Angela îl privea nedumerită, măcinată de sentimentul că bulversase întregul angrenaj al serii romantice, întreaga lui strădanie, nimicită din aceeaşi teamă a întrebărilor ce nu-şi aveau încă răspunsul. Nu mai fumase de câteva zile, încerca să renunţe dar acum avea nevoie de-o cortină pentru stările ce-o năpădeau. Voia să se ascundă de dincolo de fumul gri şi-alene să-şi descoasă sufletul. „A pregătit o cină romantică, flori iar eu am vrut în pat! I-am dat totul peste cap. Ce-o fi în mintea lui?!”
- Iartă-mă! spuse ea primind şampania.
- Pentru ce? Ce-ţi veni?!
- Pai… am cam dat totul peste cap…
- Nu, deloc… le-am schimbat doar ordinea dar nu pot spune că mi-a displăcut. E exact cum mi-aş fi dorit, îi şopti, dar am gândit să fiu şi eu o dată un domn, spuse el ciocnind uşor.
- Un domn… la aşa doamnă depravată, rosti ea înmuindu-şi buzele în şampanie.
- Mereu am fost curios ce gust are şampania pe buzele tale, şi aplecându-se o sărută uşor. Deschide cutia, te rog.
Angela îl mai privi odată şi realizând că un refuz l-ar fi jignit, ridică capacul.
O pereche de cercei superbi. Amuţi. Ridică ochii înspre el .
- Am avut emoţii, cumplite.
- Si eu. Îţi plac?!
- Da, sunt minunaţi.
- O să se bucure Lia. Ea m-a ajutat să-i aleg… ne-au trebuit două zile. Nu râde! o ameninţă el în glumă. De ce spuneai c-ai avut emoţii?!
- Credeam că e altceva în cutiuţă… dar mă bucur enorm că n-a fost, zâmbi ea vizibil descătuşată, privindu-l fericită.
- L-ai fi refuzat, nu?! întrebă el înfruntându-i făţiş privirea.
- Aron să ne bucurăm de ce avem… hai să lăsăm totul pentru când va fi să se întâmple.
- Şi anume, când?
- Probabil vom simţi… amândoi când va fi momentul.
Aron îşi reluă locul la masă. Angela se aşezase şi ea. Era linişte. Se auzeau doar fâlfăitul lumânărilor şi zgomotul tacâmurilor. Simţea c-ar fi trebuit să tacă, îl rănise… dar prefera aşa decât să-l mintă. Aron era atât de bun… iar ea avea în spate o nebuloasă care cu fiecare zi trecută şi nemărturisită tot mai greu o măcina. Atmosfera devenise apăsătoare şi Angela voia măcar o privire de-a lui, ceva de care să se poată agăţa. Dar Aron nu ridica ochii din farfurie, părea atât de preocupat de ceea ce făcea că Angela se întrebă dacă nu cumva uitase că era şi ea la masă. Dar nu îndrăzni a spune nimic, voia să lase lucrurile să curgă de la sine.
- Lia e în oraş şi vrea să te cunoască. Vrei? auzi vocea lui, dar tot fără a ridica privirea spre ea.
- Bineînţeles c-aş fi încântată.
- Şi… părinţii mei organizează luna viitoare o petrecere. Sunt născuţi în aceeaşi lună, tata pe 3 şi mama pe 13 şi de ani buni, a devenit aproape o tradiţie, sărbătoresc împreună pe 8 septembrie. Pot să anunţ că voi veni însoţit de tine?! Vrei să fii partenera mea?
- Vreau, răspunse ea zâmbind.
- Ce cooperantă eşti, rosti el ironic.
Cum ea nu spunea nimic, Aron se văzu nevoit să ridice privirea. Acolo-n ochii lui citi dragoste, un dram de deznădejde… dar multă, multă iubire.
- Şi tu… răutăcios, cârcotaş, mofturos, încăpăţânat… şi pot continua până dimineaţă şi ridicându-se i se aşeză în braţe, încolăcindu-se ca un braţ de iederă. Uneori îmi doresc să nu te fi cunoscut…
- Aşa rău sunt? Inamicul public numărul unu?!
- Nu public, personal… te strecori pe zi ce trece în mine, în sufletul meu spuse ea desfăcându-şi halatul pentru ca trupurile lor să-şi simtă căldura.
- Mă ispiteşti?!
- Mai pot?
- Ştii… că te doresc… că m-am îndrăg…
Dar nu termină cuvântul că gura ei flămândă îi sorbi sunetele nerostite înghiţind orice altă rostire ce s-ar fi încumetat să le întrerupă actul iubirii.
- Şi totuşi puteai să-mi spui mai demult de petrecere… făcu ea pe mofturoasă dimineaţă, întinzându-se cu poftă, rememorând discuţia din miez de noapte.
- Puteam… dar n-am vrut… am vrut întâi să fiu sigur că vreau să merg cu tine, rosti el ferindu-se de perna ce venea spre el.
- Ha… joci dur?!
- Schimb tactica după adversar.
