Cascada - partea a cincea

În câteva zile își luase concediu, uimind mai  apoi pe toată lumea  cu transferul.  Îl urmase pe Ștefan și n-o făcuse din datorie. Momentele de singurătate la care se condamnase, ura față de tot erau o povară mai grea decât despărțirea finală. Și apoi fiul lui încă trăia. Era acolo, trebuia doar să-și întindă brațele ca să-l atingă.

-         Bine ai venit acasă, tată! îi strânsese mâna bărbătește fiul său. Mi-a fost atât de dor de tine.

Și-au plâns... fără nicio jenă, unul în brațele celuilalt; trei bărbați: unul de 21 de ani, unul de 48 de ani și bunicul la cei 79.

Nu știa pentru cât timp dar era acasă cu feciorul lui. Îl privea deseori din umbra unor gânduri și se întreba când se făcuse bărbat. El unde fusese tot acest timp?

Trecuse mai bine de un an de atunci. Zilele lui Ștefan alternau. Era uneori bine, uneori rău dar nu-l văzuse niciodată disperat. Își adora elevii, își iubea atelierul unde mai mereu avea câte un învățăcel și de unde deseori răsunau hohote de râs stârnite mai mereu de sugubățul bunic.

-         Mi-aș dori să nu uit. Parfumul câmpului înrourat, foșnetul pădurilor, să  fur din acest zumzet. Și mirosul tău tată, mâinile tale îmbrățișându-mă, surâsul mamei. Asta mă sperie... uitarea.

Îl găsea deseori desculț dimineața, pitit între firele de iarbă la marginea pădurii. Se ridica și porneau alături și-l simțea împovărat și ar fi dat orice să poată face schimb.

Alături de Ștefan redescoperise și drumul spre cimitir, acolo unde domnea o altfel de liniște, o linște străveche și înțeleaptă.

Pictase mult în anul acela Ștefan și Tudor încerca să-l convingă să organizeze o expoziție.

-         Nu mă zori! Nu sunt încă pregătit pentru o expoziție.

-         Ai lucrări superbe. Și cele câteva sculpturi...

-         Nu, tata. Lipsește ceva. Nu mă întreba ce. O să știu când o să-l găsesc.

Cum să-i spună că timpul nu-i era de ajutor? Că pentru el târziul era atât de aproape, că putea fi chiar mâine? Erau micile lui răbufniri sufletești pe care învăța să și le domine. Ca și această fugă de Ania. Ar fi putut să rămână s-o asculte, să vorbească, să ierte și să fie iertat. Era un laș speriat de lașitatea sa.

Se refugie în brațele Ameliei, îi iubi trupul cu disperarea condamnatului sperând ca starea aceea de epuizare să nu-i permită să mai conștientizeze nimic. Ca niciodată se lăsă târât pe la tot felul de expoziții și spectacole spre încântarea acesteia.

-         Ce rău îmi pare că n-a venit și Ștefan. Dar am adunat tot ce se putea aduna ca să-i duci despre cele două expoziții. El mai pictează?

-         Nu atât de mult dar parcă din ce în ce mai bine, din ce-am putut fura cu privirea. Știi că nu-i place să-i stea cineva pe cap cât lucrează. Sper să aibă vreme de-o mică expoziție.

-         De ce nu insisti?

-         Pentru spune că nu-i pregătit. Că-i lipsește un ceva pe care-l va ști când îl va găsi.

-         Ștefan și abstractul lui, murmurase Amelia. Dar mă bucur că ești tu aici și mă bucur că ești doar al meu... fie și numai fizic.

-         De ce spui, așa?

-         Pentru că ești tare răvășit pe dinăuntru.

Îi acoperise gura cu palma trăgându-l spre ea. O simțise gemând, icnind, vibrând și agățându-se de el. O posedase aproape brutal fără niciun zâmbet. Doar o lucire ușor animalică în priviri, atât ar fi zărit ochiul unui privitor. Și-ar fi dorit ca ea să-l respingă, să nu-i permită să se folosească așa de ea, de trupul ei. O ura și o admira pentru cum i se abandona, pentru surâsul de satisfacție ce i se așternea pe chipul blajin. Femeia aceea merita mai mult, de ce se mulțumea cu resturile lui?

-         O să-ți treci viața așa pe lângă mine, îi spusese el la despărțire.

-         Ești un prost. Numai cu tine pot fi eu.

-         Și totuși...

-         O să știi dacă va fi cândva... un totuși...

Apropierea de oraș îi aduse și-un alt telefon de la spital. Îl sună pe Ștefan să-l anunțe că face o oprire în spital dar cum acesta nu răspunse, formă numărul bunicului. Așa află că acesta era plecat la spital, la cea pe care-o salvase.

Vru să întrebe portarul dar renunță. Mașina lui Ștefan era trasă chiar pe locul lui de parcare, semn că era încă acolo. Lăsă vorbă ca acesta să-l caute și urcă pe secție unde era așteptat.

-         V-a așteptat o vreme apoi a spus că are niște treabă și că vă vedeți acasă. Și-a uitat mapa. O luați dumneavoastră?

Luă mapa la subraț și dădu să coboare. Se opri pe culoar privind spre rezerva Aniei. Prin ușa întredeschisă se auzeau mai multe voci.

-         Colegii doamnei de la 303. Au venit să-și ia la revedere. Se întorc în capitală astăzi. Am înțeles că doamna va  mai rămâne în oraș. Vreți să mergeți s-o vedeți?

