Brăduțul Ilenucăi.

    Zilele se scurgeau cu repeziciune. Treceau aducând bucurii și luând pe aripile lor povara  deznădejdilor. Bunicul Ilenucăi trecuse cu bine și de cea de-a doua intervenție. Îngerașul, dăruit ani în urmă de Ilenuca, îi purtase noroc așa își șopteau cei doi făcându-și cu ochiul unul altuia sub privirea bunicii care se prefăcea a nu le pricepe taina.

        Parcă mai ieri se bucuraseră  de cele 2 premii de sfârșit de an, întrucât învăța bine Ilenuca, era și isteață și ambițioasă. Acum se apropiau sărbătorile de Crăciun și toată gospodăria trecuse deja prin freamătul mâinilor harnice ale bunicii. Totul era scuturat, dereticat şi reaşezat.

Ilenuca mai zvăpăiată ca oricând alerga de la unul la altul și-i îmbrățișa cu tot dragul, iar în pauze mai dădea o raită pe la vechiul amic de pozne, Iulian cu care mai punea la cale diverse năzbâtâi. Acum se afla în tratative serioase cu acesta, căci se apropiau sărbătorile și se pregăteau de colindat, de urat pe la casele gospodarilor.

Iulian crescuse și ar fi vrut  să meargă cu cei mai mari ca el, dar cale să scape de junghiul acesta, de nafura această de fată nu găsea. Știa mereu cum să-l înduplece și acum bietul băiat se afla în mare dilemă.

- Ilenucă... eu musai voi merge cu băieții mai mari la colindat și la urat! Tu o să mergi cu cei mai mici, anul acesta, insista răbdător acesta.

- Dar ce eu n-am voie cu voi? Și din ce pricină mă rog?

- Păi ești fată și la colindat merg de obicei băieții.... la fete. Tu te duci.... mai de cu ziua cu ceva fete de seama ta pe la vreo 2-3  vecini și apoi seara stai acasă și vin eu cu băieții mai mari la colindat, reluă calm Iulian tot șirul explicațiilor.

- Păi eu fără tine, nu mă duc cu nicio fată. Eu cu tine am mers la colindat mereu, cu tine vreau să merg și acum! concluzionă, scăpărând parcă flăcări din priviri, înfipta fetișoară, punându-și și mâinile în șold cum văzuse mai deunăzi la două vecine ce se certau de zor.

- Eram mici Ilenuca, acum nu mai suntem…

- Păi și dacă sunt mare atunci pot merge cu tine, sări repede aceasta agățându-se de fiece cuvânt.

       Văzând că nu are sorți de izbândă Iulian renunță la discuție spunând că vor mai vedea atunci, întrucât mai erau aproape două săptămâni. 

      Ținea mult la Ilenuca, dar  deja își dorea să acceadă în cercul celor mai mari. Cei cinci ani,  diferența de vârstă între ei, insesizabili până de curând, se dovedeau acum o piedică în calea lor. Ilenuca nu voia să cedeze și pace dar Iulian care deja împlinise 14 ani voia să-și găsească locul în grupul băieților mai mari… mai ales că unii mai răutăcioși râdeau de el că umblă cu puștoaica după el. 

       Zilele treceau, Iulian își făcea planuri cu băieții de seama lui. Era hotărât să nu renunțe, să nu se lase înduplecat de rugămințile Ilenucăi care nu voia sub nici un chip să înțeleagă. O evita sistematic din dorința de a nu o răni, nu ar fi suportat s-o vadă plângând. Așa se face că mai tot timpul, nu era acasă pentru Ilenuca.

      Pe cât era de încăpățânată Ilenuca, pe atât era de orgolioasă și deși micuță, realiză la un moment dat că acesta o evita. Și se înființă într-o zi în fața lui.

- Bine Iulian, am priceput. O să te duci la colindat cu cine vrei tu, dacă tu crezi că nu pot merge cu tine, nu merg. Dar să știi că e primul Crăciun de când mă știu în care nu vom colinda împreună.

- Știu Ilenuca, dar înțelege-mă și tu băieții cei mari au spus că nu iau copii cu ei, mai ales fete. Abia mă acceptă pe mine, încercă să se dezvinovățească Iulian.

- Cum vrei tu, spuse Ilenuca fugind repede din fața lui ca acesta să nu-i vadă lacrimile ce se adunaseră în ochișorii ei ciocolatii.

- Stai Ilenuca, nu fugi așa încercă el… dar fata fugise mâncând pământul.

      S-ar fi dus după ea dar spera ca timpul să mai atenueze impactul schimbării, s-o mai obișnuiască cu gândul. Ilenuca nu avea decât 9 ani dar gândea destul de matur pentru vârsta ei și de multe ori îi lăsa pe cei din jur fără replică.

      Zăpada  și ghețușul din jur făceau zilnic victime. Așa se face că în ziua de dinaintea Crăciunului bunicul Ilenucăi plecat  după un  brăduț în pădure alunecă  și se alese cu o entorsă de toată frumusețea. Fu transportat de urgență la dispensarul din sat și de acolo la cel mai apropiat spital. 

       Nu era foarte grav dar trebuia să evite orice deplasare, așa că ziua Crăciunului le găsi pe bunica și pe Ilenuca doftoricindu-l de zor pe unchiaș. 

     În casă mirosea a cozonac și a bucate tradiționale. Totul era la locul lui… un singur lucru lipsea... 

       Prinși cu toții de cele întâmplate uitaseră că brăduțul pe care bătrânul îl tăiase să-l aducă acasă era în pădure și acum. Ceasurile se scurgeau afară începuse deja să amurgească. Drumul până în pădure nu era lung dar pe cine să roage, căci mai toți se retrăseseră pe la casele lor așteptând Crăciunul.

