Femeia in albastru (23)

Deschise uşa c-o mină supărată, pregătită să-i reproşeze  lui Aron că i-l furase pe Mark şi înlemni.

- Cristina?!

- În carne şi oase. Numai că nu prea teafără, spuse arătând glezna  bandajată

- Nu ştiam că vii…

- Nici eu… a fost o surpriză şi pentru mine,o să-ţi povestesc, răspunse aceasta rezemată de tocul uşii, mângâindu-l pe Mark care-i sărise efectiv în braţe.

- Dar ce-ai păţit?! Sângerezi…vai…

- Nu e aşa grav pe cât pare…un mic gemuleţ desprins din rama unei uşi m-a julit în cădere. M-am oprit să iau nişte ziare… şi…

- Hai înăuntru, stăm în uşă?! Sprijină-te de mine.

- Pot merge, a fost mai mare şocul la vederea sângelui decât gravitatea rănii.

- Şi bagajele?!

- Am dat peste un domn foarte amabil. Era în spatele meu… doar ce ieşisem din aeroport. M-a silit să mergem la spital… acum a coborât după valiza mea.

- Dar de ce-ai sunat? N-ai cheia?

- Ba da, dar aşa mi s-a părut normal. Nu pot da buzna… ai viaţa ta.

- Off… Cris, cât eşti de specială! Mi-a fost dor de tine. Probabil te-am adus cu gândul, şi-şi îmbrăţişă cu drag prietena, ignorând tremurul şi reţinerea acesteia.

- Şi mie Angela… şi de banditul acesta mic mi-a fost dor.

Soneria se auzi din nou şi Angela se întoarse spre Cristina, emoţionată:

- E Aron.

Cristina îi zâmbi.

- Promit să nu-l căsăpesc, din prima. Şi nici să fac pe mama soacră. Dar e posibil să fie domnul…

Angela deschise uşa aşteptând să dea peste chipul vesel al lui Aron. Pentru a doua oară în decursul câtorva minute se blocă.

Întâlni privirea senină a unui bărbat care-o privea la rându-i uimit. Timpul se oprise-n loc şi Angela părea c-a trecut în altă lume. Se priveau ca electrizaţi, el cu bagajele Cristinei în  mână iar ea rezemată de uşa întredeschisă… nici  foşnet de clipe, nici tremur de gând doar două priviri răscolindu-se una pe cealaltă. Şi probabil ar fi mai stat aşa dacă nu  intervenea Cristina.

- Scuze… poftiţi, rosti privind uimită la rându-i reacţiile celor doi.

- Bună ziua, rosti mai mult şoptit domnul neluându-şi ochii de la Angela.

- Bună ziua, mormăi şi Angela destul de neclar.

- Mulţumesc frumos, deosebit efortul dumneavoastră. Intraţi, serviţi o cafea?!

- Nu, mulţumesc… m-aşteaptă taxiul. Dar sigur voi onora invitaţia dumneavoastră altă dată, cu multă plăcere.

- Încă o dată mulţumesc frumos. O să vă sun... e musai să sărbătorim vindecarea, până la urmă sunt oarecum pacienta dumneavoastră, spuse Cristina zâmbind.

- Plăcerea va fi de partea mea, mai rosti bărbatul după care salută şi mai privind o dată lung spre Angela ieşi.

Încă bulversată, Angela schiţă un zâmbet. Se albise la faţă şi privirea ei scormonea undeva în trecut.

- Nici n-am apucat să fac prezentările. Ce fu asta? rosti Cristina revenind în bucătărie. Parc-ai văzut o stafie.

Dar n-apucă să rostească vreun sunet că se auzi din nou soneria.

- O fi uitat ceva domnul.  Angela, deschizi tu, te rog.

Se îndreptă mecanic spre uşă, o deschise  dar n-apucă să spună nimic, că zăpăcitul dând drumul la sacoşa din mână o luă în braţe şi-o sărută c-o sete nebună. Încă bulversată Angela încercă să-i spună că nu-s singuri… dar nu avu cui. Aron era decis să-şi sărute iubita şi gata.

- Ce mult am lipsit… credeam că nu mai ajung. Mă ardeau buzele de dorul gurii tale.

- Hmmm… rosti Angela şi dându-se din dreptul uşii îi eliberă acestuia calea.

Nedumerit privi în faţă. Dădu peste chipul Cristinei care-i zâmbea dulce făcându-i din mână. Se înroşi ca un licean prins de părinţii iubitei.

