu prin Bucureşti fără maşină dar aceasta rămăsese parcată în faţa blocului lui Aron iar ea  nu se simţea pregătită să-l înfrunte.

Se bucura că el îi respectase rugămintea şi n-o mai sunase. Chiar avea nevoie de acest spaţiu. Realiza că involuntar se agăţase de el, toate gândurile ei începeau cu el şi poate greşise, sufocându-l.

Îi făcea bine munca. Nu putea spune că uita de problemele, gândurile ce-o măcinau, nu putea! Erau acolo în suflet, dar măcar se mai atenuau din intensitate când îşi canaliza energia şi aspecte profesionale.
Și așa o găsi și weekendul următor. Îl petrecu mai mult în firmă.

Luni  zăbovi și  mai mult la firmă suplinindu-şi una din colege care avea serbare la cel mic la grădiniţă şi pe care-o văzuse întristată că ratează prima serbare din viaţa copilaşului ei.

Ea oricum n-avea altceva de făcut, iar la problemele legate de copii niciodată nu putea rămâne impasibilă. Ajunse pe-nserat acasă, deloc grăbită, urcând alene şi se blocă când aşezat pe trepte dădu peste Aron.

Un Aron mult schimbat, încercănat, nedormit şi mult mai slab. Nu se văzuseră de mai bine de o lună şi e drept nici ea nu arăta prea bine mai ales că nu se simţise deloc bine în ultima vreme.

Se opri în dreptul lui şi-n ciuda emoţiilor ce-o încercau, îl salută c-un simplu „Bună seara!”  poftindu-l în casă.

- Aştepţi de mult?! Am ţinut locului Mirelei, avea serbare la cel mic.

- Am aşteptat să mă suni. N-ai făcut-o! Ai revenit… la Cristina acasă! Parcă locuiam împreună. Aveai de gând să mă mai suni vreodată?

- Nu m-am simţit pregătită, Aron! îi răspunse accentuând cuvintele pentru a-i arăta lui Aron că nu era nevoie să ridice tonul pentru a se face înțeles.

- Dar ai venit de mai bine de-o săptămână, o lăsă acesta mai moale.

- Da. Am fost prinsă. Uiți că am lipsit destul de mult din firmă...

- Am crezut că mă minte, Claudia, insistă acesta.

- Claudia?! Nu, nu te-a minţit, răspunse înfruntându-i privirea vizibil iritată de auzul numelui acesteia. Nu ştiam că… sunteţi prieteni.

- Nici nu suntem. Știi că nu-mi place. Naşa copilului ei locuieşte în acelaşi bloc cu mine. Am aflat de curând. Şi ne-am întâlnit astă-seară eu urcam, ele coborau. M-a întrebat dacă ţi-a priit călătoria, şi-am amuţit când am aflat c-ai revenit de vinerea trecută. Am crezut că glumeşte… dar văd că nu!

- Am avut alte priorităţi, reveni scurt Angela la tema discutată.

- Eşti rea, Angela. Ştiu că te-am rănit… dar nu vreau să te pierd. Ai idee cât îmi lipseşti… cât te iubesc, femeie?!

- Tu?! Mereu tu! Aron… de câteva luni  trăiesc în umbra ta. Mi-am jurat că niciodată, nici un bărbat nu mă va mai face să sufăr, nu mă va mai umili. 

- Angela…

- Lasă-mă să termin. Port în spate o poveste. Şi o voi purta şi peste 50 de ani. Crezi că-s mândră?! ridică ea spre el privirea. Că m-aş fi putut lăuda cu detenţia mea… cu restul… Am făcut-o cu alții, spuse amintindu-și de dialogul cu David. Nu și cu tine... m-am temut că te voi pierde și uite c-am avut motive să mă tem.
- Nu am dreptul să te judec.
- Nu, nu ai! Dar o faci. Voluntar sau involuntar... toți o facem, Aron. Ştii, până şi copiii mei, dacă voi avea... vreodată, vor trebui să trăiască cu povara asta. Am mâhniri atât de adânc încrustate în mine că uneori mă întreb dacă nu m-am născut cu ele. Nu te condamn că n-ai putut trece peste, deși mă doare. Eşti un om special, Aron… şi nu vreau să încerci să te negi pe tine, în această iubire. N-ai mai fi tu! Şi eu te iubesc, Aron. Nu-mi doresc decât să mă ascund în braţele tale… dar… oare la prima furtună... Acolo-n aeroport te-am aşteptat cu toată fiinţa mea, cu tot sufletul şi poate inconştient am transferat asupra ta toate așteptările mele… acel vis de copil când crezi că ai dreptul la fericire.  Am sufletul trist dar împăcat… nu pot schimba trecutul, nimeni nu poate. Dar nu vreau un viitor șchiop, nu vreau un prezent smuls, furat, cârpit...

Aron se ridică şi punându-i un deget pe buze aproape c-o rugă.

- Fă dragoste cu mine. Mi-e dor de tine! Nu pot să cred că vrei să ne despărţim! şi până să apuce ea să răspundă îi  acoperi gura într-un sărut flămând. Erau toate acolo... dorinţe şi doruri mocnind , aşteptându-şi scânteia.

Îl iubea şi-ar fi minţit să spună că nu-l dorea pe bărbatul din faţa ei. 

- Aron…

- Pe nimeni n-am dorit cum te doresc pe tine… o ştii… o simţi! Și nu e doar o nevoie fizică, Angela. E ... uite, aici în palmă am sufletul făcut zob... poate mai mult de mine decât de tine... Pune-ți palma peste a mea, să ne reconstruim, iubindu-ne!

- Pot face dragoste cu tine astă seară, Aron! îi înfruntă ea privirea. Și de parcă n-ar fi fost de ajuns continuă: dacă tu consideri că ţi-o datorez…
- Că mi-o datorezi?! Angela... tu nu ești așa!
- Poate că sunt. Poate că trebuie să fiu... poate că doar așa, mă pot apăra de tine. Să te smulg de acolo de unde te-ai cuibărit...
O pauză apăsătoare se așternu între ei. Angela se simțea pustiită de propria răutate. Transforma în venin o iubire... undeva în ea sălășluia umbra unei alte Angele.
- De ce trebuia să ne întâlnim cu el?! Undeva, în interiorul meu am simţit acolo-n hol, ieşind de la garderobă… cu haina ta mirosind a parfum… parfumul tău… am simţit că  te privea altfel, altfel decât orice alt bărbat care-şi plimbase privirea pe tine. I-am simţit dorinţa, aroganţa… n-am ştiut  cum să-mi explic acea superioritate afişată. Dar am alungat acel gând. Am ieşit la plimbare, tu te-ai cuibărit în braţele mele şi am fost mândru că eşti doar a mea… că a lui nu vei fi niciodată. Sunt orgolios... care bărbat nu e? Şi a urmat o noapte... în care mâinile tale, buzele tale… trupul tău de femeie împlinită a înflorit iar și iar în brațele mele. M-am simţit bărbatul tău… te-am simţit femeia mea! De n-am fi mers la petrecerea aia tâmpită…

Angela îl privi. Îl simţea, suferinţa lui era sinceră… simţi brusc nevoia de a-i demonstra că gelozia lui nu avea temei.  Îl luă de mână şi nu se opri decât în dormitorul ei.  Făcu dragoste cu el… iubindu-l cu disperare.

Ştia că nu-l putea schimba, nici nu mai voia.

Făcuse dragoste cu el de la prima întâlnire… de ce n-ar fi făcut acum când îl iubea când îşi simţea trupul fremătând de dorul lui?!
Adormise iar ea îi privea cu nesaţ chipul. Şi-ar fi dorit să poată trece peste toate şi să se întoarcă la el, dar oare prima criză a relaţiei lor nu i-ar fi adus iar în punctul în care se aflau?! Se mulţumise toată viaţa cu cioburi, lipite şi redecorate... erau acolo-n urma ei atârnau pe pereţii anilor trăiţi reprezentau amintiri, paşi, stări... o reprezentau pe ea. Acum, gata voia întregul sau nimic! Și nu era convinsă că erau pregătiți. 

