Îi luase câteva zile să accepte totul. Se temea de momentul discuției cu Ștefan. Dina
nici nu concepu să-l mintă.
-
Sub
nicio formă, Tudor! Ar însemna să-l disprețuiesc și așa ceva e inadmisibil.
-
Are
16 ani, e un copil.
-
Și
asta ne dă dreptul să-l mințim?
-
Nu
să-l mințim, femeie! Să-i spunem treptat, să-l pregătim…
-
Tu
așa ai fi vrut?
-
Eu
sunt adult, eu văd altfel lucrurile, eu sunt doctor… împart de ani buni sala de
operații cu moartea. Pentru el e altfel e vorba de mama lui.
-
Ai
spus totul. O mama n-are voie să trădeze încrederea copilului. N-aș putea accepta că mi-am dezamăgit copilul.
La cei 16 ani se dovedi de-o maturitate
uluitoare. Fizicul îl moștenise de la el, în rest era Dina întreg. Făcuse o
treabă tare bună cu el. Avea calmul ei, puterea ei de a se detașa, receptiv și
analitic dar fără a se pierde în detalii inutile.
Dina nu-i impusese nimic îl lăsase să
curgă, să crească și să se dezvolte liber. Ștefan habar n-avea ce sunt acelea
restricții. Nu-i pusese cartea în mână, o luase singur și se trezise cu el citind.
Moștenise talentul tatălui Dinei și înclinația acestuia spre artă.
-
Cum
adică pictor, sculptor Dina? La capacitatea lui intelectuală?
-
Adică
pictorii, sculptorii, aritiștii în general trebuie să fie musai și idioti? Nu
pricepi că vorbim de viața lui, nu de a noastră. Ștefan e ca apa unui râu, noi suntem
datori să-i asigurăm albia… restul sunt
alegerile lui, nu ale noastre. Repet… nu ale noastre!
-
Și
din ce va trăi? Cu ce se va întreține? Noi n-o să trăim veșnic.
-
Ai
încredere în Dumnezeu și-n el, Tudor. Fiecare are rostul lui pe pământ.
-
Dumnezeu
îți dă dar nu-ți bagă în traistă.
-
Așa crezi? Dar un lucru să fie clar eu n-o să-i impun nimic și nu-ți voi
permite nici ție s-o faci. Nu vreau un schilod. Ar fi întreg și totuși
iremediabil schilodit sufletește.
Și așa Ștefan își urmase vocația, neștiind
niciodată nimic despre micile divergențe ivite de-a lungul timpului între
părinții săi.
Tudor și-ar fi dorit ca el să urle, să
dispere… să fie om. Dar el o făcuse cuminte, cu resemnarea de a accepta ceea ce
nu poți schimba.
Ei doi chiar aveau capacitatea de a vedea
totul ca pe o altă etapă în dezvoltarea umană. Credeau că omul își încheie
misiunea pe pământ pentru a trece într-un alt stadiu al desăvârșirii sale
spirituale. Pentru el era clar că mamei
lui atât îi fusese menit să-l însoțească dar că nimic nu va putea rupe
vreodată legătura dintre ei. De multe ori Tudor se simțise ca un intrus între
ei. Și de câteva ori se întrebase dacă Dina nu se folosise de el pentru a-l
avea pe Ștefan. Nu se putea ridica la înălțimea lor, era mult prea pământean.
Pentru el omul era un mecanism pe care din când în când trebuia să-l repare.
Asta era meseria lui. Unii reparau păpuși, el repara oameni.
Șapte ani trecuseră, ani în care nu putea spune că-l avusese în grijă
pe Ștefan ci mai mult invers. Îl iubea pe Ștefan, îl admira, îl diviniza. Avea
forța Dinei, înțelepciunea ei de a vedea mereu binele.
Dina era înmormântată în cimitirul satului
natal. Un mormânt simplu cu o cruce din
lemn, sculptată chiar de mâinile bătrânului ei tată.
-
Vreau
să mergem în cimitir. Vreau să-mi aleg singură locul.
-
Ești
nebună. Ești pur și simplu nebună, protestase el.
-
Nu sunt.
Doar că… uite, ia-l ca pe unul din puținele mofturi: vreau să-mi aleg locul. Și vreau să mergi cu mine.
-
Dina…
e ciudat ce-mi ceri.
-
E
doar firesc, Tudor. Moartea e cel mai firesc moment. Și tu știi asta.
Sările de leșin ale lui Ștefan care toată
viața lui nu știuse ce e aceea o durere de dinți apăruseră de niciunde. La
început crezuse că-i de la oboseală. Dar când acesta îi leșină într-o dimineață
în fața ochilor îi ceru să meargă la doctor.
-
Ești
paranoic, râse atunci Ștefan de îngrijorarea tatălui. O să merg dar nu acum. Să
treacă sesiunea. Să termin proiectele. Să vii să vezi la ce lucrăm… dar n-o să
vii, niciodată n-ai vreme.
Dar ajunsese de nevoie sunat de unul din
profesorii lui Ștefan.
