Refugiu

Sunt zile în care am nevoie de o fereastră între mine și restul lumii. Să simt fără să fiu simțită, să cânt fără să fiu auzită, să plâng fără să fiu văzută, să privesc departe ignorând aproapele. Să fiu tentată să deschid fereastra dar să renunț, fără explicații.

Să-mi așez palma pe sticla rece și cu aburul respirației să-i desenez contur. Amprentă de-o clipă între sufletul meu și al ploii. O hartă oarbă fără conotații și sintagme inutile pe care să las nimicul să se aștearnă în voie.

A plouat și-n vis peste cenușa unor amurguri. Da, același vis ce se repetă obsesiv, din care mă smulgi mai mereu când mă vând repetat pe iluzii mărunte pentru acea clipă și mâna ta întinsă. Știu că vei fi mereu acolo. O umbră mută legănându-se între mirosul ploii și filele unui calendar indecis, salvatorul meu tăcut.

- Citește-mi în palmă și spune-mi încotro duc toate acele linii! Nu vrei? De ce clatini din cap? Aaa... nu știi nici tu. Dar să am grijă la praguri. Nu-s praguri?! Sunt... trepte! 

Mi-e sete în suflet. Poate c-ar trebui să deschid, totuși, fereastra. Să mă las pradă ploii hulpave, mereu altfel.