luni, 9 iulie 2012

Vitraliu stingher (6)


Marga cobora scările zâmbind. Elena deschisese uşa iar acum contrariată i se adresa:
- A început să picure. Să-l rog pe Sandu şoferul domnului director,să vină să ne ducă repede?! Șeful ... oricum mai întârzie la primărie,completă bâjbâind în poşetă după telefonul mobil.
- Hai, Elena,  nu fi copil… doar de atât te sperii?! Se scutură un nor, doi. Şi-apoi dacă ţi-e frică pentru coafură, nu uita că am umbrela în poşetă. Lecţia bunicii… niciodată… fără un baticuţ … şi fără umbrela de poşetă.

miercuri, 4 iulie 2012

Vitraliu stingher (5)


Trecuse mai bine de un an de la incident. Auzise că Paul avea pe cineva şi se bucura sincer pentru el. 
Acum era convinsă că el nu s-ar fi putut preta la aşa meschinărie. De fapt, la câteva luni de incident îl sunase invitându-l la o cafea  cu intenţia de a-şi cere scuze pentru judecata ei pripită. Dovedindu-se  încă o dată un domn prin excelenţă nici nu-i dădu voie, spunându-i că reacţia ei fusese perfect normală, perfect îndreptăţită şi că el este cel ce trebuie să-şi ceară scuze că nu a luat atitudine.

miercuri, 27 iunie 2012

Mi-e dor...

...să mai vin acasă, să te găsesc frunzărind ziarul cu veşnicii ochelari mereu fără un braţ. Mai ştii, mereu te certa mama că adormi cu ei pe nas sau că nu ştii pe unde ţi-i laşi, că-ţi puneai ceasul la mână după duşul de seara, de parcă dormeai în gară  şi multe altele... şi ce te distra s-o necăjeşti. Iar eu mă amuzam de şotiile tale şi deseori... ne-o luam amândoi. Spunea că-ţi semăn la prostii, că vorbim mult şi facem haz din te mir ce... că noi nu ştim să fim serioşi. Uite c-am învăţat, deşi vreau să cred că n-o să uit nicicând să-ţi semăn.
...s-o strigi pe mama şi să-i spui: pune ceva de mâncare, a venit fata acasă şi să mă-ntrebi surâzând... după, facem şi noi o tablă, un şah. Te bucurai ca un copil când acceptam şi nu jucam doar table, ne uitam uneori cu zarurile în mână vorbind despre cu totul alte probleme.
Eram, Dănuţa ta!
Tresar când mă mai strigă cineva aşa...
Atâta linişte la tine astăzi ca şi-n zilele  ce-au trecut şi negreşit vor trece, flori, mult verde şi pace în jurul tău. Mi-aş dori să fie şi la mine-n suflet. Îmi spun în fiecare zi că trebuie să acceptăm ce nu mai putem schimba... dar ce să fac dacă doare şi doare. 
O lumânare aprinsă,o rugă şi uite nevoia asta de a-ţi scrie... cu atât mai pot ajunge la tine, tata.
"Spune-i, Dănuţei mele că mi-e bine!" a fost mesajul tău primit în vis, imediat după înmormântare, de prietena mea s-a trezit speriată şi nu îndrăznea să mă sune, ea neştiind că atunci în poarta cimitirului când te-am pupat, pentru ultima oară, exact aceste cuvinte ţi le-am şoptit: "Să vii tata, să-mi spui că ţi-e bine!"
Mai vino, tata, şi spune-mi că ţi-e bine. Atât am nevoie să ştiu....

joi, 21 iunie 2012

Un petec de cer- ultima parte




Iarina terminase de spălat și ultimele vase. Mai aruncă o privire în bucătărie și închise ușa. Intră apoi în camera lui Mihnea adună cele câteva lucruri rămase alandala în urma plecării, împăturindu-le cu drag. Se împiedică de paletele de tenis, de mingea de fotbal a acestuia, c-un surâs blajin o recuperă aruncând-o în coșul din hol în care mai stăteau cuminți alte câteva.

luni, 18 iunie 2012

Un petec de cer (53)


Se urcă la volanul mașinii și după primele secunde de stinghereală dădu  drumul la muzică. Se opri în fața ușii și parcă fără a-și da răgaz pentru a se putea răzgândi, apăsă cu sete soneria. Astrele păreau a-i fi favorabile căci găsi ușa de la intrare deschisă sărind peste etapa interfonului, care probabil i-ar fi mai temperat elanul.

