Femeia in albastru (34) - ultima parte

Când trenul se puse în mișcare realiză că fugea. De când plecase din satul ei, puștoaică cu obrajii rumeni și cozi împletite  mirosind a pământ reavăn, de atunci tot într-o fugă o ținea. Acum venise rândul Adei. Doamne și cât o durea!
Ar fi sărit oricând în ajutorul acesteia, dacă i-ar fi cerut-o, dar nu se mai simţea în stare şi nici nu mai voia să ducă și bătăliile altora.

Nu-i putea povesti nimic, poate nici n-ar fi crezut-o! Dragostea orbește, o știa și ea prea bine. Și n-ar fi reuşit decât să le tulbure, să le agite viaţa ei şi celor doi copii, aşa că preferă să se retragă... şi-ncet, încet să pună o distanţă fără prea multe explicaţii între ele. Ştia că va avea de înfruntat momente dificile, că-i va fi dor cumplit de Ada… că vor urma momente dureroase… poate mai dureroase pentru Ada decât pentru ea, măcinată de lipsa unor răspunsuri. Dar ce să-i spună?! Cum să-i spună?!

Era conștientă că Relu va profita şi mai mult de tăcerea ei ca s-o întoarcă pe Ada împotrivă… dar,  nu vedea altă cale, cel puţin nu, deocamdată!

Era atât de singură... rătăcise o viaţă-ntreagă căutând, aşteptând...

Îşi rezemă fruntea de sticla rece privind albul zăpezii. Sunetul roţilor de tren punându-se în mişcare o liniştea. Salută sosirea celorlalţi călători, doi tineri probabil studenţi şi-ncă două doamne, posibil surori pentru că semănau. Una  i se părea cunoscută dar nu insistă… chiar n-avea chef nici de amintiri, nici de  conversaţie.

Se mai opri o clipă la cei doi tineri, erau aşa frumuşei. Ochii lui albaştri mângâiau cu drag chipul fetei ce se cuibărise tandru la pieptul lui.

Le zâmbi în treacăt dar se reîntoarse la peisajul de dincolo de fereastră… privind copacii ce se înşirau grăbiţi… întrebându-se dacă pe ei nu-i durea singurătatea. Îi era dor de Aron. Şi-ar fi dorit să fie acolo-n compartiment cu ea… să-şi poată lăsa şi ea capul pe pieptul lui, s-o mângâie şi să-i spună că va fi bine.

Deschise uşa apartamentului privind în jurul ei, nicicând singurătatea nu-i păruse mai apăsătoare. Își făcu o baie bună, un ceai și-și puse muzică. N-avea chef de televizor, n-avea chef de citit... nici de telefon n-avea. Un plic licărea anunțând-o ca are mesaje dar nici de ele n-avea chef.
Un gând nebunesc îi trecu prin minte. Încercă să scape de el dar o forţă mai presus de ea o scoase din nou din casă. Se sui în maşină şi fără a îndrăzni să-şi rostească gândul nu se opri decât în faţa blocului lui Aron.

Coborî, urcând privirea  ferestrele apartamentului. Se bucură s-o vadă luminată. Aron era acasă. Inima-i o luă la galop. Și totuși cu fiecare treaptă pasul îi devenea tot mai greu. Nu gândise mai departe, știa doar că acesta trebuia să afle.

Se opri o clipă făcând loc să treacă pe lângă ea unor persoane ce coborau alergând. Zâmbi, râsul copilului cocoțat pe umerii tatălui său umplea ca o binecuvântare casa scării.

Închise ochii pentru o clipă realizând încă o dată că făcea ce trebuia.  Prea multă vreme luase singură toate deciziile.

Îşi dorea copilul din pântecul ei cum nu dorise nimic altceva în lume dar asta nu-i dădea dreptul să fie egoistă. 

Apăsă soneria şi-şi ascunse repede mâinile în buzunare. Îi tremurau îngrozitor. Odată cu deschiderea uşii ajunseră la ea şi câteva acorduri muzicale.

Aron o privea mirat iar ea surea tâmp, ca o vecină care nu știe cum să intre-n vorbă cu mai tânărul și proaspătul locatar.

