Departe, într-un gând

Mai lasă-mă să te doresc o clipă

privirea peste tine să-mi aștern

tainice gânduri să-mi roșească chipul

când tu,  văzând prin mine ca prin sticlă

m-oi dezlega de pământeana mea risipă

rostire să ne fim și adevăr în clipă.

Mai lasă-mă să uit că vremea mi-a luat dijmă,

prea multe răsărituri, trecute-au  fără mine

și-atâtea vise risipite’ntr-o zbatere de pleoapă.

Cu tine vreau să tac pe-o margine de clipă

nestinsă’nfiorare să zvonești prin mine

cu  palma-ți învelită-n rouă și lumină.

Să fie noapte și lună să ne fie, numai nouă!

Un murmur tu, o șoaptă eu, tot împreună, 

cu praf de stele netezind cărarea regăsirii.

Pe gleznă vreau sărutul tău fierbinte,

la tâmple freamătul chemării line…

să urci, tot coborând în mine și să mă risipesc în tine .
-10 august 2012-

Vitraliu stingher (8)

Urcată în maşina ce-o lăsa cel mai aproape de casă, Marga privea tăcută pe geam. Pe caldarâmul, până nu de mult acoperit de albul iernii, răsunau acum roţi de cărucioare sau tocuri care mai  de care mai felurite. O lume pestriţă, aşa privise mereu Bucureştiul. Iubea oamenii dar o sufoca aglomeraţia acestui oraş ce i se părea mult prea înghesuit! Se simţea în largul ei pe străduţele încă pietruite ale vechiului Bucureşti parfumat cu ecoul unor secole.

Acolo-şi cumpărase casa…  acolo, era gura ei de rai, un contur de linişte şi pace, unde şi gândurile trec în şoaptă din teama de a nu deranja! Departe de tumultul şi freamătul oraşului modern casa era pe o fundătură pe care abia încăpuse maşina care-i transportase cele câteva piese de mobilier pe care-şi dorise să le păstreze din vechea locuinţă ce aparţinuse cândva familiei ei!

Într-un ecou fără de timp

Fă-mi loc, 

în gândul tău, 

pe-o vară,

cuvintele domol 

să ne alinte,

să ne uimim 

c-o ploaie de lumină,

și însetați să ne sorbim,

mi-e dorul o sete flămândă

de mare cu valuri în trepte.

Dansează cu mine

pe-o șoaptă de vreme,

ridică-ne deasupra lumii,

și tu și eu, 

știm

că mai presus de nebunie

mai tare doare 

lipsa ei.

Ignoră nedumerirea stelelor

privește surâsul lunii, 

se arcuiește atât de viu

că ar putea  topi 

chiar și  ghețarii de la pol.

Și apoi, eliberează-mă

să zbor

într-un ecou fără de timp,

secundă să mă pierd

precum aproapele-n departe;

născută sunt,

să fiu

doar o privire

făr’ de hotar și anotimp.

- 12 iulie 2012-

Vreau...

Vreau să ne fie firească visarea

cu ochii închiși sau larg deschiși,

cu gândul hai-hui sau idiot de cuminte.

Să simțim până dincolo de tăcere

cascadele dorului tropotind sălbatic

alintul șoptit înmugurit pe la gene.

Vreau să dorim cu  setea pâmântului

uitând de etichetele absurd aninate

și-ncătușările unor surâsuri scorojite.

Să atingem cu palmele goale prezentul

amanetând suspinul pe-un sărut

și îmbrățișări ireal de fierbinți.

Vreau să ne fim zămislitoare şoapte

să  doară  fiecare clipă de așteptare

când lumina ne desparte cărările.

Primeşte-mă în braţele dimineților tale

sunt privirea cu lacrimi de rouă

Eu te cunosc... tu, mă mai recunoști?

- 8 iulie 2012-

Vitraliu stingher (7)

-Hei pe unde umbli, prin ce zări albastre te poartă penelul gândurilor tale?...Te privesc de câteva minute bune.

 -Da, eram departe, undeva între poveştile timpului meu. De-aş putea desena tot noianul gândurilor mele.

- Ai trebui să desenezi multe uşi, Marga.

- Uşi? De ce uşi, Elena?

- Pentru că fiecare om se poate rătăci în propria poveste dacă nu-i arată nimeni o uşă.

- Da, s-ar putea spune că fiecare etapă a vieţii noastre are o uşă. O deschidem timid păşind cu teamă iar la plecare o închidem cu grijă, ascunzându-i cheia sub preş sau în ghiveciul cu flori numite amintiri.

