Femeia in albastru (26)

Restul zilelor până la revenirea lui Aron se derulară aparent încet şi totuşi prea repede căci se apropia petrecerea şi avea emoţii.

Cristina se întorsese pentru o zi în capitală, extrem de încântată de toţi nepoţeii săi. Adunase un geamantan de poze şi petrecură o seară întreagă povestind pe marginea lor. Era fericită. Relaţia cu fratele şi cumnatul nu excela… se tolerau… dar măcar erau aproape. În schimb cea mică îi semăna perfect. Aceeaşi gropiţă în barbă, acelaşi nas cârn şi păr cârlionţat. Culoarea ochilor era încă neclară dar era convinsă că vor fi verzi ca ai ei. Era singura care moştenise ochii tatălui şi iată acum, nepoata sa. Ciudat cum aranja Cineva lucrurile.

- Asta e cel mai mare regret al vieţii mele… că nu voi avea copii, dar  acum mă consolez că-mi vor fi nepoţii aproape. Andrada e decisă să întărească legăturile dintre noi. Vrea ca eu să fiu naşa Cristianei… aşa se va numi, îngeraşul lor. Dar cred că voi mai discuta cu ea, s-o luăm treptat, nu vreau să forţez cu nimic lucrurile, să pierd şi ce am acum. Sunt totuşi o proscrisă.

Se bucurase pentru fericirea ei. Măcar una din ele îşi împlinea un vis ce până  de curând părea o himeră.

Angela la rândul ei îi povesti de reîntâlnirea cu Victor la expoziţia, soţiei acestuia, unde nimerise în urma  spuselor lui David.  Cum aceasta ridicase din sprânceană la auzul numelui lui David se văzu nevoită s-o pună la curent cu mai vechea întâmplare din seara în care acesta-i dăruise acel prim trandafir. Acum îi era explicabilă şi fâstâceala lor din momentul revederii. Aminti de vizita lui David, la agenţie, neomiţând buchetul superb de trandafiri. Apoi reveni la seara expoziţiei, vorbi frumos despre el numindu-l salvatorul ei, fapt ce n-o împiedicase să fie atât de grosolană cu el, în final.

- Tu nu eşti aşa! De ce-ai făcut-o?

- Nu ştiu Cris. I-am format de câteva ori numărul pentru a-i cere scuze, dar sunt o laşă.

- Eu spun c-ar trebui. Dar tu decizi.

Cu fiecare convorbire cu Aron, parcă mai dor i se făcea de el, privind şi încercuind cu ochii minţii zilele din calendarul iubirii lor.

Era fericită, la începutul săptămânii fusese la ultima probă la rochia ce-o va purta la petrecere. O însoţise şi Lia care rămăsese absolut înmărmurită.

- Wow… o să eclipsezi toată protipendada capitalei. De ce albastru?! Ţi-ai făcut ţinuta după cerceii dăruiţi de Nache, pardon Aron, mă împuşcă dacă-i mai spun aşa.

- Da, au ceva irizaţii de albastru dar nu, şi nici n-o să-ţi spun de ce. E secretul meu şi-al lui.

Şi zâmbi, în sinea ei, amintindu-şi cum o numise el atât de tandru „femeia mea în albastru”

- Ce răutăcioşi, amândoi! rosti Lia afişând o mutriţă bosumflată.

- Nu! Uite, promit să-ţi spun dacă el îşi va aminti… dacă nu, înseamnă că n-a contat şi va fi doar o culoare ca oricare.

- Mă plictisesc la petrecerile de gen de aceea nici nu stăm foarte mult, de obicei, nici eu nici Aron. Se discută politică, se vorbeşte mult… se mai şi dansează dar mai toţi sunt peste 40 de ani. Anul acesta  prezenţa ta sunt convinsă c-o va anima.  Domnii vor fi mult prea preocupaţi să te admire în timp ce ele te vor studia şi vor striga Evrika când vor avea ceva de reproşat. Presimt c-o să ne distrăm.

- Ha, ha, ha… eu pe post de cobai iar voi aplaudând şi dându-vă coate. Şi ne vom distra? Răutăcioasă mică, o alintă ea. Creşti tu… o să vezi. Tu cu cine mergi?!

- Singurică. Dar fii convinsă că-mi va găsi mama un ochelarist olimpic, fost şef de promoţie pe la nu ştiu ce mare universitate… şi mi-l va aşeza în coastă doar, doar... oi termina de umblat cu rockerii pe care eu îi numesc prieteni iar ea, nespălaţi. Mama are mania omului potrivit la locul potrivit, dar o face după gusturile ea. Anul trecut… era să-mi asasinez „perechea”… iar Aron ca să scape de umbra lui a stat mai toată seara la pian.