- Bună, Aron.
- Bună, Angela.
- Deranjez?! întrebă  observând stinghereala lui. Scuză-mă, ar fi trebuit să dau un telefon.
- Intră, rosti el vizibil deranjat de tonul ușor malițios al acesteia.
- Nu... mai bine o lăsăm pe altă dată. Seară bună, Aron, completă ea şi aruncându-i o ultimă privire coborî scările în grabă.
Îl auzi strigând-o dar nu se opri. Zărise în hol încălţăminte de damă şi melodia ce se strecura era mult prea romantică pentru a fi ascultată de unul singur. Aron nu era singur şi ea ca o idioată îl voia înapoi. Deschise portiera când simţi paşi grăbiţi în urma ei.

- M-am săturat Angela de jocul acesta. Vii… pleci? Ce vrei de fapt? Tu eşti cea care-a pus punct.

- Da, iartă-mă! Nu trebuia să fi venit fără să te anunţ.
- Şi ai venit! Eşti aici. De ce-ai venit?
- A fost un impuls. M-am gândit că e posibil să pleci iarăși...  cu proiectul...
- Da. Și voi pleca mâine dimineață. Plecarea de săptămâna trecută s-a reprogramat. A fost nevoie de niște modificări și abia astăzi le-am finalizat, le-am transmis și mâine plecăm.
Ridică ochii spre el şi instinctiv privi spre fereastra apartamentului. O siluetă feminină îi urmărea de dincolo de perdeaua de mătase. Aron urmărindu-i privirea observă şi el silueta din fereastră dar tăcu.
- Cât vei lipsi?
- Nu știu. Poate o zi, poate două... poate șase luni.
- La revedere, Aron. Drum bun, rosti ea bătând în retragere, mânată de-o brumă de orgoliu.

- Ce voiai să-mi spui, despre ce voiai să vorbim? Te plângi că m-am izolat dar am trăit acelaşi sentiment. Niciodată n-am putut ajunge la tine cu adevărat. Nici chiar atunci când simţeam că te topeşti în braţele mele. Ai mereu o armură. Ai răni… cu toţii avem, dar ce n-ai înţeles tu e că vreau să fiu bărbatul tău… nu copilul tău! Nu vreau să mă protejezi… vreau  ca tu să ai nevoie de protecţia mea. Nu ştiu cum să explic. Eşti femeia pe care mi-o doresc… dar mi-e teamă că niciodată nu voi fi suficient de bun pentru tine. De ce ne rănim reciproc… de ce ?! Te iubesc atât de mult!

- Avem vreme când revii, Aron. Nu e un subiect pe care să-l discutăm la colţ de stradă. Iartă-mă, trebuia să sun… cred că ţi-am stricat seara.

- Ce contează o seară dintr-o viaţă?! Despre ce voiai să vorbim?! Credeam că ne-am spus tot… de fapt tu… că doar tu ai vorbit și-ai și  decis! Te-am rugat să nu-mi înapoiezi cheia… dar tu… nu! Trebuie să fie mereu doar cum vrei tu. De ce simţiţi, voi femeile, nevoia de a controla totul… de ce?! Ai decis că totul s-a terminat între noi… acum ce naiba mai vrei?!

- Aron… hai s-o lăsăm pentru când revii. Eşti irascibil. Probabil te-am deranjat cu vizita mea neanunţată.

- Nu!... vorbim astăzi… acum… sau niciodată!

- Dar… ai musafiri…

- E problema mea. Te ascult.

- Aron… te rog frumos. E mult prea important ce am de spus ca s-o pot face aici în stradă, rosti Angela înfruntându-i privirea, vizibil iritată de ultimatul dat de acesta.

- Iartă-mă… hai sus şi vorbim, Angela.

- Nu astă seară, Aron. Nu e momentul cel mai potrivit. Fii îngăduitor. Te rog eu, hai s-o lăsăm pentru când vei reveni. E cel mai bine aşa. Suntem prea tensionaţi amândoi astă-seară şi nu vreau …chiar nu-mi doresc să discut în contradictoriu cu tine. Niciodată nu mi-am dorit-o, Aron.

- Nici eu, iartă-mă. Probabil sunt disperat. Ai dreptate… uneori nu mă recunosc nici eu. Urăsc să mă cert, prefer să fug, să las de la mine… dar vezi în privinţa ta… simt că renunţând la tine, voi regreta toată viaţa mea şi totuşi nu mă pot încăpăţâna să fiu dacă tu nu mă mai vrei. M-ai fascinat încă de la prima noastră întâlnire… şi de când ai intrat în fast-food mi-am spus că trebuie să te cunosc. O frumuseţe stranie… ai trecut pe lângă mine ca şi cum nu existam. Iartă-mă… ai dreptate nu e nici locul, nici momentul. Te sun când revin în ţară şi aplecându-se o sărută uşor.

Luată prin surprindere îi răspunse destul de reţinut dar trezite din adormire mii de senzaţii îi invadară şi uitând parcă de tot ce se spusese între ei, lăsându-şi doar dorinţele să glăsuiască se treziră acaparaţi într-un sărut pasional. Pentru a mia oară Aron o răscolea, dărâmând toate barierele ce se străduise să le ridice. Nu mai contau decât ei… şi copilul zămislit din dragoste.

Şi deşi sărutul se terminase ei erau încă îmbrăţişaţi ascultându-şi parcă bătăile inimilor. Se desprinseră tăcând... doar privindu-se.

Angela porni maşina şi-n lumina farurilor zări silueta lui Aron urmărind-o din locul de unde îl lăsase. Ridică privirea spre geam. Silueta din umbra ferestrei dispăruse. În ciuda lacrimilor ce i se prelingeau pe faţă ea zâmbea. Se convinsese că-l iubea. Poate n-ar fi recunoscut-o în faţa nimănui dar simţise teamă şi fusese geloasă pe silueta ce-i urmărise de la etaj. Nu, nu era pregătită să renunţe la Aron. Şi degeaba încercase ea să se ascundă în umbra copilului, erau simple pretexte. Şi-l dorea pe Aron,  în primul rând pentru ea.

Cele trei zile se scurseră atât de greu. Spera ca el s-o sune, întrebându-se cu teamă dacă nefăcând-o, îl va mai căuta vreodată. Erau doi orgolioşi... amândoi, asta era o certitudine!

Singura căreia îi povestise deocamdată de sarcină era Cristina. Plânseseră amândouă la telefon, ca proastele. Acum, de când ştia o suna destul de des cicălind-o să nu facă efort, să nu se streseze. Nu îndrăznise în schimb să-i povestească de Relu şi calvarul prin care trecuse şi încă se întreba dacă să-i spună lui Aron. Nu mai voia secrete între ei, toate secretele ei se-ntorseseră mai târziu sau mai devreme împotriva ei, dar nu ştia cum s-o facă. Era un subiect atât de delicat.

Cu Ada se limitase la un scurt schimb de mesaje pretextând că e prinsă cu nişte contractări importante. Voia timp, nu se decisese ce va face, Aron şi copilul erau primordiali.

Măriuca o suna insistând să revină în Germania de Sărbători. Nu-i spusese de copil , ştia că sora ei era specială şi-o iubea… dar nu era  nicidecum un bun confident. În câteva ore ştirea ar fi făcut înconjurul pământului. Îi spusese în schimb că l-a căutat pe Aron şi că dacă el o mai vrea ea-şi doreşte să fie împreună pentru că-l iubea. O cam lăsase fără replică  dar era viaţa ei! Spera astfel să tempereze pornirile acesteia de a-şi face iluzii în privinţa lui David.

Era un bărbat special… şi-i păstra amintirea învelită în candoarea trandafirului galben, acolo-n suflet unde depozita bucuriile mărunte ce i le oferise viaţa. Galant, educat, un bărbat frumos… nici nu-şi imagina cum de era singur, dar fiecare cu povestea lui… iar a lor doar se intersectase preţ de câteva clipe.

- Am aterizat acum 10 de minute, ştiu că e foarte târziu Angela, îi auzi ea vocea atât de dragă. Dacă vrei s-o lăsăm pe mâine …

-  Bine ai revenit! Cum vrei, Aron.

- Aş veni, mi-am cam făcut o mie de gânduri…

- Te aştept, atunci!