Angela zâmbi. Îi era drag, striga sufletul în ea de drag ce-i era şi da, simţea că involuntar relaţia lor se suda… dar Aron era încă tânăr, încă un zburător... cu ce drept să-l legea de ea?!
Petrecură o dimineaţă de vis, deşi între ei se mai resimţea o oarece stinghereală. Cei doi copii amuzându-se copios la vederea marionetelor. Nicola nici nu respira. Nu vedea, nu auzea doar aplauda încântată.
Cu toţii se bucurară, de talentul şi abilitatea păpuşarilor… de costumaţia fistichie a marionetelor. Era o variantă prescurtată a poveştii „Ursul păcălit de vulpe”.
Angela se topea privind suflarea copilărească din sală. Observase că Nicola făcuse o pasiune pentru Aron şi-i cedase locul lângă el. Era aşa dulcică… ascultându-i micile explicaţii.
- Mi place la piatru ăsta… mai venim şi mâine, nu Aon?
- Chiar mâine... nu ştiu. Dar sigur, mai venim.
Ionuţ urmărea concentrat piesa încercând să priceapă cum se mişcau şi vorbeau animăluţele din poveste. Râdea cu poftă şi aplauda, explicându-i mamei tot ce i se părea interesant şi bănuia el că ea n-ar fi priceput şi singură.
Scena îi captă pe toţi şi Angela se bucură că în ciuda a tot ceea ce pătimise putea să mai râdă cu poftă la vaietele şiretei vulpi sau cucerită de râsetele curate din sală.
Ce regret şi ce dezamăgire pe bieţii copii când se lăsă cortina. Nicola privea nedumerită spre Aron:
- Unde au plecat?! Mai veau…
Aron trebui să inventeze că sunt obosite animăluţele, că-s moleşite de căldura din pădure şi că vor mânca apoi vor dormi ca să se facă şi ele mari.
În timp ce Aron se strofoca de zor să fie cât mai convingător sub privirile aprobatoare ale celor două femei, care-i susţineau teoria completând pe ici acolo zicerea acestuia, auzi vocea lui Ionuţ:
- Nu-i frumos să minţi, Aron. Nicola… aici e ca la televizor… când se termină un desene animat şi-ncepe următorul. Acum vin alţi copii să vadă spectacolul şi noi trebuie să-i lăsăm şi pe ei, că-s tot copii şi au nevoie şi ei de poveşti. Noi mergem la cofetărie acum, nu-i aşa ?! rosti acesta luându-şi sora de o mână şi mama de cealaltă
- Da, Onuţu… mergem la cotofărie şi mâine mai venim la piatru, că e iar rândul nostru. Vii şi tu Aon? Mama o luăm şi pe Anela?
- Îi luăm mama, pe toţi îi luăm, spuse Ada mândră de copii ce-i avea.
Păşea de parcă plutea… nu mai era greutate s-o atingă sau necaz s-o îngenuncheze. Mânuţele celor doi erau tot sprijinul şi speranţa ce-i trebuiau.
Angela oftă privind după ei.
- Parcă mai era o mogâldeaţă doar ochi şi-o guriţă, Ionuţ, şi acum uite ce ne făcu.
- Da, am primit o lecţie…bună! O s-o ţin minte bine. Adevărul n-are vârstă.
- N-are Aron, repetă şi Angela gândindu-se la adevărurile ei ce încă rămăseseră pitite în străfundurile conştiinţei sale.
Angela privea cum cu o ambiţie de invidiat, Nicola nu voia să lase pe nimeni s-o ajute să mănânce prăjitura. Se murdărise de frişcă pe nas dar era fericită. Privea mulţumită pachetul din faţă.
Înăuntru erau două prăjituri una pentru tati şi bineînţeles una pentru Mark. Insistase aproape plângând să-i ia şi motanului o prăjitură… că Aron văzându-i ochişorii trişti şi boticul pus ar fi fost în stare să meargă să-l aducă Mark la cofetărie numai să zâmbească iar năsturaşul de fată.
- E târziu să mergem, ne aşteaptă tati… azi plecăm acasă.
- Credeam că staţi şi-n noaptea asta, interveni Aron.
- N-am apucat să vă spun. Relu a stabilit că vom pleca astăzi. Se pare că a intervenit ceva la unul din pacienţi. Şi sincer… mi-e aşa de dor de casa mea, că am acceptat.
Angela doar privea. Ştia că Ada era docilă şi nu s-ar fi opus cu nimic voinţei lui Relu, că acesta nu suporta să fie contrazis. Nu voia să creeze mai multă disensiune între ei şi zâmbind purceseră spre casă.
O ajută pe Ada la cele câteva bagaje, îl ignoră pe Relu care n-o scăpa din priviri, îi simţea aţintirea şi când era cu spatele. Se mai iubi câteva clipe cu fiecare din cei doi copii, oftând când auzi portierele închizându-se.
- O să-mi fie dor de puştii ăştia!
- Şi mie. Dar mă bucur că Ada e bine, rosti Angela cu lacrimi în ochi făcându-le cu mâna.
