marți, 15 ianuarie 2013

Femeia in albastru (25)


Nici nu ştia când se făcuse vineri. Cristina era atât de agitată de parcă se prezenta în faţa reginei Angliei, nu în faţa unui pruncuşor, al nepoatei sale. Cumpărase cadouri pentru toţi… şi le tot răvăşea de teamă să nu uite ceva. O timorau întâlnirea cu fratele ei,  prezenţa cumnatului care niciodată n-o acceptase dar îşi spuse că va fi bine. Se despărţi totuşi de Angela cu lacrimi tremurând în colţul ochilor dar fericită şi plină de speranţă.
Mai făcu o dată cu mâna maşinii din care tocmai coborâse şi urându-i încă o dată baftă Cristinei, în gând, urcă scările spre firmă, zâmbind.
O preocupa petrecerea care se apropia. Avea totul pregătit, ochise şi ceva pentru părinţii lui Aron dar cum nu se putea decide singură, amânase aşteptând revenirea acestuia.
Cum nu avea prea multe de făcut în acest week-end îşi propusese să se vadă cu Lia şi să mai colinde magazinele. Venea  toamna şi-n garderoba ei erau mai mult lucruri de vară.
Un ciocănit scurt în uşă şi vocea  Claudiei foarte cu subînţeles anunţând-o că este căutată de un domn. O privi mirată. N-avea nicio întâlnire stabilită în agenda zilei dar o rugă pe  să-l poftească.
Abia când apăru în cadrul uşii c-un buchet de trandafiri galbeni în braţe, Angela se schimbă la faţă. Ochii i se proptiră în galbenul trandafirilor şi doar prezenţa curioasă a Claudiei o trezi din amorţeală.
După schimbul de amabilităţi pe atât de protocolar pe cât de încordată devenise atmosfera din birou, luară loc.
- Cristina mi-a recomandat agenţia dumneavoastră. Şi cum am de gând să petrec câteva zile la munte, mi-e dor de muntele românesc, am spus să trec să văd ce oferte aveţi.
- Agenţia e a Cristinei, eu doar o administrez de când şi-a deschis o altă afacere în străinătate. Mulţumesc pentru flori, sunt superbe.
- N-am uitat că aţi preferat galbenul… atunci...
- Era o seară specială… aceea... da, îmi plac trandafirii.
- Îmi cer scuze pentru nepoliteţea mea din ziua revederii. A fost o adevărată surpriză… dar foarte plăcută.
- Nu sunt prea departe de dumneavoastră. M-am fâstâcit ca şi acum. Se pare că aveţi darul de-a intimida.
- M-aş simţi onorat dacă ne-am tutui în final ne cunoaştem, putem spune, de câteva luni bune. Am revenit la câteva zile în hotel dar nu mai eraţi Am bătut oraşul vreo două zile să vă întâlnesc dar dispăruserăţi. Şi-apoi misii grele mă chemau la locul de muncă şi mi-am luat zborul, mai bucuros c-o fascinaţie şi zâmbetul unei femei frumoase
Angela roşi vizibil incomodată de privirea cercetătoare şi complimentele rostite cu atâta franchețe.
- Credeţi în mâna destinului?!
- Cred… David, dar cred şi-n alegerile fiecăruia. După nume sunteţi român dar accentul… dumneavoastră, l-am remarcat şi atunci.
- Locuiesc în Germania. M-am stabilit acolo. Sunt medic şi de aici umbra de accent dar vreau să cred că nu-mi voi uita niciodată graiul. Mi-e dragă limba noastră şi până acum  trei ani vorbeam destul de des cu ai mei la telefon… dar cum ei s-au dus, fulgerător la câteva luni unul după altul.
- Îmi pare rău.
