Noelia (7)

O mai doftoricise cândva. După decesul tatălui, Noelia trecuse printr-o noapte asemănătoare. O febra puternică îi împânzise trupul transformându-l într-o torță. Delirase, țipase, strigându-și când tatăl, când pe Buna. Și acum buzele ei murmurau dar sunetele care ajungeau la el erau atât de vagi și imperceptibile.

Specialistul din el ar fi pus totul pe seama ploii, omul, în schimb,  avea dubii. Simțea că ploaia era doar pretextul, un pretext la îndemna unui suflet aflat la o altă răscruce. Nu cunoștea faptele și nici nu se hazarda în presupuneri inutile dar simțise ceva astă seară în comportamentul Noeliei.

-         Mi-e frig, tare frig...se auzi, de astă dată mult mai clar.

O acoperi cu tot ceea ce găsi și, pentru că tremurul nu înceta, se strecură sub maldărul de pleduri încălzind-o cu trupul lui.

Atât de aproape de ea, atât de fragilă și de vulnerabilă în brațele lui. Închise ochii, respirând-o.

Prin ușa întredeschisă se strecura o dâră de lumină. Noelia se liniștise, o îmbrăcase cu el și nu mai tremura, doar pe obraz îi mai licărea dâra unei lacrimi. 

Își aminti de-o altă lacrimă a nopții, îi brăzdase sufletul pe veci. Dar refuză să-și continue gândul, întorcându-se la Noelia.

Femeia se foi lunecându-i din îmbrățișare. O eliberă și se  retrase, privind-o. Criza trecuse. Împinse lângă pat restul de pleduri lăsându-i doar unul. Dar și peste acela, Noelia, își scoase unul dintre picioare. Cunoștea acea nevoie de aer și nu insistă. Își luă pachetul de țigări și ieși în balcon. Câteva minute peste miezul nopții, o altă noapte de nesomn.

Prin minte i se perindau secvențele mute ale unui film, filmul reîntâlnirii lor.

Ce zi agitată, poate cea mai agitată, ziua nunții Taniei care începuse cu mai bine de un an înainte de ziua cea mare.

-         Știi cine mi-a confirmat participarea la nuntă? Și, mai mult, revenirea în capitală? Noelia, continuase singură, după câteva minute, sătulă să aștepte întrebarea din partea lui.

Abia rostirea numelui îi aduse o tresărire. N-o uitase, nu, și numele ei revenise uneori în mintea lui, da-l ținuse la distanță.

-         Ai auzit? insistă mica scorpie.

Dar neprimind niciun răspuns, îl declară o cauză pierdută și-și mută atenția pe altceva.

Trecuse cu bine peste agitația acelei perioade fiind acolo ori de câte ori Tania suna începând cu: ”am nevoie să...”. Era sora lui, puțin defectă, puțin egoistă dar o iubea cu toate acele hachițe care lui îi rămâneau departe și despre care nu se mai întreba, acceptându-le. Râdea plângea, făcea o tragedie dintr-o nuanță sau dintr-o umbră. El și Tania erau atât de diferiți.

Se bucură că totul în ziua nunții decurse conform planificărilor ei, extrem de minuțioase. Și-o dorea fericită și dacă asta îi aducea bucurie pe chip, nimic nu mai conta, nici efortul, nici tracasările.

Socializase schimbând câteva banalități cu rude nemaivăzute, ori  necunoscute. Făcuse frumos, dar obosise așa că se refugie la bar, într-un colț mai ferit. Privea eleganța sofisticată a unora, clipa de frumos de care se achitau cu succes, pe rând, invitați și miri.

Îl atrase silueta unei femei primită cu multe îmbrățișări de întreaga familie. Se întrebă nepoata cui mai e, căci după efuziunea alor lui, sigur era cineva apropiat. 

Într-o rochie lungă, verde ivoriu femeia părea o lunecare lină. Părul strâns într-un coc perfect, mănușile până la cot peste care strălucea o bijuterie fină, totul, atât cât trebuia. Poposi o clipă pe umerii ei. Păreau ușor marmorați în goliciunea lor delicată.  