-         Nu. Am aruncat o privire pe fișă. E bine.

-         Ștefan a venit în fiecare zi s-o vadă. Are rezerva plină de flori de câmp și acum și colegii dumneaei au revenit iar cu brațele pline de flori. E o persoană iubită. De când au venit numai râd.

Coborî. Trecu prin camera de internări unde mai zăbovi câteva minute după care se urcă în mașină.

Mapa uitată de Ștefan alunecă de pe scaun la o primă curbă. Trase pe dreapta îmediat și se aplecă să adune foile înșirate. Erau schițe în creion. Era Ania în toate. Ochii ei, forma ovală a feței, fruntea, toate erau creionate acolo. Într-una din schița Ania era atât de tânără, era Ania lui.

Intră în casă și mai bulversat. La câteva minute după el apăru și Ștefan cu sacoșele pline de de vopseluri.

-         Bine ai venit. Te-am așteptat dar cum nimeni nu știa să-mi spună cât durează am spus că ne vedem acasă. Mulțumesc pentru mapă. Am plecat vorbind la telefon și-am uitat-o.

-         Tu cum ești?

-         Sunt bine, tată. Niciodată nu cred c-am fost mai bine ca acum.

-         Te văd foarte entuziasmat.

-         Nu sunt doar entuziasmat. Sunt îndrăgostit.

Tudor simți cum camera începea să se învârtă cu el. Întrebarea i se opri în gât. Acum știa, asta simțise privind schițele. Fiul lui se-ndrăgostise de Ania. Nu era posibil!

-         E minunată, e divină, e femeia...

-         Despre cine vorbim, Ștefan?

-         Despre Ștefania, tată.

-         Stai să ne lămurim.  Vorbim despre o femeie care ți-ar putea fi mamă.

-         Dar nu-mi e! Ștefania nu e mama mea.

-         Măi băiatule, tu ai 22 de ani ea are 45. Dublul vârsei tale!

-         Sufletește avem aceeași vârstă. Așa cum ai avut și tu cu mama.

-         Erau doar zece ani între noi...

-         Și crezi că numărul contează? De ce nu te însori cu Amalia? De ce nu te-ai recăsătorit în toți acești ani?

-         Ștefan, discuția e aberantă.

-         Pentru că tu vezi probleme acolo unde nu sunt.

-         Și te-ai îndrăgostit acum în două zile?

-         Ce întrebări idioate pui tată. Da, mi-a luat două zile să înțeleg că ceea ce simt pentru ea e iubire. Dar de îndrăgostit cred că m-am îndrăgostit acolo între stânci în clipa în care am smuls-o dintre ele; când i-am simțit brațele încolăcindu-se în jurul gâtului meu, când am urcat-o în brațe toate acele trepte. M-am simțit un bărbat cărându-și femeia în brațe. Poate că m-am îndrăgostit de disperarea cu care s-a agățat de mine. Mi-a făcut bine disperarea ei, acea nevoie de mine.

-         Asta nu e dragoste, Ștefan.

-         Poate nu e pentru tine. Pentru mine e. Dar tu n-o să înțelegi niciodată asta, așa cum n-ai înțeles că doar din teama de a nu te sufoca mama ți-a redat libertatea. Dragostea ei pentru tine a fost mai presus de puterea ta de dăruire. Ea m-ar fi înțeles perfect și s-ar fi bucurat pentru mine. Mi-aș fi dorit să poți și tu...

Fără să știe fiul său răsucea cuțitul într-o rană ce sângera de mai bine de două decenii.

O zărise pe Ștefania la deschiderea anului școlar. Ea boboacă, el ultimul an de liceu. Cumva cineva îi aduse împreună fiecare cu un discurs de rostit. Privită de departe părea un fir de salcie gata să se frângă dar când începuse a vorbi Tudor chiar se simțise intimidat. Niciun tremur al vocii, vorbise liber nu citind și bâlbâindu-se cum făcuse el. Și cu ce siguranță îi întinsese mâna când se retrăseseră fiecare la locul lui. Urmase apoi obișnuitul bal al bobocilor. Nu participase la el decât în primul lui an de liceu și atunci împins de la spate. Dar în acel an se înscrisese spre uimirea colegilor dar mai ales a colegelor. Și-n seara aceea se îndrăgostise de Ștefania. Ridicol,  atâtea fete încercau să-i capteze atenția și lui îi trezea fluturi în stomac râsul cristalin al unei copile. Simțea că nici el nu-i era indiferent dar întreg anul niciunul nu  făcu vreun pas concret spre celălalt. El urma să plece la facultate din toamnă, ea avea un liceu de terminat. Numai că spre ghinionul lui el rată intrarea la facultate din primul an și mai petrecu un an în orașul natal. Ajungea des prin zona gării, mergea aproape săptămânal în capitală pentru pregătire. Așa se ciocnise de ea într-o seară pe când se întorcea. Însoțită de alte două colege, rămase de vorbă cu el iar el dată fiind înserarea se simțise dator s-o conducă până în fața blocului. Se bucură când întâlnirea se repetă iar a treia oară, nu mărturisese nimănui, dar o așteptase mai bine de două ore în fața blocului.

Spre primăvară se aflau deja la o primă întâlnire, cu tot tacâmul: cinema, cofetărie. Undeva prin mai apăruse și primul sărut. Apoi o vară fierbinte în care el reuși la facultate printre primii. Era fericit, atât de fericit...