        Bunica se frământă ea ce se frământă apoi se decise. 

- Ilenuca, rămâi acasă să ai grijă de bunicul, îi șopti ea fetiței care pricepuse și ea că nu aveau brăduț.

- Bunica, dar nu te mai duce… lasă că avem  împodobit  brăduțul din curte, spuse aceasta privind-o cu cei mai galeși ochi.

- Nu Ilenuca, pentru bunicul nu și-a dat încă seama că am uitat cu toții de brăduț dar o va face și va vrea să plece chiar el. Stai cuminte cu el, o să trec pe la vecinul Toader să-l rog să meargă repede cu mine. Tu du-te în casă că răcești și nu-i spune nimic bunicului, încheie scurt bătrâna.

Ilenuca se întoarse în casă și-l privi pe bunicul care moțăia în fotoliu cu piciorul accidentat sprijinit pe un alt scaun. Era bine că dormea, ea nu ştia să mintă şi acesta s-ar fi prins imediat că e ceva ce  ascunde.

       Se întoarse la geam și privea tăcută la albul zăpezii. Gândul îi fugi la Iulian, la colindători. Nu anul acesta nu mai mergea la colindat, fără Iulian colindul nu era la fel. Nici nu știa dacă era sau nu supărată pe el, pentru că discutând și cu bunicii și aceștia îi dăduseră dreptate acestuia. Înțelegea ea ceva, dar tare îi mai era greu să accepte.

       Trecuse aproape jumătate de  oră, de la plecarea bunicii când Ilenuca auzi ceva pași în curte. 

Nu după  mult timp în prag se ivi chipul îmbujorat al bunicii. Intră în casă se dezbrăcă și aruncând un ochi spre unchiaș care dormea, se lipi de soba fierbinte.

Ilenuca o privi mirată.

- Nu te-ai mai dus bunica? întrebă aceasta privind nedumerită.

- Nu Ilenuca, că s-a pornit un vânt afară și nici vecinul Toader n-a putut merge, spuse aceasta atentă la lemnul cu care tocmai voia să întețească focul. 

     Se ridică apoi grăbită și pregăti toate celor necesare pentru întâmpinarea colindătorilor… care deja se auzeau de-a lungul uliței.

     Ilenuca nu mai puse nicio întrebare și tăcută se întoarse cu spatele să nu vadă bunica lacrimile ce-i apăruseră ca două boabe de cristal în colțurile ochilor. Era bucuroasă că nu mai plecase bunica în pădure pe o așa vreme dar și o durea  lipsa brăduțului.  Așa cum o durea alegerea lui Iulian de a colinda cu cei mari.

Bunica, fin observator ca de fiecare dată se prefăcu acum a nu băga de seamă purtarea Ilenucăi. Își făcea de lucru strângând ornamentele  ce le adusese pentru a împodobi brăduțul.

Seara își intra  temeinic în drepturi când Ilenuca auzi zvon de glasuri în curte și o oarecare agitație. Realiză că sunt colindătorii și sări  bucuroasă că măcar aceștia nu lipseau în această Sfântă Zi.

Bunica le deschise ușa cu tot dragul și cei 7-8 flăcăi intrară în săliță.

Ilenuca recunoscu băieții cu care ar fi trebuit să fie și Iulian dar din păcate moțul albastru al fesului acestuia nu se zărea printre ei. Era dezamăgită căci îi promisese că va veni s-o colinde și iată nu era. Privea și asculta colindul dar parcă nu era ea. Nu-i plăcea acest Crăciun dar nu putea să spună nimic, doar zâmbea tăcută, privind chipurile fericite ale colindătorilor, cu obrajii roșii ca focul.

Ușa se deschise încă o dată și în cadrul ei apăru Iulian care trăgea după el un brăduț de toată frumusețea. Ilenuca amuțise. Privea cu drag la brăduț, la bunicii care zâmbeau și la Iulian care, cu fesul albastru în mâini  deja așeza brăduțul la locul lui în suport. 

- Hai… Ilenucă fată, ce stai așa? Adă ornamentele și ce mai trebuie să gătim frumusețea asta de brad, spuse acesta adresându-i-se copilei care-l privea încă mută de uimire.

- Păi, îngăimă Ilenuca, sunt în cutie… spuse arătând spre cutia cu ornamente ce zăcea undeva într-un colț de cameră.

- Bine! Hai treci cu ele încoace, spuse hotărât Iulian dezbrăcând haina groasă și apucându-se de treabă.

      Ce atmosferă minunată bunicul și bunica ascultau zâmbind colinda privind cu drag la zvârluga de Ilenuca care ajutată de Iulian împodobea brăduțul. 

     Toate erau cum trebuiau să fie, cu adevărat magice ca seara de Crăciun. Ilenuca avea lacrimi în ochi, de astă dată de fericire, parcă niciodată nu avusese un brad mai frumos. Aproape gata brăduțul își mai aștepta doar steaua albastră din vârf .

      Iulian luă steaua în mână și i-o dădu Ilenucăi.

- Dar nu ajung! spuse aceasta  vădit încurcată. De regulă bunicul mă ridica în brațe să pot pune steaua.

       Atunci băiatul o privi cu drag, o luă în brațe ridicând-o până la înălțimea bradului:

- Crăciun fericit, Ilenucă! spuse acesta cu lacrimi în ochi, marcat se pare de emoția ce o citea pe chipul fetiței.

- Crăciun fericit, Iulian! răspunse și aceasta îmbrățișându-și cu atâta drag prietenul.

- Crăciun fericit! se auzi și urarea colindătorilor, care terminându-și cântarea își primeau cele de cuviință!