Maşina se depărta agale. În spate se zăreau mânuţele agitate ale celor doi. Stătură îmbrăţişaţi pe trotuar privind până ce maşina se rătăci printre celelalte pierzându-se în mulţime.
Reîntorşi în casă, nimic nu mai părea la fel.
- Schimbare de forţă majoră. Trecem la planul B.
- Planul B? îl privi ea contrariată în timp ce aduna ceştile înşirate prin living.
- Da… am profitat de o clipă de neatenţie din partea ta şi am stabilit un program cu Lia.
- Nu astă seară, Aron. Nu-s în cea mai bună dispoziţie. Nu aşa vreau să mă cunoască sora ta.
- Ne întâlnim cu sora mea. Nu trebuie să facem impresie bună ci să fim noi, o îmbrăţişă el cu drag
- Uff… nesuferit mai eşti, câteodată.
- Deja gândeşti ca Lia! Sigur o să vă înţelegeţi bine! Parcă văd, voi fi pus la stâlpul infamiei şi renegat cât de curând! Mi-ar trebui ajutoare că-s în minoritate. Dar pe cine să chem?! …nţţ…că pe oricine-aş aduce s-ar da la una din voi două… şi eu nu-s dispus să vă cedez pe niciuna, Mai bine singur. Văd eu cum fac faţă!
- Şi... am timp măcar de-un duş?!
- La mine sau la tine? îi şopti el la ureche muşcând-o uşor.
- Fiecare la casa lui Aron! îl ameninţă ea în joacă.
- Că bine spui… revin. Nu începe duşul fără mine.
- Eii, unde mergem …la cât…
- Simplu… o pizza şi-o îngheţată, lejer sport… pe la opt, rosti el ieşind pe uşă.
Angela vru să mai spună ceva dar uşa se închisese deja în urma lui. Aron era într-adevăr o figură. Se mai învârti prin casă, dereticând… apoi dădu drumul la muzică şi cuibărită pe canapea îl mângâia absentă pe Mark care se strecurase uşor în braţele ei.
De mult nu mai avuseseră vreme doar pentru ea şi gândurile ei.
Îi luă pe fiecare la rând. I se făcuse dor de sora ei, de părinţi… de Ada abia plecată. Răsuci capul. În spatele ei un tablou, pictură în ulei de pe vremea când Cristina cochetase cu pictura. Şi de ea îi era dor.
O nelinişte surdă o străbătu. De câteva zile o simţea pe Claudia mai altfel. Poate pentru că îi dăduse de înţeles că ştia de raportările pe care i le făcea Cristinei şi că nu era deosebit de încântată că se trece peste ea, uneori. Se simţea spionată. Fără a îndrăzni să bănuiască pe cineva de-o rea intenţie simţea că în lipsă biroul îi era cotrobăit. Nu c-ar fi avut cine ştie ce secrete ascunse acolo… dar era o altfel de violare a intimităţii şi nu concepea. La început pusese totul pe seama firmei care se ocupă de curăţenie dar… se aşteptase să mai audă şi alte plângeri… şi cum nimeni nu avea ceva de obiectat concluzionase că nu erau ei.
E drept prima ei bănuială se îndreptase spre Claudia… dar nu ştia ce să creadă… se apropiaseră când o ajutase cu mutatul, nu ceruse niciodată explicaţii când aceasta se învoise…ştia că e mamă singură c-un copil de crescut şi-ncerca să-i fie cât mai bine. Asistase fără să vrea la discuţia a două colege şi aflase că aceasta îşi cam dădea aere de şefă în firmă, mai ales în zilele când ea nu era în firmă.
De curând, pierduse vreo două contracte din cauza ei. O auzise personal ţipând la telefon şi certându-se cu directorii unor hoteluri dar pusese totul pe seama stresului, solicitându-i prieteneşte să-şi ceară scuze de la acele persoane. Nu se iubeau asta era clar dar nici nu putea s-o acuze fără dovezi.
Nu îndrăznea să i le spună Cristinei, aceasta pe cât era de sufletistă pe atât era de intolerantă cu indisciplina. Spera, încerca să redreseze lucrurile în felul ei, calm şi cu multă răbdare. Ciudat e că schimbare intervenise doar de ceva vreme.
În prezenţa lui Aron, Claudia era toată numai un zâmbet, amabilă până la îndatorare, mereu c-o cafea pregătită şi având grijă ca acesta să fie cu ochii cât mai aproape de decolteul ei.
Se mai întâmplase ca ea să fie ocupată iar Aron să fie nevoit s-o aştepte. Observase, Claudia radia de fericire, era clar că-i plăcea Aron. Recunoştea simţise de câteva ori fiorul geloziei furnicând-o.
Auzi soneria şi escortată de Mark păşi agale către uşă. Privi ciudat spre Mark care părea a se bucura ciudat de mult de prezenţa de dincolo de uşă.
- Nu pot să cred, trădător mic şi tu ai trecut de partea lui.
Deschise uşa c-o mină supărată, pregătită să-i reproşeze lui Aron că i-l furase pe Mark şi înlemni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu