Cascada - prima parte

Grupul se depărtase și-i convenea. Colindau zona de câteva ore bune, imediat după ce se cazaseră.  Unii-și doreau o bere rece, fetele tânjeau după o înghețată, ea voia câteva clipe singură. Să asculte pădurea, cascada, pietrele. Voia o piruetă, brațe atârnând libere și se voia pe ea să-și fie.

Câteva mâini, vreo două chemări pe nume și răspunsul ei că-i va ajunge din urmă. Pe măsură ce se depărtau spațiul rămas liber se completa cu liniște.

Ascultase confesiuni, bârfe, banalități, povești mai mult sau mai puțin secrete. Se trezise cu ele în brațe și din bun simț  le acceptase. Din unele reținuse  o privire, din altele o grimasă iar cele mai multe le redusese la un singur cuvânt. Nu mai depozita tot ce i se-ncredința. Îi erau de ajuns inutilitățile ei. Dar asculta. Și ascultarea făcea parte din căutare.

Paznicul-încasator plecase și el la o bere, lăsând  nepăzită intrarea la cascadă.

La vreo două sute de metri erau tarabele cu suveniruri dar toropiți de arșița zilei mai toți comercianții se retrăseseră la umbră. Trecuse cu privirea peste toate acele mese zâmbind. Altă dată cu siguranță ar fi cumpărat un semn al trecerii prin acele locuri. Acum nu. Descoperise că locul semnelor era în suflet nu în fleacuri.

Zăbovise mai mult la masa celui ce cioplea figurine dar acesta atent la lucrul său ridicase doar o clipă privirea spre ei ca apoi să-și vadă de ale lui.

Îi remarcase ochii și nu i se păruse, privirile lor se intersectaseră în aceeași clipire. Negri ca doi cărbuni contrastau cu chipul lui alb. Nu prea părea atins de soare și nici mâinile nu semănau cu ale celorlalți comercianți. Ceva din privirea tânărului îi era familiar. Dar refuză să se întrebe.

Mai devreme nu voise, acum își dorea să coboare.  Privi treptele și se strecură pe sub lanțul pe care atârna inscripția cu ”intrarea oprită”. Aproape alergând parcurse cele trei șiraguri de trepte. Se opri privind zbuciumul cascadei. Și culoarea i se schimbase. Metalică ușor albăstruie după ce acum ceva vreme auzise pe cineva exclamând :” ce cristalină e, parcă ar fi  cristal topit!”

Păși dincolo de balustradă printre două stânci și aplecându-se nepermis de mult luă în căușul palmei câțiva stropi de apă. Sloi. Și totuși era o zi toridă din mijlocul acelei veri.

Simți o ușoară amețeală și până să se dezmeticească un scrâșnet se auzi  ca venind de undeva din adâncuri.

Departe de ea și totuși insuficient de departe se rostogoli o bucată de stâncă, după cum avea să afle mai târziu. Zărise doar o umbră lunecând ca din cer și se trezi acoperită de-o perdea de apă. Câteva secunde  fără aer, fără cuvinte, agățată de stâncile între care  stătea. Palmele o usturau dar nu îndrăznea să se desprindă.

Ca prin vis auzi glasul unui bărbat strigând la ea și zări o mână întinsă.  Un alt scrâșnet și-o arsură în umăr.

Auzea murmur de voci în jurul ei dar totul părea ireal și oricât se forța să se adune nu  putea.

O voce țipa  cerându-i să deschidă ochii, dar pleoapele-i refuzau să se ridice. O irita teribil tonul acelei voci și-și dorea să înceteze dar nimic din trupul ei nu părea s-o asculte. Pentru prima oară simțea  pe ea însăși senzația de prizonier în propriul trup. Un timbru de bărbat o apostrofă pe cea care țipa și-i mulțumi în gând când se făcu liniște. Acum putea să doarmă. Atât de mult își dorea să doarmă. Niciodată nu-i fusese așa de somn. Se abandonă în ea, respirând pacea și liniștea dinlăuntrul ei.

Dar nu dură prea mult.

Habar n-avu ce i se-ntâmplă dar se simți efectiv smulsă din acel rai. Deschise ochii mai mult de arsura ce-i ieșea din obraji.

- E bine, acum. Am scos-o  din șoc.

- Dar...

- Nu te impacienta, Ștefan. E doar o ușoară  stare de leșin din cauza durerii din umăr și poate a rănilor.

- Și eu tot asta încercam să fac, colega! interveni vocea stridentă de mai devreme.

- Surzind-o?! De unde ai scos-o, Ștefane? Din ce mocirlă? Pregătiți cele necesare  s-o coasem la frunte, în palmă și pe unde o mai fi nevoie. Dar curățați-o bine întâi. Și dezbrăcați-o de hainele astea ude. Poate face pneumonie și dăm din una în alta. Hai, mă chemați când e gata. Vreau filmul! se adresă unei asistente care dispăru ca din pușcă. N-a venit? Deși aș putea paria că e  e doar luxat. Cred că din smucitură, când ai tras-o. E singură? Ce-i cu femeia asta? Are ceva acte?

- Era cu un grup tată. Am urcat-o cu nenea Frimu în mașina lui și-am venit cu ea direct la spital. Probabil trebuie să apară și cei cu care era. Rămăsese singură. Nici nu știu ce m-a făcut să cobor după ea spre cascadă.

- Am cerut Primăriei să nu mai permită accesul turiștilor dar vorbești cu gardul. Asta până o să  moară careva.

- A trecut dincolo de parapet, tată. Ar fi fost tot vina ei.

- O nebună. Și așa locul e periculos de când se tot rup bucăți de stâncă.

Auzea de ceva vreme tot ce se discuta dar cum cineva o tot freca pe păr, pe față nu reuși să deschidă ochii. Dădu să se miște dar durerea din umăr o făcu să urle.

- Și-a revenit.

- Bine. Continuați s-o spălați și administrați-i niște calmante. Doză minimă cât să coasem liniștiți. Dacă va fi nevoie să-i pună Costel umărul la loc trebuie să reacționeze. Weekendul acesta s-ar putea să plec în capitală. Mergi? se reîntoarse bărbatul în halat alb la discuția cu feciorul său.

- Nu cred.

- Cum vrei.

Capul o durea, brațul nu și-l simțea, picioarele parcă erau pe undeva dar nu reușea să simtă dacă mai erau prinse de trup. Zări printre gene brațele vânjoase ale unui bărbat. O ridica conform unor instrucțiuni primite mai mult în șoaptă  și alte patru mâini o dezbrăcau.

Dădu să tragă de pantaloni dar aceștia dispărură odată cu chiloții. Gemu zvârcolindu-se.

- Trebuie să scăpăm de hainele ude. Stai liniștită. Te acoperim. Ești în spital.

O dureau toate dar mai mult o durea goliciunea ei. Mâinile acelui bărbat străin pe trupul ei. Cu o ultimă sforțare îl împinse de lângă targă.

- Stai cucoană liniștită. Că am mai dezbrăcat ceva femei la viața mea.

De silă, de teamă... leșină iar. Apucă să audă câteva silabe rostite de vocea caldă de mai devreme. Se agăță de ele, le luă cu ea dar le rătăci.

- Ioane, Ioane... nu te mai schimbi.

- Scuzați domn’ doctor nu știam că sunteți aici. Na… că a leșinat iar.

- Lăsați-o așa. Duceți-o în sală, pregătiți câmpurile. Hai, că n-am vreme dar n-aș lăsa-o pe mâna… murmură el  în barbă.

(va urma)