- Aron cântă la pian?! Nu ştiam.

- Şi are şi-o voce fantastică, dar o să-l auzi doar când vrea el.

- Nici nu bănuiam… dansator, pianist, solist…

- A activat ceva vreme într-o formaţie, la clape. Auch, iar mă ia gura pe dinainte şi-o să mă certe. Dar hai să-ţi spun pe scurt. El şi părinţii mei, în speţă mama, au avut ceva divergenţe cu privire la cariera lui. A refuzat să mai dea la facultate şi-a venit în ţară. Aici s-a angajat, pentru că ai mei şi-au retras orice sprijin financiar, a început să cânte… şi-a ţinut-o aşa vreo doi ani. Apoi a intrat la facultate şi pot să-ţi spun că printre primii, cu bursă… am un frate inteligent. În tot acest timp s-a întreţinut singur, n-a mai vrut să accepte nici un ban. Povestea cu muzica a mai continuat o vreme… apoi încet, încet s-a mai domolit, căci apăruseră alte priorităţi. Şi-a terminat facultatea… a urmat serviciul şi implicit anii care i-au mai temperat din purtările libertine, cum le spune mama. Nu e o femeie rea dar prea exigentă, deşi crede-mă că şi cu ea e la fel. Ea şi Nache, două cuţite tăioase… eu şi tata docili şi spectatori.

Angela pricepu acum rezerva cu care Aron povestea despre ai lui. Bănuise un conflict, dar nu comentase niciodată când el evitase un răspuns sau o lămurire.  Acceptase totul, lăsându-le să se aşeze din firescul lor.

Reîntâlnirea cu Aron fu ca un foc de artificii, cu sclipiri ajungând la cer. Se priviră se iubiră şi iar se priviră. Locul cuvintelor fu cedat mângâierilor, şoaptele deveniseră săruturi iar pentru dialog le erau suficiente surâsurile presărate cu câte-un oftat scăpat din dorul care-i măcinase.

Mult mai târziu au reînceput a vorbi, unul povestind iar celălalt ascultând cu ochii sclipind de fericire… ca-n cele din urmă să adoarmă zâmbind.

- Nu pot să cred că mă dai afară. Chiar vrei să mergem la petrecerea aia simandicoasă, de filfizoni atât de plini de ei?

- Nu te dau afară, răutăciosule. E aproape de prânz şi am destule de făcut. Nu vrei să fiu cea mai frumoasă?

- Eşti… pentru mine eşti… aşa cum arăţi acum… mirosind a dragoste, cu părul alandala şi buzele muşcate de săruturile mele, cu trupul fremătând şi la cea mai firavă atingere...

- Aron, ce obraznic eşti, spuse ea coborând din pat înfăşurându-se într-un halat.

- Şi-apoi tu nici nu-i cunoşti pe ai mei, ce-ţi pasă?

- Îmi pasă. Am confirmat, Aron şi vom merge. Nu le putem face asta părinţilor tăi. Şi nici Liei care mizează pe noi ca să nu moară de plictiseală. Sau ţi-e ruşine cu mine? întrebă ea strâmbându-l.

- Rău de tot, c-aş fi în stare să-i căsăpesc pe toţi cei care te vor privi… cerceta… admira… sau indiferent ce. Sunt nebun de gelozie în ce te priveşte. Eşti numai a mea şi asta trebuie să fie clar tuturor. N-am de gând să te împart cu nimeni.

Angela îl privi oarecum înfrigurată. Mai simţise de câteva ori o nuanţă de posesivitate dar o pusese pe seama jocului iubirii. Zâmbi dar se întrebă dacă acesta glumea sau vorbea serios, că prea pătimaş îi era tonul. Abia acum multe din fleacurile nebăgate în seamă îi reveniră în minte. Ea nu avea prieteni în Bucureşti în afară de colegii de serviciu şi nu avusese pe cine să-i prezinte decât pe aceştia. La una din petrecerile Luminiţei după al doilea dans cu Sebastian, observase că Aron se cam schimbase la faţă şi-şi amintea cum acesta pretextând o migrenă îi ceruse destul de insistent să plece, ca să se oprească, mai târziu, într-un bar unde nu mai amintise de nicio durere de cap.