Se ridică din fotoliul în care amorţise citind şi se privi în oglindă. Intră în dormitor schimbându-şi bluza c-un pulover cu guler înalt, ce masca urmele încă vizibile ale luptei dintre ea şi acel animal.

Se foia nehotărâtă încercând să scape de emoţiile ce-o năpădeau. Nu mai putea citi aşa că trecu la butonat telecomanda. Puse muzică apoi o opri, orice amănunt i-ar fi distras de la ce aveau de vorbit. În cele din urmă soneria o găsi în bucătărie punându-şi la răcorit o cană de ceai.

Deschise uşa privindu-se. Se salutară timid şi-l pofti în living. Se aşeză pe canapea oftând,  părea obosit. Se priveau studiindu-se şi niciunul nu rostea nici un cuvânt. El părea împovărat de griji iar ea se foia neliniştită.

- Vii direct de la aeroport? îndrăzni ea pentru a alunga monotonia.

- Da.

- Ţi-e foame?! Ce mult ai slăbit Aron şi apropiindu-se de el îi mângâie obrazul nebărbierit.

- Şi tu, Angela. M-am tot gândit la ce voiai să discutăm. Iartă-mă pentru ieşirea mea din acea seară… nu eşti bolnavă, nu?! întrebă el luându-i mâinile într-ale lui şi privind-o  cu toată seriozitatea posibilă.

- Nu-s bolnavă, Aron. Aşa rău arăt?! glumi, ridicându-se după un alt clips pentru a-şi prinde părul ce i se tot desfăcea.

- Lasă-l liber, mi-e drag părul tău.

- E mai mătăsos după ce-l spăl şi mă necăjeşte când vreau să-l prind.

- Poate se teme de veşnicia legăturii.

Angela ridică ochii spre el, pricepuse că discuţia se mutase într-un plan personal şi încă-şi căuta cuvintele.

- Nu poţi învinge teama decât înfruntând-o.

- N-ar strica… o mână de ajutor.

Aron pasa mingea în terenul ei. Întrezărea între cuvintele lui un dram de orgoliul masculin care voia să primească fără să insiste şi zâmbi.

- E drept mai multe mâini fac totul mai uşor… dar… unde-s prea multe mai mult încurcă decât ajută, râse ea atingându-l discret.

- Eu n-am decât două, zâmbi şi el ridicându-le ca şi cum s-ar preda.

- Ş eu doar două. Eşti sigur că le mai vrei?! spuse punându-şi mâinile în palmele lui.

- Să citim în palmă poate-i scris acolo răspunsul, intră el în joc urmărindu-i linia vieţii.

- O mai ţinem mult aşa?! surâse  gâdilată de atingerea uşoară, a degetelor lui.

- Eu te-aş săruta… dar mă tem.

- Eii… acesta va fi un risc pe care trebuie să ţi-l asumi.

- Poate dacă ne-am da întâlnire la jumătatea drumului aş fi convins că ţi-l doreşti şi tu…

- Îmi plac mai mult cele furate… ştii cum se spune „un sărut legal nu e atât de valoros cât un sărut furat”.

- Ce gândire obraznică! Unde ne-am rătăcit, Angela? spuse ridicându-i bărbia ca pentru un sărut.

- Poate nu ne-am rătăcit, poate ne-a trebuit mai mult timp să ne găsim… sper.

- Speri?!

- Tu nu?

- Mă cam sperie... să sper. Prefer ca totul să depindă de mine… de noi.

- Atunci e perfect pentru că ceea ce urmează să-ţi spun depinde de noi. Dar înainte de a-ţi spune vreau să ştiu dacă mai e loc pentru mine în viaţa ta?! Atunci seara… era cineva la tine! continuă ea oarecum ruşinată de îmbujorarea ce-o cuprinsese.

- Poftim?! Era Lia. E în vacanţă şi stă pe capul meu ca o pupăză… abia am ţinut-o departe de tine. A intuit că avem probleme dar i-am interzis să te sune. Mă şi mir că m-a ascultat. Credeam că doar eu sunt gelos pe aerul ce-l respiri, pe… mai bine tac, zâmbi el.

