Cascada - partea a treia

Tresări cu puțin înainte de a se auzi sirena ambulanței. Dormise aproape un ceas și acum alerga pe culoar alături de targa pe care o fetiță de cinci se zbătea între viață și moarte. Singura supraviețuitoare a unui accident. Nedrept dar cu cine să se certe? Datoria lui era să facă tot posibilul s-o salveze așa cum tot de datoria lui era să trăiască și după ce Ștefan nu va mai fi.

Intră în sala de operații. După două ore schiță un surâs, semn pentru cei din jur că fetița va trăi!... dar cu ce preț, murmurase doar pentru el.

Se pregătea să plece când își aminti de femeia salvată de fiul său. Știa, făcuse treabă bună și ar fi putut s-o lase colegului dar își trase halatul la loc pe el. Cu siguranță Ștefan îl va întreba despre femeie.

Oscilă între a trimite o asistentă după ea și a merge personal în rezervă. Cum nu se întâlni cu nicio asistentă în drum optă pentru a doua variantă. Era mai bine. Avea să sune de acolo în camera asistentelor.

Ciocani și intră. Patul răvășit dar nimeni în cameră. O zări în balcon. Era cu spatele.

- Bună ziua. De ce v-ați ridicat din pat? Nu v-a spus asistenta că nu aveți voie?

Femeia rămase cu spatele de parcă nu auzea nimic din cuvintele doctorului.

- O să chem pe cineva să vă ajute să vă întindeți în pat.

- Nu chema pe nimeni. Sunt bine, Tudor.

O simțea întoarsă spre el. Acum el era cel cu spatele neîndrăznind să mai facă niciun pas. Acum, la lumina zilei nu se putea înșela. Femeia din spatele lui era Ania. După târșâitul papucilor, cu siguranță mult prea mari realiză că era chiar în ceafa lui. Se răsuci spre ea lent dar abia apucă s-o privească că ușa rezervei se deschise după un ciocănit scurt și-n spatele lui se auzi vocea lui Ștefan.

- Sărut mâinile. V-ați și ridicat din pat! Bună, tată. Tocmai voiam să te sun dar am zis să-i fac o vizită doamnei întâi. Le-am cules pentru dumneavoastră.

Neobservând nimic din stinghereala celor doi, Ștefan se apropie de Ania bucuros, întinzându-i florile ca un copil.

Tudor profită de interpunerea acestuia pentru a ieși din rezervă. Observă cu coada ochiului privirea ei la fel de disperată dar închise ușa în urma lui.

Rămasă doar cu Ștefan, Ania îndrăzni să surâdă. Miroseau a munte florile, a câmp. Multicolore și inegale.

- Ce idiot sunt. Mă duc să fac rost de un vas să le punem în apă.

- Ștefan, o să te rog să aștepți câteva minute afară. Avem de pansat la doamna.

- Sigur.

Tudor se reîntoarse însoțit de una dintre asistente. Așteptă ca Ania să se întindă pe pat și se ocupă de pansat. Comenzi scurte, fără niciun cuvânt adresat ei. Nici când asistenta ieși din salon pentru câteva minute niciunul nu deschise gura. El își continuă treaba, ea rămase cu ochii închiși.

- Am terminat. Mai lăsăm bandajul acesta până mâine. Restul vor rămâne descoperite, se adresă el fără a preciza cui și ieși.

- Pot intra? îl auzi pe Ștefan întrebând.

- Poți. Doar câteva minute. Doamna trebuie să se odihnească și eu să-mi fac bagajele.

- Deci n-ai renunțat la weekendul în capitală.

- Nu. Mergi?

- Nu.

- Bine. Ne vedem jos în 10-15 minute.

- Da.

Cum Ștefan stătea cu vasul pentru flori chiar lângă ușa rămasă deschisă, întregul dialog ale celor doi ajunse  și la urechile Aniei.

- Tata e așa catâr, uneori. N-o să mă ierte pentru acest weekend dar n-am chef de aglomerație.

Ania doar surâse.

- Nici n-am apucat să vă mulțumesc. Dumneavoastră m-ați salvat.

- Ștefan. Ștefan e numele meu.

- Și al meu Ștefania, zâmbi ea.

- Ce coincidență.