Cum niciun sunet din casă nu indica intenția cuiva de a-i deschide, Iarina insistă pe sonerie până la un ușor abuz.

După câteva minute auzi pași grăbiți și declicul închizătorilor sfărâmă bariera dintre ea și bărbatul de dincolo.

Uimirea lui era atât de mare că Iarina simți cum roșul puloverului îi colora  obrajii.

-         M-am gândit că poate dimineață o să ai nevoie de mașină, spuse ea surâzând fluturându-i cheile.

luni, 11 iunie 2012

Un petec de cer (52)


Următoare întâlnire păru firească și clar așteptată de amândoi. Grig își reluă rolul de ghid povestindu-i Iarina frânturi din istoria nescrisă a Bucureștiului. Îl asculta fascinantă mirându-se de toate câte le știa. Se simțea jenată că ea doar privise fără să vadă prea multe. Doar cu Ștefan mai străbătuse ani în urmă Bucureștiul la pas, dar  prea orbită de dragostea pentru el, aproape toate trecuseră pe lângă ea, iar timpul făcuse restul.

duminică, 27 mai 2012

Un petec de cer (51)


Iarina urcă scările zâmbind. Prin minte i se perindau întâmplările acelei seri. Totul cu o viteza uimitoare, totul mult prea amețitor ca ea să aibă prea multe de spus. Își aminti de micuța Dorothea și uraganul ce-o luase pe sus aruncând-o într-o altă lume. Oare exista pentru fiecare un Oraș de Smarald?!

Cu toată febra evenimentelor uitase să-l mai considere pe Grig  fostul soț al Ninei, și-i plăcuse cum se așternuseră clipele între ei. Se rușinase pentru refuzurile ei repetate și stingherită așteptase reproșuri care nu mai veniseră, drept  pentru care îi mulțumi în gând. Găsise în schimb un om deschis cu o privire caldă... un om iubit și adorat de ai lui și-și permisese să-l privească să-l simtă.

joi, 24 mai 2012

Un petec de cer (50)


 

Uimirea Dadei nu fu mai mică, dar dură doar o clipă căci după ce Grig făcu prezentările, o recunoscu și-un zâmbet larg îi înflori pe chip.

-         Pe stradă sigur nu vă recunoșteam, domnișoara Iarina, cel puțin nu așa în haine de iarnă. Dar ce bucurie să vă revăd. Intrați faceți-vă comozi, mă duc să aduc ceva de băut. Mă ajuți, Grig?

-         Imediat, mă ocup eu. Tu ia loc și pregătind terenul prin alte câteva replici aparent banale. Își informă sora de motivul vizitei lor, de accidentul fără urmări grave, de prezențăa Iarinei, acolo și implicit aici.

sâmbătă, 19 mai 2012

Poate


Pentru tine:
aș opri fâlfâirea timpului
implorându-l ca pentru o clipă
să-ți asculte  bătăile  inimii
ce se risipesc în van;
aș decreta, 
ca unic anotimp iubirea
și i-aș permite Lunii să șadă lângă Soare,
cu de la mine putere!


Poate, 

c-aș bulversa al lumii orizont
aducându-l tot mai aproape
la jumătatea unui freamăt,
dar pentru deranjul provocat
aș fura stropi din roua dimineților de mai
să-i umezesc buzele însetate de dorință,
aș ruga cascadele să tacă o secundă,
munții să binecuvânteze ecoul cuvântului dor,
iar brazii să ne înalțe spre cer  
palmele  împreunate în aceeași chemare
rostind în șoaptă, 
o veche rugă doar de îndrăgostiți știută.

Să fim nebuni, oare-i păcat?!

- 19 mai 2012-


Spune-mi...


Cum să tulbur
liniştea 
în care se orânduiesc 
paşii timpului?

Mi-s umerii încovoiaţi 
de atâta aplecare,
mă doare să urăsc
iarba ce-a crescut iară,
la fel de verde şi nepăsătoare.

Spre cer adesea îmi ridic privirea
umbrind șuvoiul unor lacrimi,
când întrebări prea multe strâng
despre plecări neașteptate, 
despre durerile acestei lumi.

E atât de rece și de hâd pământul!
Mă-ntreb: se simte oare mai bogat?
Că eu săracă nu mă simt
acum, c-am înțeles 
că niciodată, de lângă mine, n-ai plecat.
 -17 mai 2012-

Faceți căutări pe acest blog