Era libertate și dezinvoltură în îmbrățișările ce-i cambrau trupul. Părea o lebădă, atât de delicată era curbura. Nu-i zări chipul. Oricât își legă privirea de mișcările ei, femeia nu-și întoarse capul. O fi singură? gândi el, dar fu distras de la cercetarea sa, de-un amic.

-         Sunt fantastice, nu?

-         Poftim? se arătă contrariat, celui care i se așezase alături, obturându-i vederea.

-         Te invidiez,  ești neînsurat, nu aparții doar uneia... cum pretind, ele, să aparținem.

Pentru că nu-i plăcea direcția în care se îndrepta dialogul, Cosmin se scuză, folosindu-se de  obligațiile de gazdă. Nu-i plăceau bărbații bârfitori, iar pentru cei care se victimizau, nu avea dram de respect, ci doar toleranță.

Se opri la una dintre mese pentru a saluta o veche cunoștință apoi ținti terasa.

Ar fi fost ipocrit să nu recunoască nedumerirea sa în legătura cu absența Noeliei. Dar, posibil, intervenise ceva de ultimă oră. Acum știa că da, i-ar fi plăcut.  Se întrebase cum le va fi revederea dar nu încropise niciun scenariu. Trecuseră aproape șase ani. Ani cât o viață, gândind la cele prin care trecuse.

Se pregătea să se strecoare pe terasă când se opri pentru a face loc să intre unui cuplu. Răspunse zâmbetului femeii, oarecum uimit de familiaritatea ei, și se întrebă dacă ar fi trebuit să și-o amintească.

O clipă, doar o clipă, îi întârziase gândul și pasul îi fu curmat în zbor. Tania îl reperase  și alerga spre el. Mirele, rămas la câțiva metri în urmă, se întreținea cu femeia cercetată mai devreme. Dar chipul acestei îi era tot ascuns, fiind cu spatele la el.  Se certă în sinea lui pentru întârzierea deciziei. Doar câteva minute mai devreme și acum  s-ar fi rătăcit pe-o margine de terasă, întrebându-se de ce unele nopți erau mai lungi decât altele.

-         Unde-mi fugi? Mi-ai promis.

-         Sunt aici! capitulă, neputincios

Intuia că motivul era noua apariție a serii. De parcă, el era dădaca petrecerii. Dar n-avea rost să-și contrazică sora, nu astă seară. Era efervescentă,  atât de frumoasă, un freamăt toată. N-avea inimă s-o repeadă.

-         Nu-i decât o seară, mormăi ca pentru el.

Replica nu-i scăpă miresei, care se-ntoarse pufnind spre el.

Trecând printre mese Tania era ca spuma mării, zâmbind, îmbrățișând. Ajunsă lângă mire, puse mână pe umărul femeii, nedezlipindu-și ochii de chipul fratelui ei. Femeia se-ntoarse surâzătoare.

O altfel de uimire înflori pe chipul amândurora. Tania savură din plin momentul, bucurându-se ca un copil pus pe șotii. Dar emoția clipei o gâtui, până și pe ea. Și dispăru, trăgându-și, nedumeritul, mire după ea.

Se priveau cu sete, cu emoție, cu teamă, oglindindu-se unul în privirea celuilalt, trăind din plin senzația aceea de văl. O libertate încătușată în timpul scurs fără ei.

 Ochii erau ai ei. Zâmbetul asemenea. Până și arcuirea sprâncenei. Doamne, erau toate acolo! Dar toate altfel. Se emoționă pentru mugurul grizonat de la propria tâmplă. Lui îi era familiar de mult, ei, necunoscut. Avea să-l recunoască?

Pentru el, Noelia era puștoaica aceea extraordinar de isteață în egală măsură  acidă, o chitară ambulantă zdrăngănind din toate încheieturile. Oare avusese brațe dintotdeauna și pielea atât de fină? Unde-i erau cerceii, părul vopsit multicolor, blugii mai mereu atârnând?

Distanța îi rătăcise, dar nu-i și răcise. Asta ar fi văzut orice privitor, pe chipul amândurora.

Se apropiase de ea afișând un surâs. Serios, politicos, de parcă-l închiriase cu ora și trebuia returnat neciobit. Seninul din surâsul ei deveni un țipăt mut. Și peste el trecuseră anii, unii chiar cu tăvălugul.

