Noelia (3)

Uitând și de pantof, se refugie în hol. Aici, grămadă și de-a valma, lucrurile ei. Printre ele zări și tocul pantofului. N-apucă să strângă decât vreo două caiete când telefonul începu să sune. Reuși să-l găsească, să-l oprească dar de dincolo de ușă răzbătu până la ea un scâncet scurt și vocea domoală a bărbatului liniștindu-și pruncul.  Nu mai atinse nimic, neîndrăznind nici să clipească. Stătu așa o altă veșnicie.

-         Îmi cer scuze. E un pic bolnăvior și mai scâncit, când nu-și termină somnul.

-         Eu îmi cer scuze. De fapt… n-am nicio scuză…

Bărbatul duse mâna la buze, făcându-i semn să intre în cameră. Acceptă, urmându-l docilă. Măcar atât putea face, după tot răul produs.

-        Uitați-vă în ochii mei! îi ceru bărbatul apropiindu-se de ea și întorcând-o cu fața la el.

Și fără a-i da posibilitatea unui refuz, bărbatul o țintui cu privirea.

-         Acum, urmăriți-mi, vă rog, degetul! Mda… doar buimacă. Sunteți bine! Dar, dacă doriți, pot da un telefon și mergeți să vă examineze un doctor.

-         Sunteți doctor?

-   V-ați lovit la cap până să reușesc să vă prind și de aici amețeala, confuzia și toate celelalte. O baie bună și-un somn la fel vă vor remonta, sunt sigur.

Noelia aprobă muțește. O stânjenea privirea bărbatului, mâinile acestuia, surâsul blajin. Se întrebă unde era matahala care-o speriase. Bărbatul din fața ei, departe de-a fi fragil, avea o delicatețe desprinsă din dantela lunecând pe sânii femeii din tablou. Nările-i deveniră mai agitate. Era prea aproape de acest bărbat. Și mirosul lui…

Aproape ceru voie să-și adune lucrurile. Bărbatul dispăru câteva secunde și reveni c-o sacoșă pe care i-o întinse. Mâinile li se atinseră și amândoi tresăriră.

-         E mai sigur și mai simplu, cu o sacoșă.

-         Mulțumesc, rosti Noelia, din ce în ce mai rușinată.

Nu-și dorea decât ca ușa apartamentului acestui bărbat să se închidă în urma ei, să plece, să nu fi fost acolo. Dar cum să plece așa? Sau ce să spună? Nu știa unde se afla, știa doar că dăduse buzna peste un om, un  străin, bulversând somnul acestuia și al acelui prunc.

- Nu știu ce să spun. Să-mi cer scuze, e mult prea puțin. Să-mi justific fapta? Încă nu știu de ce sunt aici, credeam că deschid ușa apartamentului meu, nu că forțez o ușă străină. Probabil v-am stricat broasca, duse ea mâna la geantă în căutarea portofelului. Să vă las o carte de vizită sau chiar banii necesari înlocuirii…

- E suficientă cartea de vizită. Broasca n-are nimic, am verificat.

- Nu-mi explic ce s-a întâmplat! simți ea nevoia unei noi justificări.  Am ieșit din lift, fericită că, în sfârșit, l-au reparat. E mai bine de-o săptămână de când urc pe scări cele nouă etaje, un calvar, nu știu cum n-am luat în calcul varianta că liftul s-ar putea defecta, mi-aș fi căutat un apartament într-un imobil cu cel mult patru etaje.

- Au reparat liftul? se arătă uimit bărbatul. N-aș crede.

- Da.

- Pe naiba! Și la ce etaj locuiți? Asta, dacă locuiți în această scară, continuă el surâzând.

- Firește că aici locuiesc. La etajul nouă.

- Ei bine, vă anunț că ați ajuns abia la  șase. Mai aveți de urcat trei etaje până la șase.

- Cum e posibil?

- La prânz, pe ușa liftului era lipită o hârtie prin care eram anunțați că reparația nu e finalizată, că se așteaptă o piesă din import și că, până la sosirea ei, liftul poate fi folosit doar până la acest etaj. Notificarea e pusă și-n lift.

Contrariată, se-ndreptă glonț spre zona liftului. Într-adevăr notificarea exista. Cu siguranță era și acolo unde spunea domnul, doar ea nu văzuse nimic. Își amintea, intrase în scară și se bucurase auzind liftul. Mulțumise, ridicând ochii în sus și n-o mai interesase nimic. O baie fierbinte, un colț  din pâinea caldă și patul rămas nefăcut din graba dimineții.

- Scrie! șopti ea printre dinți. Exact cum ați spus! 
- Să înțeleg că aveați dubii?! 
- Iertați-mă! Doamne ferește! Dar e absurd... repari, dar de fapt nu prea repari...
- Fiecare cu norocul lui, veni și remarca bărbatului, ușor metalică. 
Noelia lăsă cuvintele să treacă pe lângă ea, vrând să pună punct situației.
- Dacă aveți  pretenții, dacă vă pot despăgubi cumva deranjul și neplăcerile create, sunt la dispoziția dumneavoastră!