- Da… intrare mai spectaculoasă nici nu se putea, spuse ridicând sacoşa şi păşind spăşit. Puteai să spui şi tu ceva…

- Am încercat… rosti Angela încă şocată de reîntâlnirea de mai devreme.

- Apreciez sprijinul. Pot să ies pe fereastră…şi să revin?

- Repetiţia e necesitatea biruinţei, dar ţi-ai pierde spontaneitatea. Aron, bănuiesc?!

- Şi eu… doar bănuiesc… Cristina?! Îmi pare bine.

- Eu sunt de-a dreptul încântată, Aron.

Şi-ncepură să vorbească de parcă se cunoşteau de când lumea. Puse de-o cafea şi stătură la poveşti, afumându-l niţel pe bietul Aron, care între două glume explica foarte serios nocivitatea fumatului. Cei doi povestea râdeau, gesticulau, numai Angela era absentă. Privea departe… în fumul alburiu mintea ei desenase o cărare pe care pornise agale încercând a pricepe misterul acestei reîntâlniri. Îşi simţea pleoapele ca de granit… voia să-nchidă ochii şi să se poată gândi în linişte la tot.

O strângere discretă de mână, o aduse-n realitate. Privi cu îngăduinţă spre Cristina şi-i mulţumi, zâmbindu-i,  pentru semn.

- Nu, nici vorbă vedeţi-vă de planurile voastre. Avem vreme să ieşim şi împreună. O să stau mai bine de-o lună-n ţară. Bine, nu neapărat în Bucureşti. Cumnata mea a născut şi fratele meu m-a invitat să-mi cunosc personal nepoţica, spuse aceasta vizibil emoţionată, derulând câteva poze pe ecranul telefonului.

Angela ridică privirea uimită dar nu făcu nici un comentariu. Simţea emoţia din glasul Cristinei şi-ar fi sărit în sus de bucurie… ce-ar fi mai ţopăit amândouă… dar nu voia. Problemele Cristinei erau doar ale Cristinei şi ea nu avea nici un drept să le facă publice. Dar se bucură în sinea ei şi-i transmise şi acesteia discret, c-o strângere de mână, bucuria resimţită.

- Felicitări, e o mare bucurie, interveni Aron.

- Într-adevăr, mătuşică… să-ţi trăiască minunea. E superbă!

- Mulţumesc, am emoţii cumplite. Parcă mai e o veşnicie până mâine. Niciodată n-am renunţat să sper şi totuşi nu credeam că va mai posibil vreodată. Vă las, merg să fac un duş şi ies să mă plimb… mi-e dor de Bucureşti.

- Păi… hai cu noi.

- Nu vă supăraţi… vom ieşi şi-mpreună, nu-s o mătuşică zgârcită… o să fac cinste, dar nu astă seară.

Angela nu mai insistă. Înţelegea şi-i părea rău că nu putea contramanda ieşirea cu Lia, ca să poată fi alături de prietena ei. Era convinsă că aveau atât de multe să-şi povestească dar vorba Cristinei aveau vreme.

- Ce-i cu sacoşa? îl întrebă pe Aron.

- Îmi place Cristina. Aaa… am şi uitat şi scoase două caserole cu îngheţată.

- Mă pui la îngrăşat, amice să ai motive să te plângi mai apoi?! îl ameninţă ea şi luând îngheţata ce dădea semne de topire se îndreptă spre frigider.

- Mănânc cot la cot cu tine, promit… şi consumăm toate caloriile noaptea…jur că ne vom trezi mai lihniţi decât dac-am face greva foamei şi aplecându-se o sărută pe gât.

Ştia atât de bine s-o înfioare şi totuşi astă seară  era... devenise deodată... altfel.

- Aron!

- Ce să fac dacă nu mă pot abţine?  Gata-s cuminte, mă predau!

- Ia mergi dumneata în  living şi butonează telecomanda până ce-s gata eu.

- Şi la sutien? Poate ai nevoie de ajutor să te închei… fermoarul de la spate… ce știu eu?! Dispar… dar nu mă lăsa prea multă vreme singur. Îmi place Cristina, mai mult decât Claudia... care la drept vorbind se cam oferă pe tavă.

- Da?!... şi… ce te opreşte?!

- Nu mă omor după garnitură prefer friptura şi-mi aleg singur vinul… încă pot, spuse acesta retrăgându-se în living.