- Da, în primăvară asta făceam în ţară. Am lichidat tot ce mai însemnau proprietăţile familiei şi am avut ceva de colindat. Mi-au trebuit doi ani să pot  înţelege că le datorez asta. Şi culmea cel mai complicat a fost să donez un loc de veci pe care ai mei prin nu ştiu ce mătuşă îndepărtată îl moşteniseră în oraşul în care ne-am văzut. În rest am vândut tot. Mai puţin casa părintească pe care am „închiriat-o” unei fundaţii conduse de o prietenă dragă, care face adevărate minuni cu nişte copii supertalentaţi. Are chiar în această perioadă o expoziţie deschisă la Galeriile de Artă. Merită văzută, mâine e ultima zi. Dar vai ce jenă-mi e, excluzând că am dat buzna, m-am întins nepermis de mult la vorbă.
- Şi sora mea e medic în Germania, căsătorită şi spre durerea mea şi-a părinţilor stabilită acolo... aşa că vă înţeleg... îţi înţeleg trăirile, David, privind cartea de vizită primită de la acesta. Dar să revenim la problema dumneavoastră… a ta.
Deşi s-ar fi putut ocupa personal de minivacanţa solicitată, preferă să-l conducă pe David predându-l cu toate informaţiile necesare Luminiţei. Era mult mai bine aşa pentru amândoi.
-  Frumoşi trandafiri… şi-atât de galbeni, auzi glasul Claudiei la reîntoarcerea către biroul ei.
- Superbi, într-adevăr! răspunse ea accentuând cuvintele, iritată de nota de maliţiozitate din glasul Claudiei.
Era convinsă că întâmplător sau nu, se va scăpa în faţa lui Aron cu prima ocazie.
Trecuse ceva vreme până ce David reveni în birou pentru a-şi lua la revedere. Discutând strict profesional, se simţi şi ea datoare să-i înmâneze o carte de vizită pentru a putea solicita telefonic eventuale lămuriri sau a reveni pentru finalizarea ofertei de vacanţă solicitate. Se despărţiră la fel de protocolar şi ignorând privirile cercetătoare ale Claudiei îl conduse până la uşa agenţiei.
Intrată la baie, Angela se strecură apoi în încăperea ce servea drept bucătărie  pentru un ceai. De acolo auzi mica conversaţie dintre Sebastian şi Claudia.
- Un bărbat bine. O fi însurat? Parcă n-am văzut nicio verighetă pe mâna lui, spuse acesta venit să-i aducă ceva la ştampilat. Iar la munte merge singur, din câte am prins din discuţia cu Luminiţa. Pe el Claudia, o îndemnă acesta.
- Nu m-a preocupat aspectul. Angela are priză la domni văd…
- Şi cu ce te deranjează… e o femeie liberă, necăsătorită.
- Da… vrăjeşte cu toţi şi face pe mironosiţa… ce-or fi văzând toţi la ea?
- Poate tocmai ce-ţi lipseşte ţie, feminitatea, delicateţea…
- Hai, mai du-te-n… da-şi înghiţi restul cuvintelor la vederea Angelei care ieşea din micuța încăpere ce servea drept bucătărie, cu ceaiul aburind.
 Atentă la cana de ceai nici nu ridică ochii spre ea, păşea senină, gândindu-se că nu merita să se coboare la mediocritatea Claudiei care se pare cu toate şcolile ce le adăugase educaţiei ei, nu reuşea să priceapă că mai presus de nivelul de cultură al fiecăruia importantă erau autoeducaţia şi bunul simţ.
Era decisă s-o pună la punct, să schimbe foaia în modul de abordare, încet dar consecvent. Niciodată nu-şi permisese să uzeze de drepturile funcţiei deţinute, considerându-se colegă cu toţi cei din agenţie dar Claudia chiar îşi luase nasul la purtare.
Cum se apropia ora de plecare, privi spre buchetul de trandafiri erau superbi şi până luni când revenea la serviciu farmecul lor se risipea în van, aşa că-l dărui la rându-i Luminiţei.
- Dar sunt ai tăi Angela.