Dintre prietenii lui, nu cunoştea pe nimeni deşi, după cum îi suna telefonul, avea destui. Nu-şi pusese aceste semne de întrebare dar uite că privind în urmă ele existau.

- Aron, tu eşti gelos? întrebă ea privindu-l franc. Dar ţi-am dat motive?

- Răspunsul meu… e că te iubesc mult şi nu te-aş împărţi cu nimeni…

- Nici nu se pune problema de împărţit.

- Atunci e bine, Angela. Hai, te las să-ţi vezi de coafor, cosmetică şi… ce mai ai în plan. Ne vedem la orele 20, rosti el sărutând-o cu patimă. Ştii că mă înnebuneşti, nu ?!

- Nu ştiu… da-ţi promit să mă tot străduiesc, îi răspunse clipind ingenuu în timp ce-l împingea spre uşa apartamentului. Ne vedem la opt.

 Rămase singură, Angela intră în camera Cristinei, acolo unde pe umeraş atârna superba rochie, suficient de albastră ca să nu treacă neobservată. Nu identică cu cea văzută în revistă, n-ar fi mers la o aşa petrecere… dar îi plăcea şi-i venea superb.

Trecută prin sălile şi mâinile unor maestre în cosmetică şi înfrumuseţare, se privea acum în oglindă răsucindu-se pe toate părţile doar, doar o descoperi ceva nelalocul lui. Nu purta alte bijuterii în afară de  cerceii dăruiţi de  Aron.

Erau ea, rochia şi cerceii pornind să înfrunte o lume considerată în trecut o redută de invidiat.

Telefonul îi sunase de peste cinzeci de ori. Doar două fuseseră de la Cristina, respectiv Ada… care erau la curent cu evenimentul şi emoţiile ei.

Restul îi aduseseră la ureche un Aron disperat, ba că nu-şi găsea una, ba cealaltă deşi Angela ştia că totul era acolo, doar se ocupase personal de toată ţinuta acestuia aranjându-i-o până la cel mai mic detaliu. Era clar că şi el avea destul de multe emoţii şi bănuia că ea era motivul pentru că la  ultima petrecere fusese chiar în blugi peste care aruncase mai mult de gura Liei un sacou. Se alesese cu privirea plină de reproş a mamei şi cu multă indiferenţă din partea celorlalţi… ceea ce şi mizase, căci considera evenimentul nu o sărbătoare a părinţilor ci un bal de caritate… unde în loc de bani se donau complimente şi cuvinte pe cât de pompoase pe atât de goale. După spusele Liei acesta-i reproşase mamei că niciodată n-au ştiut să fie o familie, doar ei… mereu a contat aşa numita recunoaştere publică.

Auzise deja de două ori  soneria şi privi spre ceas. Era punctual Aron, doar ei parcă deja-i tremurau picioarele. Ar fi avut nevoie de-o ţigară dar îşi luă inima-n dinţi şi deschise.

Aprinsese toate luminile în hol, îşi dorea să observe prima lui impresie, conta enorm pentru toată seară ce-o aveau în faţă.

Deschizând rămase rându-i surprinsă de cum arăta Aron. Nu-şi amintea dacă-l mai văzuse vreodată în costum dar oricum cu siguranţă, niciodată nu arătase ca acum. El rămăsese privind-o în timp ce ea, la rându-i, nu se mai sătura cercetându-l.

- Recunosc… sunt copleşit. Eşti… femeia mea în albastru… superba mea… femeie în albastru. Am tras-o un pic de limbă pe Lia dar nu mi-a putut reda nicidecum frumuseţea ta… şi nici culoarea… a spus că e doar între noi. N-am priceput atunci ce vrea să spună… acum ştiu, femeia mea în albastru. Te iubesc, Angela! Voi fi cel mai invidiat bărbat al serii, rosti el sărutându-i mâna ca un adevărat domn.

- Iar eu cea mai invidiată femeie. Arăţi fantastic Aron, ar trebui să porţi mai des aşa ţinute. Deosebit de mândră să-ţi fiu parteneră.

Şi ignorând toată strădania celei ce-o machiase se pierdură într-un sărut… nu foarte pătimaş dar cu multă încărcătură emoţională.

În câteva minute coborau scările. La intrarea în bloc se întâlniră cu vecinul de la parter care efectiv se împiedică la vederea lor. Mormăise un bună seară şi-i privise ca pe nu ştiu ce minune. Instantaneu îi buşi râsul.

- O să-l ai pe conştiinţă pe bietul vecin. Aproape îi ieşiră ochii de orbite şi saliva ca acel căţel a lui Pavlov.

