Cascada - partea a patra

Îi luase câteva zile să accepte totul.  Se temea de momentul discuției cu Ștefan. Dina nici nu concepu să-l mintă.

-         Sub nicio formă, Tudor! Ar însemna să-l disprețuiesc și așa ceva e inadmisibil.

-         Are 16 ani, e un copil.

-         Și asta ne dă dreptul să-l mințim?

-         Nu să-l mințim, femeie! Să-i spunem treptat, să-l pregătim…

-         Tu așa ai fi vrut?

-         Eu sunt adult, eu văd altfel lucrurile, eu sunt doctor… împart de ani buni sala de operații cu moartea. Pentru el e altfel e vorba de mama lui.

-         Ai spus totul. O mama n-are voie să trădeze încrederea copilului. N-aș putea  accepta că mi-am dezamăgit copilul.

La cei 16 ani se dovedi de-o maturitate uluitoare. Fizicul îl moștenise de la el, în rest era Dina întreg. Făcuse o treabă tare bună cu el. Avea calmul ei, puterea ei de a se detașa, receptiv și analitic dar fără a se pierde în detalii inutile.

Dina nu-i impusese nimic îl lăsase să curgă, să crească și să se dezvolte liber. Ștefan habar n-avea ce sunt acelea restricții. Nu-i pusese cartea în mână, o luase singur și se trezise cu el citind. Moștenise talentul tatălui Dinei și înclinația acestuia spre artă.

-         Cum adică pictor, sculptor Dina? La capacitatea lui intelectuală?

-         Adică pictorii, sculptorii, aritiștii în general trebuie să fie musai și idioti? Nu pricepi că vorbim de viața lui, nu de a noastră. Ștefan e ca apa unui râu, noi suntem datori să-i asigurăm  albia… restul sunt alegerile lui, nu ale noastre. Repet… nu ale noastre!

-         Și din ce va trăi? Cu ce se va întreține? Noi n-o să trăim veșnic.

-         Ai încredere în Dumnezeu și-n el, Tudor. Fiecare are rostul lui pe pământ.

-         Dumnezeu îți dă dar nu-ți bagă în traistă.

-         Așa crezi? Dar un lucru să fie clar eu n-o să-i impun nimic și nu-ți voi permite nici ție s-o faci. Nu vreau un schilod. Ar fi întreg și totuși iremediabil schilodit sufletește.

Și așa Ștefan își urmase vocația, neștiind niciodată nimic despre micile divergențe ivite de-a lungul timpului între părinții săi.

Tudor și-ar fi dorit ca el să urle, să dispere… să fie om. Dar el o făcuse cuminte, cu resemnarea de a accepta ceea ce nu poți schimba.

Ei doi chiar aveau capacitatea de a vedea totul ca pe o altă etapă în dezvoltarea umană. Credeau că omul își încheie misiunea pe pământ pentru a trece într-un alt stadiu al desăvârșirii sale spirituale. Pentru el era clar că mamei  lui atât îi fusese menit să-l însoțească dar că nimic nu va putea rupe vreodată legătura dintre ei. De multe ori Tudor se simțise ca un intrus între ei. Și de câteva ori se întrebase dacă Dina nu se folosise de el pentru a-l avea pe Ștefan. Nu se putea ridica la înălțimea lor, era mult prea pământean. Pentru el omul era un mecanism pe care din când în când trebuia să-l repare. Asta era meseria lui. Unii reparau păpuși, el repara oameni.

Șapte ani trecuseră, ani  în care nu putea spune că-l avusese în grijă pe Ștefan ci mai mult invers. Îl iubea pe Ștefan, îl admira, îl diviniza. Avea forța Dinei, înțelepciunea ei de a vedea mereu binele.

Dina era înmormântată în cimitirul satului natal. Un mormânt simplu  cu o cruce din lemn, sculptată chiar de mâinile bătrânului ei tată.

-         Vreau să mergem în cimitir. Vreau să-mi aleg singură locul.

-         Ești nebună. Ești pur și simplu nebună, protestase el.

-         Nu sunt. Doar că… uite, ia-l ca pe unul din puținele mofturi: vreau să-mi aleg  locul. Și vreau să mergi cu mine.

-         Dina… e ciudat ce-mi ceri.

-         E doar firesc, Tudor. Moartea e cel mai firesc moment. Și tu știi asta.

Sările de leșin ale lui Ștefan care toată viața lui nu știuse ce e aceea o durere de dinți apăruseră de niciunde. La început crezuse că-i de la oboseală. Dar când acesta îi leșină într-o dimineață în fața ochilor îi ceru să meargă la doctor.

-         Ești paranoic, râse atunci Ștefan de îngrijorarea tatălui. O să merg dar nu acum. Să treacă sesiunea. Să termin proiectele. Să vii să vezi la ce lucrăm… dar n-o să vii, niciodată n-ai vreme.