- Sunt însărcinată, picară ca un trăsnet cuvintele ei.

- Însărcinată?! repetă Aron, oarecum buimac.

- Da… e o problemă ce ne priveşte pe amândoi… nu am dreptul să decid singură, adăugă ea după o scurtă pauză în care se  priviseră nerostind niciun cuvânt.

- O problemă?! murmură el căutându-i privirea, oarecum descumpănit.  Ce problemă… e vreo problemă cu sarcina?! insistă el nepricepându-i cuvintele.

- Nuuuu… m-am exprimat aiurea, îi răspunse ea zâmbind realizând că Aron îi răstălmăcise spusele. Sarcina e bine… nu sunt probleme şi să sperăm că nu vor fi, mă refeream că… e totuşi o situaţie ce ne priveşte pe amândoi, continuă ea ridicându-se de lângă el pentru a-şi ascunde lacrimile ce apăruseră nechemate.

Se simţea oarecum debusolată. Îl simţea încordat pe Aron… altfel îşi imaginase ea momentul. O teamă că poate el nu-şi dorea un copil, că toate fuseseră doar promisiuni deşarte îi încolţi în minte. Se-ntoarse spre el, tăcând. O lacrimă i se scurgea pe obraz dar nici nu-i mai păsa. Îl văzu ridicându-se şi venind către ea.

- Îl vei păstra?!

- Poftim?! i se adresă ea mirată. Cu sau fără voia ta, acest copil se va naşte, Aron! rosti înfruntându-i privirea, ştergându-şi cu demnitate lacrimile ce şiroiau.

- Cu sau fără voia mea?! Femeie eşti nebună?! Îmi doresc un copil cu tine… mereu mi l-am dorit…vreau acest copil… te vreau pe tine! răsuflă el uşurat, îndrăznind să zâmbească în ciuda lacrimilor ce-i jucau şi lui în ochi. M-am temut că tu… nici nu mai contează! Te iubesc !!!!! şi ridicând-o se răsuci cu ea în braţe.

Luată pe sus… Angela se agăţă de gâtul lui şi cum gurile lor deja se căutau înfocate se opriră într-un sărut pasional, un foc în care mistuiră toate neînţelegerile, toate neliniştile adunate sau închipuite.

- Acest copil este  raza de soare ce va topi gheaţa în care-mi învelisem inima,  să nu mai sufere din dragoste pentru tine. Nimeni nu ne-nvaţă să iubim …

- Adică suntem doi proşti… îndrăgostiţi?!

- Suntem!…nici nu pot spune ce simt. Sigur nu visez?! Trebuie să ne căsătorim, gândi el cu voce tare! Voi fi tată!!!

- Vom fi părinţi, Aron! completă şi Angela.

- Vom fi?!

- Dacă totul va decurge bine… vom fi… pe la mijlocul verii şi desprinzându-se din braţele lui îl aşeză pe canapea. Până una alta mă duc să-ţi pregătesc ceva de mâncare, nu de alta dar să nu-mi mori de foame, dacă tot n-ai murit la aflarea veştii, rosti ea făcându-i cu ochiul. M-am temut să nu te dau pe spate cu vestea mea şi să faci infarct, completă ea dând să iasă.

- Te-ndoieşti că m-ai dat pe spate?! M-aş îmbăta… dar mi-e frică să nu-mi spui mâine dimineaţă că mi-am imaginat, veni şi replica lui, strecurându-se în urma ei. O să am vreme s-o fac când vei fi rotundă ca un pepene şi vei gâfâi că te doare spatele… când o să implori un masaj…

- Să implor?! Încrezutule! Fugi de aici, lasă-mă să pregătesc masa… încercând să-i desprindă braţele încolăcite tandru în jurul mijlocului ei.

- Cui îi trebuie mâncare?! Tu eşti toată hrana … care mi-a lipsit şi răsucind-o, o sărută tandru. Mi-e foame de tine, mi-e sete de tine… nu te vreau decât pe tine.

- Trebuie să mănânci ceva!

- Atunci vom  mânca… şi tu eşti atât de slabă! Am suferit ca doi nebuni… te iubesc! A fost nevoie de un copil ca să ne vină mintea la cap. Mereu am avut încredere în Dumnezeu… El mereu repară ce stric eu, rosti el privind cu subînţeles în sus.