Ştia că Aron glumea, nu era prima dată când o făcea, dar se întrebă fără să vrea de ce gluma n-ar deveni realitate. Nu, în privinţa Cristinei nu-şi făcea griji… singura ei nelinişte era că trebuia să-i mărturisească acestuia faptul că prietena ei, cea în casa căreia locuia avea altă orientare sexuală. Nu ştia care va fi reacţia lui Aron, dar trebuia. Nu voia să-i pună pe niciunul dintre ei în ridicol. Cum nu-i putea cere Cristinei să mintă, singura variantă era să găsească un moment prielnic pentru a-l edifica pe Aron.

Întrată în camera ei se aşeză pentru o clipă pe pat. Simţea, încă simţea uimirea din ochii reîntâlniţi mai devreme şi abia acum în singurătatea liniştii îşi recunoscu fiorul ce-o trecuse. Multă vreme sălăşluise în gândurile ei privirea, zâmbetul, umbra acelui bărbat. Se ridică alungând gândurile care-o bulversau, viaţa ei era dincolo în braţele bărbatului ce-o sărutase cu poftă, în mâinile căruia scâncea de plăcere. În felul ei îl iubea pe Aron.

Mult mai’nainte de ora stabilită se apropiau de localul ales ca punct de întâlnire. Cum  Lia, încă nu venise  îşi comandară câte ceva de băut. Plecaseră mai devreme şi colindaseră bulevardele ţinându-se de mâna ca doi adolescenţi. Se îmbrăcase pe cât de simplu posibil, voia ca Lia s-o vadă pe ea, Angela, omul, nu femeia sofisticată apelând la micile trucuri cosmetice. Un ruj simplu şi o tuşă fină de machiaj. Rochiţa de in pica lejer deşi-n unduirea ei putea bănui un trup zvelt. În ciuda protestelor lui Aron îşi împletise părul într-o coadă simplă. O gentuţă, cât pentru un telefon, petrecută pe diagonală dădea libertate de mişcare ambelor braţe.

Avea emoţii. Oricât ar fi încurajat-o Aron, era ceva involuntar. Se amuza în sinea-i cât putea fi de fraieră… trecuse prin atâtea şi uite că se emoţiona prosteşte.

- Să te sărut?! Cu prietena ta a mers… de ce n-ar merge şi cu Lia?!

- Aron, poţi fi şi tu câteva minute serios?!

- Aş vrea, dar uite nu mă lasă telefoanele. Da, cum bănuiam. Un mesaj de la Lia… întârzie 10-15 minute. Mai bine, avem timp să ne sărutăm. Uite mergem în pacul de vizavi… ne cheamă salcia aceea pletoasă, spuse arătându-i o bătrână salcie ce-şi mişca alene crengile, în zbaterea uşoară a vântului de seară.

Şi fără a aştepta chelnerul lăsă banii pe ce consumaseră şi-i întinse mâna Angelei. Mirată dar fără replică  îl urmă.

Era superb în parc. În ciuda firicelului e vânt era cald şi plăcut pentru plimbare.

- Aron, trebuie să-ţi mărturisesc ceva.

Acesta se opri o clipă privind-o serios.

- Nu-mi place, tonul ăsta grav. Ai păţit ceva?!

- Nuuu... e vorba despre Cristina.

- Ştiai că vine? N-ai spus nimic. Nu pare a fi gravă rana de la picior.

- N-a păţit nimic, adică sper… că n-am apucat să vorbesc cu ea… o voi face când mă întorc acasă.

- Unde-i casa ta, Angela?

- La apartamentul Cristinei, normal.

- Normal?! Normal ar fi să locuim împreună. Nu mă laşi să termin niciodată ce am de spus.

- Aron, nu devia discuţia. Vorbeam despre…

- Eu să nu... dar tu să te ascunzi mereu de singurul adevăr care ne priveşte. Te iubesc, Angela! Și te-aş cere şi acum de soţie dar mă tem să nu fugi şi să te pierd definitiv. Nu vrei să ne căsătorim, am priceput… te sperie ceva şi nu reuşesc să aflu ce anume, de nu vrei… dar măcar mută-te cu mine. Vreau, te vreau în viaţa mea, tot timpul… nu doar pasager! Viaţa mea nu-i un simplu compartiment de tren… ca să mă mulţumesc c-o conversaţie între două staţii.

