Mi-ai luat cuvintele în palmă cântărindu-le precum un precupeț dornic să obțină cel mai bun preț. Te-am privit nedumerită și cu toate că mă seca buza mușcată până la sânge nu te-am lăsat să vezi cât sufăr.
Și când credeam că vor sfârși pe podea, le-ai despuiat de umbre, le-ai oglindit în lumină privind prin ele ca prin sticlă.
M-a durut privirea ta scormonitoare, trecea prin mine până dincolo de mine. M-am învelit cu brațele, cu părul și-am închis ochii.
Simțeam cioburile prăvălindu-se și sunetul lor tânguindu-se... erau acolo într-o așteptare dar a fost doar liniște. Ciudat de multă. Liniștea unui amurg, conștient de-o nouă primăvară.
- Mă doare goliciunea mea, am oftat disperată.
Un surâs, altfel decât toate cunoscute până atunci:
- Ce nevoie ai de straie când ai atâta iubire?!
Am ridicat ochii spre tine și te-am privind renunțând la cămașa de plumb. Am întins brațele cuminte și mai apoi te-am lăsat să mă închei la fiecare nasture. Nu mai eram goală, purtam pe mine indiferența ta.
:)
RăspundețiȘtergereAfrodisiac pentru frumusetea eterna a mintii neprihanite.
RăspundețiȘtergere