- Privirile ne-au captat pe amândoi… deci, poate, tu eşti cauza, râse şi  Angela de surpriza citită în ochii celui ce probabil fugise la geam să se convingă că întâlnirea fusese reală.

Era aproape de nouă când ajunseră la restaurantul aflat la câţiva kilometri de Bucureşti. Erau conştienţi că întârziaseră şi că probabil sala deja se umpluse. Angela nu-şi dorea decât să nu se împiedice pentru că simţea cum i se înmoaie mai toate articulaţiile.

Coborâtă din maşină Aron, îi oferi braţul lui dar zâmbindu-i Angela îl apucă de mână. Avea nevoie să-l simtă, nu doar s-o susţină.

Aleea ce trasa intrarea spre sala restaurantului, traversa o mică grădină superb aranjată şi luminată. Sunetul blajin al unei cascade se împletea cu cel al acordurilor ce se strecurau prin ferestrele întredeschise. Era mult verde şi mirosea a pădure. Recunoştea mirosul pădurilor de acasă şi bănuia că erau în apropierea uneia.

Se opriră în dreptul uşii, privind. Interiorul completa frumuseţea ce începea afară. Câteva capete se întoarseră spre ei şi Angela surâse discret Liei care-i remarcase şi se ridicase-n picioare privindu-i admirativ.

Un bărbat extrem de frumos însoţit de o doamnă despre care deja ştia că e mama lui Aron se apropiară zâmbitori. Aron semăna cu mama lui dar şi cu tatăl la ţinută. Remarcă privirea lor surprinsă, în special a mamei. După prezentările şi politeţurile de rigoare Angela fu preluată de tatăl lui Aron, în timp ce mama-şi luase extrem de mândră fiul la braţ. Erau pe cât de sinceri în priviri pe atât de reţinuţi verbal, dar Angela simţise că făcuse impresie bună. Simţise că tacit mama lui, îi mulţumise pentru cum arăta fiul ei… iar tatăl  păşea extrem de mândru că are la braţ o femei frumoasă, după care deja se întorceau capete în sală.

Doar Lia se manifestase ca o mică zăpăcită, aproape fluierând admirativ pe măsură ce se apropiau. Era o masă de 8 persoane aşa că mai dură câteva clipe până ce  făcură cunoştinţă.

- Mama deja iţi va face statuie, pentru cum arătă frate-miu astă seară, crede-mă. Nici n-a avut vreme să te observe prea bine pe tine… cred că a şocat-o Aron. Tata în schimb… am fost geloasă să ştii, îi şopti Lia într-o moment în care Aron nu era atent la ele.

- Sunt foarte frumoşi părinţii tăi, dar era şi firesc voi sunteţi foarte frumoşi… şi au o distincţie aparte, multă eleganţă.

- Au trecut neobservaţi pe lângă voi, crede-mă. Ca la comandă… s-au întors capetele spre voi. Adevărul e că vă stă atât de bine împreună, nu l-am văzut niciodată pe Aron atât de fericit… şi nu cred c-ar mai fi îmbrăcat pentru nimeni ţinuta aceasta. E clar... e picat în limbă după tine. Scuze…  mă mai trezesc vorbind ca-n cercul meu „de nespălaţi”…  dar e adevărat, indiferent ce cuvinte aş folosi.

Angela îi zâmbi înţelegătoare. Era sinceră Lia, ochii ei  confirmau ceea ce rosteau cuvintele şi-şi privea fratele cu multă dragoste.

Locurile la mese nu erau completate semn că nu ajunseseră chiar ultimii. Privi în jurul ei, surâzând absentă privirilor cu care se întretăia. Ochii i se opriră pe chipul unei femei ale cărei trăsături îi părură cunoscute. Probabil venise prin agenţie şi de acolo… sau semăna izbitor de bine cu cineva. Se lăuda cu o bună memorie vizuală şi deja privise de câteva ori spre chipul acesteia dar nu-şi amintea cu cine… de unde s-o ia.  Trecu peste aspect, eliberându-se de semnele de întrebare ridicate, căci Aron se ridicase invitând-o la dans.

Se ridică şi Lia cu partenerul ei, un tânăr destul de drăguţel dar cam timid sau mai bine spus intimidat probabil de personalitatea acesteia. Schimbară partenerii la un moment dat privind cu admiraţie la cei doi fraţi care se potriveau fantastic la dans. Nici nu luaseră bine loc la masă că se şi trezi cu tatăl lui Aron, cerând permisiunea fiului pentru a o invita la dans.