Ania îl privea sorbindu-l. Ochii erau ai lui Tudor. Și zâmbetul acela cuminte. Privirea îi coborî spre mâini. Mereu iubise mâinile lui Tudor. Uneori în somn tresărea simțindu-le parcă pe obraz așa ca o adiere suavă și se trezea plângând de-un dor. Dispăruse din viața lui fără nicio explicație, fugise de rușine, de teamă, din prea multă dragoste și mult prea multă ură. Erau încă acolo amândouă: iubire și ură.   Le închisese în ea și refuzase să se mai gândească la ele.

- Sunt superbe florile. Mulțumesc. Cred că meritam mai degrabă o nuia pentru inconștiența mea.

- Vă mărturisesc că și eu mă mai strecor dincolo de parapet pe câte-un bolovan să privesc cascada. Am împresia că doar așa pot să-i simt libertatea și puterea cu care se eliberează. Are ceva magic în ea. Dar am avut noroc... de fiecare data…

- Și eu am avut. Norocul meu ai fost tu, Ștefan.

- S-a întâmplat să fiu eu, doamna Ștefania.

- Doar Ștefania...

- Și mă bucur c-am fost eu, Ștefania.

- Probabil era momentul să fii tu, murmură ca pentru ea dar Ștefan n-o auzise atent la asistenta ce deschisese ușa să-l anunțe că tatăl său coborâse.

- Trebuie să plec. Tata a coborât. Pot să mai vin să te văd, Ștefania?

- Poți, Ștefan. Din câte am înțeles de la asistentă cel puțin până duminică nu plec nicăieri.

- O să vin. Cu siguranță o să vin, repetă el după care dispăru în fugă pe ușă.

Acceptă că tatăl său se urcă la volan, chiar se bucură, el avea la ce să se gândească.

- E frumoasă, tată.

- Cine? întrebă acesta ca smuls din alt film.

- Ștefania. M-ai întrebat  când am adus-o dacă e frumoasă. Stranie și caldă.  Știi, ți-am spus că îi remarcasem privirea. Ieri am simțit-o caldă, apoi disperată... iar acum  tristă, hăituită și totuși fascinantă. Oare mi-ar permite s-o pictez?

Tudor cunoștea entuziasmul artistic al fiului său și zâmbi. Nu se putea concentra să-l asculte oricât și-o dorea. Gândurile dezlănțuite se amestecau cu amintiri prin părul mirosind a iasomie al Aniei, se colorau cu  râsul ei. Toate câte le crezuse uitate,  iată, reveneau năucindu-l.

Aproape fugise din spital. Nu era pregătit să vorbească cu ea deși ani de zile visase și dorise acest moment.

- De ce pleci de astăzi, tată?

- Pentru că vreau să plec. Te-ai răzgândit, mergi?

- Nu. Nu mă încântă ideea unor zile petrecute pe asfaltul încins. 

- Spunea Amalia despre nu știu ce expoziție. 

- Mi-a trimis link. Știu. Îmbrățișeaz-o și din partea mea. 

Tudor făcu un duș, își adună câteva lucruri mai mult îngrămădindu-le și-ntr-o oră părăsea mica localitate de munte. Era obosit, nedormit dar știa că în asemenea momente relaxare mai bună ca șofatul nu exista. Cu muzica preferată în boxe, mașina rula ducându-l cât mai departe de Ania. Altă dată ar fi fredonat, acum tăcea lăsând sunetele să treacă pe lângă el. 

- Nu,  nu ne vedem astă seară, Amalia. N-aș fi o companie bună. Vreau doar să dorm. Mâine.

- Bine, Tudor. Am bănuit din vocea ta că nu ne vom vedea și am trecut pe la tine și ți-am lăsat în frigider câte ceva.

Nimic nu-l mai uimea. Amalia îl cunoștea atât de bine. Fără întrebări, fără reproșuri, fără contorizări absurde era deseori c-un pas înaintea lui.

Conceptul de fidelitate avea alte conotații pentru Tudor și cum viața îi oferise destule oportunități nu se sfiise să ceară și de cele mai multe ori să și primească.  După ce divorțase de mama lui Ștefan devenise mai precaut cu femeile singure. Mai toate-și doreau stabilitate și un certificate de căsătorie. Nu și Amalia aflată și ea pe atunci în plin divorț. Partidele de sex dintre ei deveniseră o obișnuiță și erau perfect conștienți amândoi că întreg spitalul vuia. Nu le păsase atunci, nu le păsa nici acum după doisprezece ani. Stabiliseră de comun acord că sunt perfect liberi amândoi, că-și vor accepta deciziile fără șovăială. Singurul subiect despre care nu discutase niciodată cu Amalia era Ania.