Dar ajunsese de nevoie sunat de unul din profesorii lui Ștefan.

-         Nu vrea să știți. Spune că aveți atâtea pe cap. Astăzi de exemplu l-am trimis acasă. Știu, s-a supărat pe mine. Dar priviți! Lucrăm la înălțime. Cum să-l las să urce? E cel mai bun elev al meu . Uitați-vă ce minuni face… și totul atât de firesc. El n-a învățat să picteze, el s-a născut să picteze! Sunt de-a dreptul uluit de talentul lui. Dar sunt speriat de aceste stări inexplicabile la un tânăr aparent sănătos..

Tăiase în el, privirea colegului său, medicul la care-l dusese pe Ștefan pentru un prim control.

-         Trebuie să fie o greșeală! Nu se poate! își repetase mai mult zâmbind.

-         Mi-aș dori dar…

-         Taci!

Își luase băiatul de mână și-l plimbase din doctor în doctor cerșind, implorând și urând.

Operația de transplant nu reușise. Și ura lui crescuse. Sperase, crezuse în mărinimia Lui. 

Salva zilnic vieți, nu merita o șansă pentru fiul său?  

Se revoltase pe El, pe Ștefan, pe bătrânul tată al Dinei, se revoltase pe toată lumea. Cum putea omul acesta să mai reziste unei pierderi? Din ce erau făcuți oameni ca Dina, ca tatăl ei, ca Ștefan, ei n-aveau suflet?

Se certa apoi pentru toate aceste gânduri. Știa că bătrânul îl diviniza pe Ștefan.

Și totuși nu pricepea sau nu putea accepta resemnarea cu care aceștia rosteau: Facă-se voia Ta!

Aproape un an de zbucium, un an în care albise brusc, în care nu-i mai păsase de nimic, un an în care își făcuse meseria matematic fără să-i mai pese dacă pacientul murea sau trăia. Risipise un an pe ură, pe frământări inutile, se îndepărtase până și de Ștefan. Locuiau în aceeași casă dar era atât de preocupat de sănătatea lui că-l transformase în pacient.

-         Gata, nu mai vreau să fiu pacientul tău! Nu vreau să mă mai privești așa! Ai uitat să mai fii tatăl meu, prietenul meu. Nu vreau să ajung să te urăsc! Totul începe cu ți-ai luat medicamentele, temperatura; ai grijă să nu răcești; vezi că ai programare la… trebuie să fii acolo… dincolo. Am obosit, m-ai obosit! Am acceptat și am așteptat să deschizi ochii să mă vezi, să mă întrebi ce simt, ce-mi doresc. Da, vreau să trăiesc! Și nu e vina mea că sunt bolnav, nu e nici a ta… nici a mamei și cu atât mai puțin a lui Dumnezeu.  O să mă mut în satul bunicului. Vreau să pictez, vreau să sculptez și să învăț și pe alții s-o facă. Pentru liniștea ta, o să continuu tratamentele. Există și acolo spitale și doctori.

Și plecase profesor la un liceu din orașul cel mai apropiat de satul în care copilărise. Și el ca și Dina era legat de acele locuri, îi cultivase dragostea pentru acele locuri.

Se trezise singur și inutil, măcinat de-o revoltă surdă. Declicul se produsese în spital. O noapte de gardă, una din multele pe care le accepta de teama pustietății din casă și din suflet. Colegul de la interne îi solicitase un consult  pentru  un proaspăt sosit cu ambulanța și completa fișa. Asistenta ieșise. Erau doar el și, dincolo de paravan, bolnavul care se îmbrăca ajutat de soția lui. Nu erau vești bune deloc, din ceea ce vedea în fișă și din ceea ce consultase. Dar el își făcea doar datoria, nu era pacientul lui.

-         Eii domn’ doctor cum e treaba cu mine? îl abordase pacientul nerăbdător.

-         O să vă comunice colegul meu și-o să vă explice totul.

-         Dar nu-i a bine, nu? Că tare mă mai simt neputincios în ultima vreme.

Ridicase privirea spre el decis să-i spună adevărul. Poate din egoism, poate din răzbunare... poate din nepăsare...  Undeva în spatele lui cu inima strânsă ghem, femeia îi făcea semne disperate.

-         Imediat vine colegul meu. Până una alta așezați-vă pe pat, o să trimit asistenta să vă pună o perfuzie.

Auzise pași grăbiți în urma lui dar nu se întoarse decât când se simți atins pe umăr. Era femeia. Un surâs blajin îi lumina chipul.

-         Mulțumesc!

Și plecase la fel de grăbită să-i fie alături soțului ei. Ducea povara singură. Și găsise puterea să-i mulțumească zâmbind. Femeia aceea știa să iubească, simțise atâta dragoste în ochii ei. El uitase să iubească, uitase să-l privească pe Ștefan, să vină în întâmpinarea lui, să-i fie alături atât cât se mai putea.