Seara decurgea de minune şi-n ciuda plictisului cu care-o ameninţaseră atât Lia cât şi Aron, Angela se simţea chiar bine. Schimbase câteva cuvinte şi cu părinţii acestuia şi era încântată de modul cum fusese tratată.

Se întorcea de la toaletă şi se oprise câteva minute aşteptând-o pe Lia ce rămăsese mai în urmă schimbând câteva cuvinte cu o doamnă mai în vârstă. Îşi mutase privirea de la ele pentru că simţise că ea era subiectul unor întrebări şi privea prin sală, în aşteptarea acesteia. La urechi îi ajunse o discuţie purtată în stânga sa, pe un ton destul de aprins:

- Mai lasă-mă cu scuzele. Tu mereu întârzii, ba că s-a ivit, ba c-a fost nevoie. Mi-ai promis că ne vedem în faţa restaurantului şi tu apari după două ore. M-am simţit oribil întrând iarăşi şi iarăşi… singură.

- Lasă un ton mai jos şi zâmbeşte vrei să se uite toată lumea la noi?

- Puteam să ne scuzăm şi să le trimitem un cadou… ştii că nu mă simt chiar bine. Tu ai insistat să venim… şi tu nu apari la timp.

- Mai scuteşte-mă cu reproşurile. Ştii foarte bine că apropierea de aceşti oameni îmi e favorabilă în carieră. Chiar tatăl tău ţi-o repetă destul de des.

- Da… uneori mă întreb dacă nu cu tata te-ai însurat tu de fapt.

Angela asculta fiecare cuvinţel al conversaţiei şi parcă refuzând  recunoaşterea auditivă  întoarse capul spre locul cu pricina. Era vocea lui Camil… n-ar fi putut uita în veci rostirea aceasta sacadată şi accentuată pentru a stabili clar ierarhizarea şef-subaltern.

Silueta unei femei nervoase trecu rapid pe lângă ea, aproape atingând-o. Observase în treacăt că era însărcinată şi instinctiv făcu un pas în spate spre a-i face loc. Privirea îi poposi apoi cu vădită insistenţă, pe umerii bărbatului ce trăgea nervos din ţigara abia aprinsă. Nu schiţa vreun gest că l-ar fi interesat femeia ce plecase dar simţindu-se privit  întoarse capul. Timpul, spaţiul, cuvântul totul se condensase în acel schimb de priviri care dură câteva secunde bune. Camil se ridicase de la masă abandonându-şi ţigara ce fumega stingheră într-o scrumieră, dând să se îndrepte spre Angela.

Cu un efort parcă inuman, aceasta înghiţi în sec şi-i făcu semn cu mâna să stea pe loc. Îşi adună apoi toată tăria şi aruncându-i o nouă privire, ce-ar fi paralizat o armată, se depărtă de el îndreptându-se spre locul ei. Deşi doar câţiva paşi i se păru o veşnicie până ajunse la masă. Imediat în urma ei apăru şi Lia.

- Uff… ce lume curioasă, cum te-ar mai descoase?! Chiar aşa, planuri de nuntă cu amicul?!

 Angela care oricum nu putea scoate un sunet, abia ce ridică paharul pentru a sorbi puţină apă că se şi înecă la auzul întrebării. Nu îndrăznea să mişte capul stânga dreapta şi ca prin ceaţă îi zâmbi Liei.

- Care nuntă… şi care amic?! întrebă aproape desfigurată.

- Ţi-e rău?! Tremuri… să-l chem pe Aron?!

Ştia acum de ce i se păruseră cunoscute trăsăturile femeii, o văzuse în ziar alături de Camil, era soţia acestuia. Camil era la câţiva metri de ea… iar Aron se apropia de ea zâmbindu-i:

- Vin tortul şi şampania, să ne ridicăm.

Lia dădu să spună ceva dar Angela o opri c-o strângere discretă de mână şi se ridică, urmându-l. Se grupară într-un cerc în jurul sărbătoriţilor. Se stinseseră luminile şi aşteptau cu încântare aducerea tortului. După câteva clipe de penumbră alintată  doar de lumănările de pe tort şi de pe masă, luminile se reaprinseră.

Încă se cânta „La Mulţi Ani”.... mai puţin ei doi. Situat oarecum pe  diagonală în spatele soţiei sale ochii lui Camil o localizaseră şi se priveau cu aceeaşi uimire, încă neconsumată.