Revenindu-și prima, goni printr-o clipire nestematele din priviri. Murmură un salut, întinzându-i mâna cu eleganță. Mai fâstâciți ca niște puștani la prima lor întâlnire, nu încălcară metrul regulamentar dintre ei. O conduse la masă. Noelia se integră în anturaj de parcă nu se văzuseră ieri, în vreme ce el se postă la o margine de clipă privind-o.

Văzuse trandafiri înflorind, văzuse multe flori deschizându-se dar niciuneia nu-i simțise candoarea, acea bucurie stângace dar atât de curată.

Mulți burlaci la nunta surorii sale și ea strălucind. O privise dansând, o privise flirtând și simțise gelozie pe toate acele mâini care-o atingeau. Realiza că femeia Noelia îi era străină. Greu de crezut că puștoaica cu care pierdea nopți fumând și discutând despre câte-n lună și-n stele era acum atât de rezervată la vorbă, atentă la exprimare, manierată.

-     Tu, ursule, tu chiar n-ai de gând să dansezi cu mireasa? îl apostrofase Tania, la un moment dat.

Ridicase din umeri și implorase din priviri. Pentru el dansul era un simplu balans. Atât știa. Spre norocul lui melodia aleasă de Tania i se plia, astfel că se simți vedetă, o clipă. Încurajat de reușita sa, îndrăznise s-o invite și pe ea la următorul.

Îi simțise emoția și încordarea prin mătasea rochiei. Cu siguranță, nici ei nu-i scăpase tremurul mâinilor lui.

După terminarea dansului rămaseră uitându-se unul la altul. Doar începerea unei noi piese îi gonise din ring. Oarecum dezorientat, dorindu-și-o o clipă doar a lui o luase de mână iar ea-l urmase docilă.

-         Dacă ți-e rece intrăm, îi spusese odată ajunși pe terasă, așezându-i pe umeri haina.

Negase, dând din cap ca un copil. În acea negare simțise o adiere din vechea lui prietenă. Nu-și amintea despre ce discutaseră, probabil banalități legate de nuntă. De fapt discutaseră despre orice ocolind tot ce le stătea pe limbă. O simțise tremurând de frig și se întoarseră în sală.

-         Eu o să mă retrag, spuse ea, odată reîntoarsă la masă. Merg să felicit tinerii căsătoriți,  să-mi iau la revedere de la ei și de la alții.

-         Îmi permiți să te însoțesc?

-         Mulțumesc, dar  nu te deranja, Cosmin. De unul singur e mai simplu să treci neobservat.

-   Nu-i cazul tău, Noelia, o complimentă unul din bărbații de la masă, asumându-și privirea furioasă a nevestei.

-         Mi-a părut bine că v-am revăzut. Iar ție Cosmin, îți mulțumesc și pentru dans.

-         Vrei să spui balans…

-         A fost plăcut, murmurase ea.

Și plecase. Se strecurase ca o umbră și după alte câteva minute o văzu pe trepte, așteptând taxiul.

Resimți o strângere de inimă ciudată, dar nu se clintise de la fereastra în care se proțăpise. O privise urcând în mașină. Ținea în mână cartea ei de vizită și pe buze gustul descumpănirii.

          Zile la rând o tot purtase după el, mutând-o dintr-un buzunar în altul până ce-o rătăcise.

Reținuse numărul școlii la care preda așa că o căută  într-o zi. O așteptă cum n-o făcuse niciodată, ca un puștan cu flori în mână. Și se uimise de uimirea ei, o uimire plăcută și tandră.

Se despărțiseră mai emoționați decât se văzuseră. Apoi legătura se reluase lin, nimic forțat, nimic neașteptat. Păreau doi călători care, întâmplător sau nu, se regăseau pe același peron. Niciunul dintre ei nu gândea la un mâine, chiar dacă printre prietenii comuni  deveniseră subiect de bârfă, motiv de pariuri.

          O încleștare nefirească marca chipul Noeliei de parcă, acolo, departe în lumea viselor ei ducea bătălii, remarcă el la întoarcerea în cameră.

Sunetul unei uși trântite o făcu să țipe. Buimacă se ridică într-un cot, neînțelegând de unde venea firicelul de lumină. Pe-o margine de pat, Cosmin ațipise.  O durea capul și-i era cumplit de sete. Vru să  coboare.

