Foșnet mut

Strivit de paginile mult prea albe

surâsu-i tace într-o umbră

o altă floare, 

un lujer cu petale albastre 

plătește pentru îndrăzneala

de-a căuta semeț spre soare.

A fost vinovată,  

că s-a lăsat furată

și a furat la rându-i 

parfumul răsăritului,

să-l dăruiască asfințitului.

Fără a cere dezlegare

și-a miruit sufletul 

cu răsăritul lunii mai 

înflorind înainte de vreme;

dar n-a visat la  nemurire, 

nici n-a cerut șirag de stele

i-a fost de ajuns secunda de uimire, 

din ochii unui trecător.

Ce grea-i coperta de mătase,

petalele ce azi le-apasă,

va fi frumoasă-n veșnicia unui gând

și-n ruga cât un foșnet mut;

va fi eterna floare albastră

plăpândă umbră, sigilată într-un ierbar.
- mai 2012-