Vitraliu stingher (6)

Marga cobora scările zâmbind. Elena deschisese uşa iar acum contrariată i se adresa:

- A început să picure. Să-l rog pe Sandu şoferul domnului director,să vină să ne ducă repede?! Șeful ... oricum mai întârzie la primărie,completă bâjbâind în poşetă după telefonul mobil.

- Hai, Elena,  nu fi copil… doar de atât te sperii?! Se scutură un nor, doi. Şi-apoi dacă ţi-e frică pentru coafură, nu uita că am umbrela în poşetă. Lecţia bunicii… niciodată… fără un baticuţ … şi fără umbrela de poşetă.

Vitraliu stingher (5)

Trecuse mai bine de un an de la incident. Auzise că Paul avea pe cineva şi se bucura sincer pentru el. 

Acum era convinsă că el nu s-ar fi putut preta la aşa meschinărie. De fapt, la câteva luni de incident îl sunase invitându-l la o cafea  cu intenţia de a-şi cere scuze pentru judecata ei pripită. Dovedindu-se  încă o dată un domn prin excelenţă nici nu-i dădu voie, spunându-i că reacţia ei fusese perfect normală, perfect îndreptăţită şi că el este cel ce trebuie să-şi ceară scuze că nu a luat atitudine.

Mi-e dor...

...să mai vin acasă, să te găsesc frunzărind ziarul cu veşnicii ochelari mereu fără un braţ. Mai ştii, mereu te certa mama că adormi cu ei pe nas sau că nu ştii pe unde ţi-i laşi, că-ţi puneai ceasul la mână după duşul de seara, de parcă dormeai în gară  şi multe altele... şi ce te distra s-o necăjeşti. Iar eu mă amuzam de şotiile tale şi deseori... ne-o luam amândoi. Spunea că-ţi semăn la prostii, că vorbim mult şi facem haz din te mir ce... că noi nu ştim să fim serioşi. Uite c-am învăţat, deşi vreau să cred că n-o să uit nicicând să-ţi semăn.
...s-o strigi pe mama şi să-i spui: pune ceva de mâncare, a venit fata acasă şi să mă-ntrebi surâzând... după, facem şi noi o tablă, un şah. Te bucurai ca un copil când acceptam şi nu jucam doar table, ne uitam uneori cu zarurile în mână vorbind despre cu totul alte probleme.
Eram, Dănuţa ta!
Tresar când mă mai strigă cineva aşa...
Atâta linişte la tine astăzi ca şi-n zilele  ce-au trecut şi negreşit vor trece, flori, mult verde şi pace în jurul tău. Mi-aş dori să fie şi la mine-n suflet. Îmi spun în fiecare zi că trebuie să acceptăm ce nu mai putem schimba... dar ce să fac dacă doare şi doare. 
O lumânare aprinsă,o rugă şi uite nevoia asta de a-ţi scrie... cu atât mai pot ajunge la tine, tata.
"Spune-i, Dănuţei mele că mi-e bine!" a fost mesajul tău primit în vis, imediat după înmormântare, de prietena mea s-a trezit speriată şi nu îndrăznea să mă sune, ea neştiind că atunci în poarta cimitirului când te-am pupat, pentru ultima oară, exact aceste cuvinte ţi le-am şoptit: "Să vii tata, să-mi spui că ţi-e bine!"
Mai vino, tata, şi spune-mi că ţi-e bine. Atât am nevoie să ştiu....

Un petec de cer- ultima parte

Iarina terminase de spălat și ultimele vase. Mai aruncă o privire în bucătărie și închise ușa. Intră apoi în camera lui Mihnea adună cele câteva lucruri rămase alandala în urma plecării, împăturindu-le cu drag. Se împiedică de paletele de tenis, de mingea de fotbal a acestuia, c-un surâs blajin o recuperă aruncând-o în coșul din hol în care mai stăteau cuminți alte câteva.

Un petec de cer (53)

Se urcă la volanul mașinii și după primele secunde de stinghereală dădu  drumul la muzică. Se opri în fața ușii și parcă fără a-și da răgaz pentru a se putea răzgândi, apăsă cu sete soneria. Astrele păreau a-i fi favorabile căci găsi ușa de la intrare deschisă sărind peste etapa interfonului, care probabil i-ar fi mai temperat elanul.

Cum niciun sunet din casă nu indica intenția cuiva de a-i deschide, Iarina insistă pe sonerie până la un ușor abuz.

După câteva minute auzi pași grăbiți și declicul închizătorilor sfărâmă bariera dintre ea și bărbatul de dincolo.

Uimirea lui era atât de mare că Iarina simți cum roșul puloverului îi colora  obrajii.

-         M-am gândit că poate dimineață o să ai nevoie de mașină, spuse ea surâzând fluturându-i cheile.