- Sunt în viaţa ta, Aron…

- Doar când vrei tu… de aseară mă frământ şi simt că se adânceşte între noi un hău… cu ce să-l umplu?…n-am decât o inimă. Dacă în cutie ar fi fost un inel l-ai fi refuzat... aşa ai spus.

Angela tăcea. Aron acumulase în el furie, o furie surdă care iată răbufnea acum. Nu ştia ce să spună. Nu putea decât să-i dea dreptate. Da, asta făcea. Alerga la el şi se bucura că–l întâlnise. I se dăruise trupeşte până la ultima fibră dar nu şi sufleteşte. Îşi ţinea sufletul în palme… îi simţea pulsaţia şi-l acoperea cu grijă ca nimeni să nu-l observe. Îi era teamă că odată descoperit vechile cicatrici se vor redeschide.

- Iartă-mă! rosti privindu-l franc în ochi Poate că a venit într-adevăr vremea să luăm o hotărâre. Dar nu acum, nu astă seară… mai păsuieşte-mă o vreme Aron. Lasă-mă să fac totul în ritmul meu. Vreau, îmi doresc să fim împreună… lasă-mă să pot.

- Începi prin a cere iertare şi apoi mă rătăceşti printre cuvinte. Te simt departe, uneori… atât de departe şi fără nicio punte pân’ la tine.  Te eschivezi, amâni… ceri… ştiind că vei primi. Bine, Angela. Ce voiai să-mi spui? continuă el, deşi nu părea deloc încântat de stadiul în care ajunsese discuţia lor.

Îl privi, îi simţea încruntarea sufletului. Niciodată nu-şi dorise să-l supere. Nu o dată îşi spusese că se aventurase în acest joc din egoism din nevoia ei de a fi iubită şi că probabil vor sfârşi prin a se răni reciproc. Păşeau tăcuţi gândind probabil la acelaşi lucru. Se apropiară de bancă şi Angela se opri.

Aron îi ridică bărbia pierzându-se-n privirea ei. Gurile li se apropiară şi deşi scurt sărutul lor îi uni risipind parcă încordarea ce-i făcea să se burzuluiască unul la altul.

- Ce voiai să-mi spui?...despre Cristina.

- Că e mai altfel, se auzi ea şoptind în timp ce mâinile-i desenau conturul feţei lui parcă pentru a şi-l ascunde în căptuşeala sufletului.

- Altfel?! Cum? Te referi la orientarea ei sexuală?!

- Ştiai?!

- De ceva vreme… de la Claudia „s-a scăpat” absolut „întâmplător”.

- Nu se poate! Claudia nu face nimic întâmplător, Aron! Şi deja mă calcă pe nervi că vorbeşte despre ce n-o priveşte.

- Eii… n-o lua aşa în tragic. Poate a fost într-adevăr o scăpare.

- Depinde de context.

- Nu te aprinde aşa, deşi-mi placi la nebunie când arunci flăcări… eşti ca un vulcan Angela. Te ascunzi sub cortina înserării şi abia atunci, acolo simt că eşti tu. Eşti un foc viu şi arzi… numai că deseori te izolezi  şi-o laşi să te macine în interior.

- Aron… Claudia nu m-a plăcut niciodată… şi…

- Şi… ferească Dumnezeu,  numai cu ea n-am mai luptat pentru inima ta. Cu un bărbat, poate… m-aş mai descurca… dar cu o femeie?!

- Mă enervezi când nu m-asculţi…

- Iar eu mă topesc când  văd cum te-aprinzi… şi mai sper ca flăcările din ochii tăi să topească zidul ce l-ai ridicat să te protejezi.

Angela tăcu. Se cuibări în braţele lui şi se lăsă să zacă aşa.

- Te deranjează?!

- Ce?

- Cristina…

- Nu… deşi nutresc un sentiment de milă, pentru ea.

- De ce?!

- E doar aşa o stare… nu pot s-o definesc.

- E un om deosebit, să ştii.

- Sunt convins. E o femeie frumoasă, deşteaptă.

Ţârâitul discret al telefonului îi trezi din amorţeală, uitaseră de Lia.

- Şi eu care venisem pregătită pentru o morală straşnică… conform contractului de  familie paragraful fratelui mai mare… şi descopăr că nici măcar n-aţi ajuns.

- Ba bine că nu... am avut vreme şi de-un somn, domnişoară.

Era frumoasă, Lia. Cam de-o înălţime cu fratele ei, un lujer îmbobocit. O privire sinceră şi curată, un surâs dezinvolt.