-
Nu
vrea să știți. Spune că aveți atâtea pe cap. Astăzi de exemplu l-am trimis
acasă. Știu, s-a supărat pe mine. Dar priviți! Lucrăm la înălțime. Cum să-l las
să urce? E cel mai bun elev al meu . Uitați-vă ce minuni face… și totul atât de
firesc. El n-a învățat să picteze, el s-a născut să picteze! Sunt de-a dreptul
uluit de talentul lui. Dar sunt speriat de aceste stări inexplicabile la un
tânăr aparent sănătos..
Tăiase în el, privirea colegului său, medicul
la care-l dusese pe Ștefan pentru un prim control.
-
Trebuie
să fie o greșeală! Nu se poate! își repetase mai mult zâmbind.
-
Mi-aș
dori dar…
-
Taci!
Își luase băiatul de mână și-l plimbase
din doctor în doctor cerșind, implorând și urând.
Operația de transplant nu reușise. Și ura
lui crescuse. Sperase, crezuse în mărinimia Lui.
Salva zilnic vieți, nu merita o șansă
pentru fiul său?
Se revoltase pe El, pe Ștefan, pe bătrânul
tată al Dinei, se revoltase pe toată lumea. Cum putea omul acesta să mai
reziste unei pierderi? Din ce erau făcuți oameni ca Dina, ca tatăl ei, ca
Ștefan, ei n-aveau suflet?
Se certa apoi pentru toate aceste gânduri.
Știa că bătrânul îl diviniza pe Ștefan.
Și totuși nu pricepea sau nu putea accepta
resemnarea cu care aceștia rosteau: Facă-se voia Ta!
Aproape un an de zbucium, un an în care
albise brusc, în care nu-i mai păsase de nimic, un an în care își făcuse
meseria matematic fără să-i mai pese dacă pacientul murea sau trăia. Risipise
un an pe ură, pe frământări inutile, se îndepărtase până și de Ștefan. Locuiau
în aceeași casă dar era atât de preocupat de sănătatea lui că-l transformase în
pacient.
-
Gata,
nu mai vreau să fiu pacientul tău! Nu vreau să mă mai privești așa! Ai uitat să
mai fii tatăl meu, prietenul meu. Nu vreau să ajung să te urăsc! Totul începe
cu ți-ai luat medicamentele, temperatura; ai grijă să nu răcești; vezi că ai
programare la… trebuie să fii acolo… dincolo. Am obosit, m-ai obosit! Am
acceptat și am așteptat să deschizi ochii să mă vezi, să mă întrebi ce simt, ce-mi
doresc. Da, vreau să trăiesc! Și nu e vina mea că sunt bolnav, nu e nici a ta…
nici a mamei și cu atât mai puțin a lui Dumnezeu. O să mă mut în satul bunicului. Vreau să
pictez, vreau să sculptez și să învăț și pe alții s-o facă. Pentru liniștea ta,
o să continuu tratamentele. Există și acolo spitale și doctori.
Și plecase profesor la un liceu din orașul
cel mai apropiat de satul în care copilărise. Și el ca și Dina era legat de
acele locuri, îi cultivase dragostea pentru acele locuri.
Se trezise singur și inutil, măcinat de-o
revoltă surdă. Declicul se produsese în spital. O noapte de gardă, una din
multele pe care le accepta de teama pustietății din casă și din suflet. Colegul
de la interne îi solicitase un consult
pentru un proaspăt sosit cu
ambulanța și completa fișa. Asistenta ieșise. Erau doar el și, dincolo de
paravan, bolnavul care se îmbrăca ajutat de soția lui. Nu erau vești bune deloc,
din ceea ce vedea în fișă și din ceea ce consultase. Dar el își făcea doar
datoria, nu era pacientul lui.
-
Eii
domn’ doctor cum e treaba cu mine? îl abordase pacientul nerăbdător.
-
O să vă comunice colegul meu și-o să vă
explice totul.
-
Dar nu-i a bine, nu? Că tare mă mai simt
neputincios în ultima vreme.
Ridicase privirea
spre el decis să-i spună adevărul. Poate din egoism, poate din răzbunare...
poate din nepăsare... Undeva în spatele
lui cu inima strânsă ghem, femeia îi făcea semne disperate.
-
Imediat vine colegul meu. Până una alta
așezați-vă pe pat, o să trimit asistenta să vă pună o perfuzie.
Auzise pași grăbiți
în urma lui dar nu se întoarse decât când se simți atins pe umăr. Era femeia.
Un surâs blajin îi lumina chipul.
-
Mulțumesc!
Și plecase la fel de
grăbită să-i fie alături soțului ei. Ducea povara singură. Și găsise puterea
să-i mulțumească zâmbind. Femeia aceea știa să iubească, simțise atâta dragoste
în ochii ei. El uitase să iubească, uitase să-l privească pe Ștefan, să vină în
întâmpinarea lui, să-i fie alături atât cât se mai putea.
Anotimpurile vieţii nu-s la fel pentru toţi. Sunt oameni care apucă fiecare anotimp, trecând prin ele într-un firesc netulburat. Unii, abia trec primăvara vieţii; alţii, ajung la maturitatea verii; se întâmplă ca unii să prindă bogăţia înţeleaptă a toamnei; prea puţini care ajung la recea iarnă.
RăspundețiȘtergereImportant este ca în aceste anotimpuri prin care trecem, să dăm roada noastră, să nu uităm să acceptăm, să iertăm, să iubim (sufleteşte, să trăim.