-    Până una sau alta, mă bucur să știu că-mi sunteți datoare, zâmbi el.
Sunteți sigură că vă descurcați de aici?

Ustura ironia strecurată, dar era incomparabilă cu ceea ce făcuse ea.

         Altădată trei etaje i s-ar fi părut mult, acum ar fi urcat de zece ori pe atât numai să uite și să fie cât mai departe de tot ceea ce i se întâmplase.

          Cheia se răsuci c-o lejeritate fantastică. Banalitate de a ajunge acasă i e păru o binecuvântare, după toate peripețiile prin care trecuse.

Mintea-i fixase itinerarul: baie, ceai la fel de fierbinte și somn. Execută totul cu mișcări blajine. Ajunsă în pat refuză să se gândească la panica resimțită, nu-și dorea decât să doarmă. De undeva dintr-un colț de gând în visul ei coborî și privirea acelei femei. O privire arogantă și totuși caldă. Îi era familiară. Întinse mâna spre femeia din fața ei dar dădu doar peste răceala unei oglinzi, care-ntr-o secundă se prăvăli la picioarele ei în mii și mii de cioburi. Un pas înapoi o aruncă într-o lume zgomotoasă.

Voci, bătăi în ușă și telefonul care, astăzi, nu-i dădea pace.

Se grăbi la ușă, de acolo părea a veni sfârșitul lumii. Odată deschisă, telefonul încetă și el, ca prin farmec.

-         Cosmin! apucă ea să spună.

-    Doamne, Noelia, m-ai speriat îngrozitor! sări acesta strângând-o la piept, de-o lăsă fără aer.

Blocată și imobilizată în îmbrățișare, Noelia zări vag silueta unui bărbat dispărând pe trepte.

-     Am mai bine de zece minute de când bat la ușă. Unde-i domnul? se uită Cosmin spre scări.

-         Care domn? Ce-i cu tine aici?!

-         Măi, femeie, unde-ți este telefonul?!?

-      Pe aici... ah… am uitat de telefon, se repezi ea și se blocă privindu-i ecranul. Erau zeci de apeluri.

-     Am sunat din cabinet, am sunat de pe mobil, te-am sunat și de pe mobilul domnului peste care am dat buzna…

-       Care domn? Ce buzna, Cosmine? Tu știi ce zi de rahat am avut? rosti, cocoțându-se în pat și trăgându-și pledul de-i mai rămăsese afară doar nasul.

-    Știu… ți-am călcat pe urme. De aceea ne-am și impacientat, eu și domnul care ți-e vecin.

-         Nu pot să cred!

-     Crede! Să-l ia naiba de lift! A rămas că mă suni, nu?! M-am luat cu treaba la cabinet și când mi-am dat seama că n-ai sunat, am făcut-o eu. Și nimic! Și iată-mă în lift și am ieșit ca omul ce știa că dăduse liftului o comandă: etajul nouă! De unde naiba să știu că nu merge decât până la șase? Spune tu… Da… acum știu, din lift! Știi că urc cu ochii închiși în lift, știi că mi-e frică de ele ca de nimic altceva, ei bine și de avioane, dar am urcat, pentru tine, pentru că tu nu răspundeai deși telefonul tău suna, deși ți-am trimis zece SMS cu: Sună-mă!!!

-         Bietul om! murmură ea.

-   Am simțit că-mi plesnește capul, nu-i cazul să mă iei la mișto! o amenință acesta aruncând spre ea un puișor de pernă picat lângă pat.

-         De domnul de la etajul șase, vorbeam.

-         A… da! Nu e culmea coincidenței? Are dreptate Tania când spune că suntem amândoi la fel de căscați și de aerieni.

-         Are! oftă Noelia privind pe fereastră.

Noelia îl simțea cum gesticula, cum se-nvârtea ca un leu în cușcă. Era în fața ei doar ea se-ndepărta. Ca o nălucă, un alt trup se desprinse de trupul ei, un trup cu privirea flămândă, mistuit de-o arșiță cumplită. Simți o adiere pe frunte, mâna cuiva eliberându-i chipul de câteva șuvițe rebele.

-  De ce plângi, Noelia? Unde-ți este strălucirea din ochi, femeie frumoasă?  Te-am regăsit atât de tristă, atât de alta!

Pentru o clipă simți nevoia să i se destăinuie. Voia îmbrățișarea lui, voia ca mâinile lui s-o țină strâns la piept, să-i simtă inima bătând, gura căutând-o pe ei, liniștindu-i tremurul buzelor.

Copila din ea îl iubise pe Cosmin. Dar copila din ea murise. 

(va urma)