- Şi eu te iubesc, îi răspunse ea în timp ce-l împingea pe un scaun.

Ciuguliră câteva, jucându-se… sărutându-se… Priviţi de departe păreau două păsărele împărţindu-şi hrana şi ciripind vesele.

- Dacă n-ai fi rămas însărcinată… ce s-ar fi întâmplat cu noi?! M-ai fi mai căutat?! Iartă-mă, sunt un idiot care rosteşte tot ce-i trece prin cap.

Angela ridică din umeri, privindu-l.

- Nu ştiu şi prefer să nu mă gândesc. Dar ce ştiu e că niciodată n-am încetat să te iubesc. Şi da, vreau să ne spunem tot ce ne trece prin cap. Aşa ar fi trebuit să fie de la început.

- Bine că n-am semnat detaşarea pentru următoarele şase luni în Olanda, îşi rosti el următorul gând, vizibil preocupat. Deşi e o problemă, am lăsat a se înţelege că sunt încântat să merg eu, aşa eram…Voiam să pun distanţă între noi, să las timpul şi spaţiul să hotărăscă, de fapt să împlinească ce-ai decis tu!

- Nu numai  eu, Aron, ştii prea bine că m-ai rănit cu acea nesosire… intuiam că n-o să vii dar m-am încăpăţânat să sper.

O tăcere molcomă se lăsă peste ei, doar privirile se mai furişau surâzând. Ştiu că aşa va mai fi multă vreme, că încă nu erau un mecanism, că se împiedicau în fărâme de orgoliu… dar se iubeau şi asta conta.

Angela era aproape fericită. Chipurile li se limpeziseră… toate cutele de încruntare dispăruseră, parcă estompate de-un penel măiestru, doar… amintirea lui Relu se răsucea în gândurile ei,  izbindu-se de pereţii sufletului. Simţea o arsură puternică în piept şi totuşi îi era frig, îşi simţi toate extremităţile îngheţând. O speria că trebuia să-şi umbrească fericirea c-un asemenea moment, dar cântărise bine lucrurile: şi-o datora ei, i-o datora Adei.

Aron coborâse la maşină să-şi aducă geanta şi ea se frământa neştiind cum să abordeze subiectul. Trebuia s-o facă, ştia că acesta ar fi observat semnele de pe trupul ei şi voia să-i spună ea. Şi-apoi nu putea risca să se lase şantajată de Relu. Nu voia să mai trăiască c-o secure atârnată deasupra capului, care să pice spulberând viaţa spre care păşea astăzi.

Preocupată de gânduri nici nu realiză că Aron se-ntorsese.

- Te-aş putea fura cu totul. Pe unde hoinăreai, rosti acesta aşezându-se în genunchi în faţa ei, punându-şi capul în braţele ei.

- Ştii în weekendul ce-a trecut am fost la Ada.

- Mă bucur. Ce fac Nicola şi… parcă, Ionuţ? 

- Cei mici sunt superbi. Nicola e un înger iar Ionuţ parcă s-a maturizat deodată, e şcolar cu responsabilităţi. E şeful clasei… să vezi ce frumos citeşte, ascultă ca un om mare, nu mai vorbeşte neîntrerupt. Şi din câte mi-a spus Ada… e şi-un pic îndrăgostit de colega lui de bancă.

- Cuceritor ca taică-su, rosti Aron zâmbind, în vreme ce Angela se zgudui de plâns la auzul numelui acestuia.

- Ce s-a întâmplat, Angela? Ce-am făcut?! sări acesta ca ars.

- Am avut un conflict destul de neplăcut cu Relu şi încet, încet îi relată finalul acelei seri de sâmbătă. Nici nu-ndrăznea să ridice ochii dar simţea că aerul devenise tensionat.

Aron se ridicase-n picioare şi-acolo stătu tot timpul cât ea povesti. Abia spre final auzind un scrâşnet puternic, ridică ochii spre el. Dădu peste o căutătură oţelită în care se opri ca-n obloanele închise ermetic ale unor ferestre.