- Florile sunt ale cui le simte frumuseţea, iar tu ştii. E păcat să se ofilească singuri în nemişcarea unui birou.
- Mulţumesc, sunt superbi, ca şi domnul ce ţi i-a dăruit. Un adevărat domn. Rar am văzut atâta distincţie şi maniere. Pare din altă epocă.
Angela doar zâmbi. Ştia că poate avea încredere în Luminiţa dar chiar şi aşa nu considera necesar să povestească despre o întâmplare banală reconfigurată în alte valenţe  doar de imaginaţia ei.
Îşi petrecu după amiaza hoinărind prin oraş. Urma un week-end lung şi straniu. Îi lipsea Aron cu energia lui. Se trezi zâmbind. O bucura totuşi acest respiro, avea vreme să simtă, să-şi analizeze mai bine trăirile. Totul se petrecuse atât de repede, că uneori se simţise sufocată de avalanşa întâmplărilor. Fusese nevoie s-o lase singură ca să-şi dea seama că-i lipsea.
Încet şi monoton se scurse aproape toată ziua de sâmbătă, doar  în compania lui Mark, care se-ntindea leneş şi somnoros. Citise, ascultase muzică, dormise, apoi o sunase pe Lia, dar aceasta profitase de vremea frumoasă pentru un ultim week-end la mare. Aşa că era cam singură. Îşi aminti de expoziţia de pictură şi se decise să iasă să-şi clătească ochii şi sufletul.
Oraşul se mai liniştise din freamăt, lumea se retrăsese, unii chiar părăsiseră capitala spre locuri cu adevărat odihnitoare. Păşea uşor parcă numărându-şi paşii, era aproape de şapte când ajunse în dreptul afişului. Îl parcurse în treacăt realizând că erau de fapt două expoziţii: una personală şi una cu lucrările fundaţiei de care pomenise David.
Intră în sală şi chiar de la primul tablou o izbi seninătatea culorilor. Trecu aproape impasibilă peste numele pictoriţei şi, abia la un tablou cu zeci de petale în cel mai sublim albastru, acesta îi reveni în faţa ochilor culegându-se ca un puzzle din mici amintiri fărâmiţate : Marga Vidraru Sorescu.
O căldură îi furnică tot trupul şi se sprijini de primul stâlp întâlnit în cale şi simţi cum puterile o lăsau
-   Vă e rău? auzi o voce blândă în spatele ei şi simţi sprijinul unei mâini.
-  Nu e nimic, îmi revin! Şi, ridicând ochii, dădu peste chipul îngrijorat al Margăi. Poate e mai bine să ies… la aer.
- Nu, cum aşa?! Riscaţi să vă prăbuşiţi pe trepte! Luaţi loc câteva minute, continuă susţinând-o pentru a ajunge la un scaun. Victor, vreau şi eu, te rog, un pahar de apă pentru doamna. Vă pot ajuta cu ceva? Sunteţi suferindă de ceva anume?
- Nu, e doar o banală ameţeală probabil de la căldură. Mergeţi… vedeţi-vă de treabă. Îmi revin, vă garantez.
-  O să vină imediat soţul meu cu apa, nu vă mişcaţi de pe scaun. Îmi cer scuze că vă las aşa dar tocmai conduceam pe cineva. O să revin  la dumneavoastră, imediat ce mă eliberez.
Angela înlemni la auzul numelui lui Victor şi ridică privirea zărind ca prin ceaţă silueta acestuia îndreptându-se spre ea c-un pahar de apă. Ar fi vrut să se ridice de pe scaun, dar picioarele n-o ascultau. Mii de gânduri năvăleau ca scăpate din strânsoare.
- Mă ocup eu de doamna, Victor! auzi în toată hărmălaia iscată în capul ei de avalanşa de temeri, vocea unui alt bărbat. Îmi pare că Marga te căuta din priviri, preiau eu aici, mulţumesc pentru apă.
