Chipul absent

       Copilul ascultă cu luare aminte indicațiile profesoarei apoi își coborî ochii pe foaia albă. Dădu să facă un prim punct dar mâna refuză. Întoarse coala privind în lungul ei.Doar alb!
      O grimasă de durere îi apăru pe chip și-și șterse o lacrimă fugară. Era bărbat de-acum, Bunicul îi repeta mereu  că bărbații plâng, doar atunci când altfel nu se poate.
     Orbit de albul hârtiei își îndreptă privirea spre fereastră și se pierdu în înaltul cerului. Ce forme minunate aveau norii! Unul părea o săniuță, în altul văzu un avion, cu puțin efort,  în conturul unuia recunoscu pipa bunicului. Doar ceea ce căuta  nu  reușea să vadă. Cercetă apoi ramurile plecate ale salciei care se mișca ușor în adierea un fir de vânt.
      - Mihnea, trece timpul și foaia ta e tot albă!

Brăduțul Ilenucăi.

    Zilele se scurgeau cu repeziciune. Treceau aducând bucurii și luând pe aripile lor povara  deznădejdilor. Bunicul Ilenucăi trecuse cu bine și de cea de-a doua intervenție. Îngerașul, dăruit ani în urmă de Ilenuca, îi purtase noroc așa își șopteau cei doi făcându-și cu ochiul unul altuia sub privirea bunicii care se prefăcea a nu le pricepe taina.

        Parcă mai ieri se bucuraseră  de cele 2 premii de sfârșit de an, întrucât învăța bine Ilenuca, era și isteață și ambițioasă. Acum se apropiau sărbătorile de Crăciun și toată gospodăria trecuse deja prin freamătul mâinilor harnice ale bunicii. Totul era scuturat, dereticat şi reaşezat.

Îngerașul

Trecuse ceva vreme de când bunicul Ilenucăi tot intra și ieșea de prin spitale. Bunica încerca să fie tare, dar adesea, ochii trădau lacrimile vărsate prin cele mai ascunse cotloane ale casei.

Pas cu pas, toamna își intra în drepturi. Frunzele copacilor doineau a despărțire iar verdele atât de viu altă dată devenise o amintire galben-ruginie. 

Pe cer, soarele apărea cu binecunoscuta-i demnitate, dar făcea doar oficiul de prezență. Razele sale se prelingeau aducând lumina, dulce amăgire din zilele de vară.

Ilenuca creștea văzând cu ochii și deseori întrebările ei o puneau în mare încurcătură pe biata bunică.

Zeița Mov

      Ilenuca se închină de culcare sub privirea caldă a bunicii. Aceasta o înveli cu grijă şi se aşeză cuminte în fotoliu, pentru povestea de seară. Ştia prea bine că nici răceala şi nici tusea ce o chinuiau de vreo două zile, n-o vor scăpa de minunata corvoadă. Şi apoi, adora privirea însetată de povești a nepoatei sale.

      -Gata, pregătită de poveste! Pe cine să mai drăgălim astă seară? continuă bunica privindu-i ochişorii trişti cu irizări ciocolatii.

      -Păi bunica mea dragă, mă întrebam oare Zâna Mov, cea în sceptrul căreia stau bunătatea și iubirea, ce o mai face?!

    -Da, că bine zici iubire…. ia să dăm noi o raită prin împărăţia zeilor! 

        Se zice că… de nu s-ar zice… ce s-ar mai povesti… acum câteva mii veacuri în urmă în cetatea zeilor a fost mare tărăboi. Fiica marelui zeu al iubirii s-a îndrăgostit de un pământean. 

  Fugită cu alte câteva fecioare din împărăţie coborâse fără a cere voie tocmai pe pământ. Aici după ce se jucară alergând după fluturi și adunând flori care mai de care mai parfumate și colorate, se avântară în prima apă rece şi cristalină ce le ieşise în cale. 

     O minune, un cleştar atât de străveziu că puteai zări până la cel din urmă bob de mărgean de pe fundul lacului. Nuferi albi şi roşii pluteau maiestuos pe luciu azuriu, scăldaţi de razele jucăuşe ale unui soare gelos că nu se putea avânta şi el în scalda minunatelor zeiţe.