Doar Dina, mama lui Ștefan,   știuse despre Ania. O femeie uimitoare cum era convins că nu poți întâlni de două ori. Nu-l deranjase diferența de vârstă dintre ei, cei aproape zece ani. El student în ultimul an, ea profesor  se oferise să-l ajute cu pregătirea unui proiect. Și-l pregătise. Din toate punctele de vedere. Îl învățase să fie bărbat, doctor și nu în cele din urmă om.

Deloc genul de femeie după care bărbații să întoarcă  privirea pe stradă, reușea să subjuge sexul, așa zis tare, printr-o inteligență ieșită din comun. O admira, o invidia i-ar fi sorbit și ultima silabă rostită.  Nu se jena să recunoască că nu ea fusese femeia lui ci el bărbatul ei.

Când îl anunțase că e însărcinată se pierduse ca un liceean.

-         Trebuie să ne căsătorim!

-         Nu trebuie! protestase ea surâzătoare. Nu trebuie nimic din ce nu vrem.

-         Dar eu vreau.

-         De ce?

-         Pentru că…pentru că… vreau!

O replica copilărească  de puști îmbufnat. Cu toată emoția acelui moment n-o putuse minți. N-o iubea. Sau poate că da. Dar raportând totul la iubirea simțită pentru Ania… Nu-și amintea ca vreunul dintre ei să fi rostit vreodată cele două cuvinte. Poate pentru că niciunul nu iubise sau poate pentru că între ei era mult mai mult.  Alături de ea trăise cei mai frumoși ani din viața lui de bărbat. Clipe neîncastrate, nemarcate de banalitate, de corvoada sărutului de bună dimineața, fără  dulcegării inutile. Exista tandrețe, exista dăruire și existau ei.

-         Ți-am spus încă de atunci că va fi doar o altă etapă. Vreau să divorțăm.

-         De ce, Dina? Există un alt bărbat în viața ta?

-         Nu mă dezamăgi cu astfel de întrebări, Tudor.

Tot Dina îl ajutase să treacă și peste acel moment. Ea știuse cum să păstreze aceeași apropiere între ei, să rămână prieteni, părinți, veghind deopotrivă la creșterea lui Ștefan.

Era convins că dacă ar fi trăit tot la ea ar fi alergat și astă seară. Dina știa să asculte fără să pună întrebări, fără să judece și să condamne.

Își amintea telefonul primit. O invitație la cină. Doar ei doi. Gătise pentru ei. Gătea extraordinar  numai că din lipsă de timp asta se întâmpla doar de câteva ori pe an.

-         Sărbătorim ceva? se arătase el mirat și jenat că nu se învrednicise măcar c-un buchet de flori. Dina adora florile de camp deși spunea că niciunele nu miros ca cele din satul ei, locul pe care și după ani de zile îl numea simplu acasa mea.

-         Nu. Va fi o schimbare majoră în viața noastră și avem de discutat.

-         Ascult. Pleci din țară? întrebă el amintindu-și de desele plecări prin străinătate din ultima vreme.

-         Oarecum, zâmbise ea turnându-i încă un pahar de vin.

Mâncaseră discutând despre multe altele. Amețit de vin, de atmosferă, incitat de Dina care parcă niciodată nu-i păruse mai provocatoare se rătăciră pentru o vreme în dormitor.

-         De ce oi fi renunțat la tine? Ești unul dintre puținii bărbați capabil să satisfacă o femeie nu numai fizic.

Asta era Dina. Niciodată doar învăluind ci mereu subjugând.

La plecare îi pusese un plic mare în brațe.

-         Vreau să-l studiezi în liniște. Ai acolo absolut tot. Și să mă suni când ai un răspuns, o părere… când o să fii pregătit.

Nimic. Nici un alt cuvânt. Ajuns acasă îl răsturnase pe birou și încremenise. Zeci de buletine de analiză. Și toate pe numele ei.

Primul impuls fu să strângă totul și să se înființeze la ușa ei. Apoi îi formase numărul de câteva de ori dar renunțase tot de atâtea. Știa că nu-i va răspunde. Dina era de o încăpățânare rar întâlnită.

Ordonase totul, citind și recitind.  Inutil, diagnosticul era clar. Exista posibilitatea unei greșeli în diagnosticare dar nu când acesta venea de la patru clinici, nu când rezultatele testelor aveau asemenea valori.