Gândul îi călătorea prin zări apuse reamintindu-i clipele minunate ce i le dăruise bărbatul care acum îşi odihnea un  braţ pe trupul ei. Se strecură uşor din pat încercând să nu-l trezească.

Mult mai târziu  binecunoscutul scârţăit al uşii de la camera ei, o regăsi în bucătărie în timp ce-şi făcea un ceai. Se simţea slăbită şi somnoroasă, o apatie c-o îngenunchea.
La insistenţele Cristinei îşi făcuse programare la un ecograf pentru a două zi la orele prânzului..

- Bei un ceai?! N-am decât tei şi sunătoare, i se adresă ea după câteva minute când îi zări silueta încadrată în tocul uşii.

- Mă duc să mă îmbrac şi revin.

Îşi sorbeau ceaiul în linişte. Era ciudat sentimentul trăit, dar niciunul nu rostea nimic.

- Poate fumezi prea mult.

- N-am mai fumat… dar da, poate că de la fumat.

- Ar trebui să-ţi faci un control, câteva analize.

- Sunt programată mâine la prânz,  la ecograf.

- E bine, să mergi. Miercuri plec în Olanda pentru trei zile. E posibil să fiu detaşat acolo pentru primele şase luni ale anului care vine. Nu ştiu, dacă să accept sau nu. Tu ce spui?!

- Asta ar fi considerată o avansare?!

- Nu neapărat… dar multe din teste se vor face acolo şi… se poate spune că acolo va fi câmpul de bătălie, prima linie.

- Atunci acceptă, Aron. Îţi doreşti asta.

- Oare?!

- Tu eşti singurul care poate să ia această hotărâre, Aron.

- Petrecem Crăciunul împreună, Angela? Vor fi şi ai mei acasă... şi Lia.

Angela îşi reaminti  de atenţiile cumpărate pentru familia lui Aron. Se ridică revenind cu cele două pachete, scuzându-se că lui  nu-i  cumpărase nimic.

- Am uitat… sunt pentru părinţii tăi şi pentru Lia. Măcar cel pentru Lia aş vrea să ajungă la ea.

- Poţi să le oferi tu personal, de Crăciun.

- Nu voi fi aici de Crăciun, Aron. Voi merge acasă, am petrecut prea multe prin străini… iar  Anul Nou… i-am promis Cristinei că-l  voi face cu ea.

- Mă bucur pentru tine, spuse el luând cele două pachete. 

- Aron… cheia ta! îi spuse ea întinzând spre el  palma în care lucea bucata de metal.

- Nu mi-o da, te rog! Nu ştiu… când şi unde s-a întâmplat, nu vreau să pierd iubirea singurei femei care a contat în viaţa mea. O iubire unică, Angela asta ne-a unit… asta ne uneşte. Îmi trec atâtea prin minte… poate ai dreptate, poate distanţa ne va apropia… Poate e nevoie să ne depărtăm ca să ne putem privi.

- Aron… mâine dimineaţa pe la nouă înainte de programarea la ecografie voi trece să-mi iau lucrurile şi maşina Cristinei, mă mişc destul de greu fără ea.

- Am înţeles! şi tăcu privind-o adânc vreme de câteva secunde. De ce-ai făcut dragoste cu mine?!

- Pentru că ne-am dorit-o… amândoi.

- Eu încă mi-o doresc, eu încă... te vreau în viaţa mea. Tu ești viața mea... 

Închiderea uşii în urma lui şi sentimentul singurătăţii fiecăruia accentuă durerea ce-o resimţea. O durea...  Ce simplu ar fi fost să-l oprească… un  cuvânt nimic mai mult. Îl auzea în ea... se auzea urlând: stai! am atâta nevoie de tine! Dar niciun sunet nu se strecură prin buzele încleștate și Aron plecă deși zăbovise o clipă în fața pragului.