Acum, la acest nou final, arunc o privire peste umărul vremii. Pe rând zăresc și ploi și soare, lumina ce răsare dintre umbre, arcuindu-se maiestuos peste toate câte le-am trăit.
Cum ne-a fost?! O știe fiecare.
Nu-mi plac bilanțurile, așa cum nu-mi plac despărțirile.
Mă iartă dacă uneori m-am rătăcit de tine și-n mine m-am ascuns, tu știi... enorm, m-a durut vara ta. O vară din care nimic, n-a mai fost la fel.
Și-n toamna ce-a trecut durerea m-a însoțit stingheră. E poate firesc, din firescul lumii ca la un moment dat să ne despărțim de părinți, dar e așa de greu.
Mi-e dor de tine, tata. Mi-e dor de privirea ta și cuvintele ”fata mea”.
Am plâns și astăzi și probabil voi plânge și mâine, mă doare c-ai plecat atât de brusc, lăsându-ne pe toți cu mult amar în suflet.
Mi-e dor de tine, tata. Mi-e dor de privirea ta și cuvintele ”fata mea”.
Am plâns și astăzi și probabil voi plânge și mâine, mă doare c-ai plecat atât de brusc, lăsându-ne pe toți cu mult amar în suflet.
Nimic nu mai e la fel, dar încerc să zâmbesc căci știu... așa ți-ai fi dorit, tu, optimistule mereu îndrăgostit de viață ce niciodată nu te lăsai doborât. Te ridicai... habar n-aveam cum de găseai putere dar înfruntai fiecare nouă cumpănă spunând: astea-s valurile vieții!Și tu o știi, au fost momente-n care te priveam neînțelegând atâta detașare. Acum știu, nicicând n-a fost așa ceva. A fost pofta de-a trăi, capacitatea de-a înfrunta râzând, nevoia de fi tare pentru cei din jur, înțelepciunea de a accepta ce nu mai poate fi schimbat.
Erai vulcanic. Oare de ce mă mir c-așa sunt și eu?!
Erai vesel. Și eu o folosesc adeseori.
Erai simplu. Doar eu mă complic inutil.
Erai acasa mea întreagă. Acum doar mama mi-a rămas, m-apasă dezrădăcinarea.
Erai vulcanic. Oare de ce mă mir c-așa sunt și eu?!
Erai vesel. Și eu o folosesc adeseori.
Erai simplu. Doar eu mă complic inutil.
Erai acasa mea întreagă. Acum doar mama mi-a rămas, m-apasă dezrădăcinarea.
Mă rog să-ți fie bine, să-i dai putere mamei să treacă peste lipsa ta, să nu ne uiți nicicând, tăticul meu! E primul an când nu-ți pot ura nimic!
E primul an când nu mă pot bucura cu adevărat, voi zâmbi celor din jur, căci viața merge înainte, voi închina un pahar cu toți cei dragi dar la miezul nopții voi privi spre cer, acolo spre acea stea de unde tu și frățiorul meu ne veți veghea mereu. Dumnezeu să vă odihnească!
Mă veți ierta cei ce citiți, că vă împovărez cu ale mele gânduri.
Zâmbiți și bucurați-vă de cei dragi, nimic nu contează mai mult decât ei.
Un an mai bun și multă sănătate, vise împlinite mii, cât mai multe bucurii.