- Nici Adei nu i-am spus… nimănui! începu ea să plângă iarăşi, descătuşată de povara mărturisirii.

- E un animal. Trebuie să ştie! Toţi ar trebui să ştie. Trebuia să fi sunat la poliţie, Angela!

- Uşor de spus, Aron. Niciodată n-am fost atât de speriată… mă temeam pentru mine, pentru copilul nostru… pentru Ada şi cei doi copii. Crezi că nu ştiu că e un animal ce trebuie pedepsit?! Mi-a fost frică… eram în camera mea… plecasem împreună de la ei, cei de la hotel l-au văzut probabil, urcând cu flori… eram singură… şi nu uita că nici n-a trecut anul de când am fost eliberată mai devreme…nu-i simplu. Şi nu mi-a fost uşor…Viaţa mea n-a fost niciodată simplă!

- Cred că nu ţi-a fost uşor. Dar nu-l poţi lăsa să scape nepedepsit, Angela! N-o poţi lăsa pe Ada la cheremul lui… e prietena ta, de când vă ştiţi…

- Ştiuuuuuu… nu mă mai tortura şi tu, o fac eu singură destul! şi-şi acoperi urechile nevrând să mai audă nimic.

- Important e că nu ţi-a făcut nimic!

- Nu mi-a făcut nimic?! Da… n-a reuşit să mă violeze, n-a reuşit să-mi pângărească trupul dar mi-a rănit atât de adânc sufletul şi... priveşte-mă! şi dezbrăcându-se de pulover îi arătă toate zgârieturile şi vânătăile, urme de necontestat ale acelor clipe.

- Iartă-mă… iartă-mă, iubita mea! rosti înmărmurit. Sunt un neghiob, continuă acoperind-o cu puloverul şi luând-o în braţe încercând să domolească plânsul ce-o cuprinsese. Linişteşte-te, ne vom gândi bine şi calm dar vei face doar cum vei considera tu de cuviinţă! N-o să mă cobor la nivelul lui deşi ar merita o mamă bună de bătaie pentru toată suferinţa ta. Nici nu merită să te gândeşti la el. Tu contezi, tu!

Angela se cuibări în braţele lui. Avea nevoie de căldura lui, de înţelepciunea lui. O durea sufletul…era o rană pe care poate doar trecere timpului s-o mai cicatrizeze dar se simţea uşurată.

- Hai să mergem acasă! îl auzi rostind la un moment dat.

- Poftim?!

- Da, pune-ţi o haină pe tine şi să mergem acasă, Angela. Vom veni zilele următoare să-ţi iei lucrurile.

- Dar putem dormi şi aici. E târziu.

- Vreau să-mi iau femeia şi copilul acasă şi ridicându-se în picioare îi întinse mâna.

Angela îl privi,  părea destul de serios şi decis. Se strecură ca o umbră, dispăru  câteva minute şi revenind îl apucă de mână.

- Sunt… suntem gata să mergem acasă!

Parcurseră drumul în tăcere dar era o altfel de tăcere. Noaptea rece de afară contrasta izbitor cu lumina ce le învelea sufletele. Păşeau de mână în acelaşi anotimp… al iubirii promise.

O ajută să se bage-n pat, învelind-o ca pe un copil.

- Mă duc să fac un duş, vin totuşi de pe drum. Să n-ai curaj să adormi! o ameninţă el în joacă.

Eliberată parţial de grijile ce-o măcinaseră în ultima vreme şi fericită că-l recăpătase pe Aron, Angela adormi în clipa în care auzi apa duşului curgând.

Revenit în cameră acesta o privi cum dormea şi se strecură uşor lângă ea în pat.  Simţindu-l, se cuibări în braţele lui fără a deschide ochii doar murmurând „ce bine miroşi!” şi adormi în secunda următoare.  Ajunsese în sfârşit... acasă!

După cum am promis, am încărcat poza care a născut această poveste. Căutam ceva pe net și privirea mi s-a oprit la ea. M-au fascinat oglinzile, frânturile de imagine... și le-am întregit în felul meu. 

Mulţumesc mult, tuturor celor care-au urmărit destinul "Femeii în albastru".

Cu drag, Daniela