Cu ochii-n pământ, Angela binecuvântă vocea auzită. Abia după câteva clipe, auzind paşii lui Victor depărtându-se, îndrăzni şi ridică privirea.
- Scoate-mă de aici… David, te implor… ajută-mă!
Se ridică şi sprijinită de David se strecură printre privitori. Coborâseră deja treptele când dădură nas în nas cu Victor care revenea c-un pachet în braţe.
Privirile li se întâlniră şi pentru câteva clipe se făcu linişte, o linişte în care Angela-şi auzea inima zbătându-se neputincioasă.
- Angela?!
- Da, Victor… bună seara, şopti lipindu-se parcă şi mai tare de braţul lui David.
- Tu ?! Te simţi bine?
- E deja mai bine, aerul o să-i facă şi mai bine… şi, dacă doreşte, revenim în sală, interveni David.
- Da… mă bucur că ai grijă de ea, David. E medic, completă Victor privind-o  cu aceeaşi mirare.
- Ştiu… ne cunoaştem. La revedere, Victor. Felicitări soţiei tale, n-am putut vedea tot dar din cât am văzut e foarte talentată.
- Mulţumim.
La braţul lui David se depărtau agale. Putea paria că Victor probabil mai privea ca după o nălucă. De câte ori nu-şi imaginase întâlnirea cu el.
În minte îi reveni seara ploioasă de câteva luni în urmă când viaţa-i aduse faţă-n faţă dar când apărată de cortina înserării, nu fusese recunoscută.
Dac-ar fi ştiut cine-i pictoriţa probabil, n-ar fi călcat în sală deşi tablourile erau într-adevăr superbe, ceea ce dovedea că Marga nu era numai o femeie frumoasă ci şi o pictoriţă care simţea culoarea.
Privi spre David, nu spunea nimic, doar păşea potrivindu-şi paşii cu ai ei.
- Mulţumesc frumos, David. Mi-am revenit, îmi pot continua drumul singură… puteţi reveni alături de prietenii dumneavoastră.
- Mă alungaţi?!
- Nu! Doamne fereşte, numai că nu-mi doream o schimbare de planuri, din cauza mea.
- Am renunţat de mult la a-mi face planuri. Mă bucur de ceea ce mi se întâmplă. Deşi vă mărturisesc că astă seară… am sperat să veniţi la expoziţie.
Angela tăcu. Bărbatul de lângă ea rostea adevăruri cu inocenţa unui copil. De ce mersese la expoziţie? Oare nu încolţise şi-n ea în speranţa că se vor întâlni?! Fără să vrea oftă. Ce mult îi lipsea Aron, voia să se ascundă în îmbrăţişarea lui de tot restul lumii. Acolo, cuibărită-n braţele lui, să nu se mai poată gândi la nimic, să iubească şi să fie iubită.
- O să iau un taxi care mă va lăsa în faţa blocului, asta ca să aveţi siguranţa că voi fi bine.
- Vă e somn?! Sau fugiţi de mine?
- Nici una, nici alta… doar cum spuneam… nu vreau să vă stric seara.
- Nu cred că mi-ai putea strica seara, Angela, rosti el accentuând  particula „mi”.
- Probabil nu mai mult decât am făcut-o, David, rosti ea surâzând. Şi nu suntem decât la a cincea revedere.
- A cincea? Clar, stau prost cu numărătoarea… îmi ies doar patru.
- Pentru că la prima nici nu m-ai băgat în seamă, deşi recunosc m-ai salutat… cum n-o mai făcuse nimeni de luni bune.
- Cinci? Să enumerăm: seara cu trandafirul, duminică seară odată cu venirea prietenei, ieri dimineaţă la agenţie… şi astă seară… sunt doar patru… dar abia o aştept pe-a cincea.
- Asta pentru că ne-am mai văzut o dată înainte de seara trandafirului galben.
David o privi mirat.