-         Ai ceai pe noptieră, se auzi vocea lui.

-         Scuze, n-am vrut să te trezesc!

-         După atâtea nopți de gardă, somnul nu mai are profunzimea necesară. Uneori, mă întind în camera de gardă și mă amuz recunoscând pașii de pe coridor, și asta numai după cum își târâie picioarele posesoarea lor. Dă-mi să văd! o cercetă el de febră.

-         Sunt bine, văd că și schimbată. Doar un pic amețită și parcă musafir în viața mea. Mi-e totul cam neclar.

-         Mai aveam un picuț și umpleam cada cu gheață și te scufundam în ea. Tu arzi, nu glumă, când arzi.

-         Ți-am dat de lucru.

-         M-am bucurat să fiu aici, spuse el coborându-și mâna pe obrazul ei.

-         Am avut un somn agitat? întrebă ea cu o oarecare reținere în glas.

-         La ce febră ai avut... chiar convulsii febrile...

Dar Noelia știa că nu e doar vina febrei și nu lărgi discuția. Nu era încă pregătită de mai mult. Se-ntinse la loc în pat și-nchise ochii deși somnul fugise. Erau multe, cele la care trebuia să se gândească.

-         Te simți mai bine? Vrei să plec?

-         Mi-e bine. Cum vrei.

Cosmin o privi în tăcere. Îl duru indiferența din tonul ei dar puse totul pe seama somnului agitat. Nu înțelesese mare lucru din zbaterea ei dar îi stăruia în minte numele unui bărbat, repetat de câteva de ori: Nick. Se ridică și se-ndreptă spre ușă. Zăbovi o clipă înainte de a o deschide dar cum din partea Noeliei nu veni niciun semn, plecă.

Odată ajuns în aerul dimineții bruma de somn dispăru. Se sui în mașină dar la prima intersecție viră stânga. Parcă mașina în locul obișnuit și urcă.

-         Ce-i cu tine? mormăi femeia, simțindu-l.

-         O urgență. Mă duc să fac un duș... și vin la somn. Culcă-te.

Dar femeia se-ntoarse spre el, dezgolindu-și provocator un picior. Ușor bronzată pielea lucea în bătaia lunii. Glezna fină, rotula flămândă, coapsa tânjind...

-         Vino, se alintă femeia!

Se ridică, îl apucă de mână și trăgându-l spre ea, se lipi de el încolăcindu-l cu brațele. Sărutul ei îl înfometă. Prin fața ochilor îi trecea chipul agitat al altei femei și buzele ei murmurând un nume. Se lăsă sărutat, avea nevoie să se știe dorit. Mușcă însetat din buzele femeii obligând-o parcă să-i soarbă gustul amar al acelui ”cum vrei”. Dar se retrase brusc, descumpănind-o.

Ce-și dorea? Noelia spusese simplu ”cum vrei”, nu-l gonise, doar el plecase, ca un prost, sub impulsul unei gelozii nejustificate.

-         Faci după... mi-ai lipsit, murmură femeia ușor contrariată de reacția lui.

-   Trebuie să fac duș! rosti parcă mai mult pentru a se auzi și a se convinge.

După câteva minute se auzi apa clipocind. Un bărbat își spăla trupul de urmele unei nopți. I-ar fi fost necesară o cascadă, știa, dar n-avea decât o mână de stropi și-aceia lunecând grăbiți.

Scăpă repede de cămășuța albă, mai mult o spumă și se strecură sub ploaia rece. Țipă și se lipi de trupul lui. Cosmin dădu să schimbe temperatura apei dar ea-l opri. O durea sfârcurile întărite, sânii gemeau sub biciuirea inegală a stropilor, pielea căpătase luciul marmurei iar pântecu-i pulsa asemeni unui vulcan deșteptat, dar era o durere plăcută.

-         Ești nebună!

-         Da, după tine! Fă dragoste cu mine! cerși femeia.

Ignorându-i refuzul, bărbatul încălzi apa. Femeia se învinețise, doar ochii ardeau. O simți scurgându-i-se în brațe. Un bărbat și o femeie un dans de-o clipă, la o altă răscruce de timp.