- Acesta e un mister ce trebuie neapărat elucidat. Propun să ne oprim să bem un pahar, eventual chiar să cinăm. Aveai alte planuri?
Angela revăzu cu ochii minţii singurătatea apartamentului şi mersul leneş al lui Mark, căruia îi lăsase deschisă uşa de la balcon pentru a avea pe unde reveni din pelerinaj şi, privind încă o dată spre zâmbetul lui David, acceptă.
- Da… ne-am văzut imediat după momentul cazării, dar ce-i drept nu cred că aveai cum să-ţi imaginezi că sunt femeia căreia în aceeaşi seară i-ai oferit un trandafir. Eram o epavă… tocmai ieşisem din închisoare.
Cum luară loc la masă, avea cale liberă spre privirea lui David. Părea e drept surprins, uşor şocat…dar temeritatea cu care răspundea privirii ei, o intimidă şi renunţă la a-i mai cotrobăi în suflet.
- În acea zi ispăşisem o condamnare de doi ani,  șase luni... mai precis 935 de zile, eliberată mai devreme pentru bună purtare şi prin efortul avocaţilor. Aşa că prima noastră întâlnire aşa s-a desfăşurat: la miezul zilei... eu ieşind din lift, dumneavoastră… tu… intrând.
- Trebuie să recunosc că nu-mi amintesc de această primă întâlnire.
- Te-am şocat?!
- Nu ştiu. Trebuia?!
- Am făcut puşcărie pentru grave fraude economice. M-am jucat de-a magicianul cu activele unor firme până ce mi-am furat singură jobenul.
- Ai greşit, ai plătit. Acum îmi explic umbra aceea de tristeţe ce-ţi străbate ochii chiar şi atunci când zâmbeşti. Victor a fost avocatul tău?!
- Nu. Victor a fost… e… nici nu mai contează, spuse ea aşezându-şi tacâmurile, deşi abia ciugulise din salata comandată.
- Dacă spui…
- E doar o veche cunoştinţă. De fapt, amândoi, atât Victor cât şi Marga. Dar se pare că din cauza emoţiilor serii sau a schimbării, ea nu m-a recunoscut, deşi nu sunt o amintirea prea plăcută pentru ea… pentru ei amândoi, probabil.
Angela rămase multă vreme cu privirea pierdută în căutarea unor paşi. Nici acum nu ştia dacă-l iubise pe Victor dar ştia cu certitudine că  se refugiase în braţele lui, la început din disperare ca mai apoi să-i simtă lipsa. Ştia că undeva în suflet îi păstra o amintire dragă. Nu se schimbase. Închise ochii şi pentru câteva clipe se revăzu pe treptele de mai devreme. Albastrul senin al ochilor lui devenit gri o privea cu încrâncenare şi totuşi resimţise între ei aceeaşi undă de senzualitate.
Victor avea locul lui în viaţa ei. Reîntoarsă printre muritori se înroşi citind privirea răbdătoare a companionului său.
- Scuze… m-au furat amintirile.
- Se întâmplă tuturor. Plăcute?
- Din viaţă.
Se despărţi de David la urcarea în taxi. Acesta îşi exprimase dorinţa de a o conduce pentru a se asigura că totul e în ordine, dar ea-l refuzase scurt, ba mai mult completase cu vădită grosolănie:
- Sunt logodită.
- Poftim?! veni şi replica lui nedumerită. Felicitări! Un bărbat norocos pot spune… completă  zâmbind şi sărutându-i mâna cu aceeaşi eleganţă.
Fusese deplasată aruncând răutăţi gratuite. David se purtase frumos cu ea, chiar nu meritase aşa ceva. Începuse prin a-l face confidentul ei parcă lăudându-se cu anii de detenţie şi se răzbunase pe el că n-o tratase cu dispreţ.
Se scutură de regrete şi-şi mută gândul la Aron. Cineva o iubea şi era recunoscătoare că-l întâlnise. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog