Noelia

Ar fi țipat de bucurie dar se mulțumi să ridice ochii spre cer: liftul funcționa! Doamne, chiar funcționa!

În sfârșit, cineva-și amintise și de numele ei și-o pomenise lui Dumnezeu. Sau, poate, însuși Dumnezeu coborâse pentru a-l repara. Nici nu mai conta, oricine ar fi fost, ea îi era veșnic recunoscătoare.
Ce durere de picioare, ce brațe încărcate, în mai puțin de-un minut avea să fie în casă, desculță, înfulecând din pâinea aburind, al cărei miros îi biciuia toate simțurile! Ura când găsea doar pâine caldă, rugase, implorase pentru una mai veche, putea fi și de două zile, nu mai conta, important era să n-aibă mirosul acesta înnebunitor.

Liftul funcționa! Acum că era singură putea țopăi de fericire! Dar amână. Liftul devenise un ceva foarte sensibil în percepția ei și nouă etaje urcate pe scări zilnic erau al naibii de mult, chiar și pentru ea. Și-apoi avea brațele pline de cărți și caiete care trebuiau corectate până a doua zi. Poșeta la rându-i se dovedi teribil de incomodă, lunecând de pe umăr tocmai acum când abia reușea să  se mențină într-un fragil echilibru. S-o fi lăsat în vitrina aceea, ar fi fost și acum suport pentru praf ori șezlong pentru musculițe toate vara. Renunțase la o carte pentru ea.

Da, da, incredibil… la o carte! Altă dată ar fi împușcat pentru o carte.  O făcuse cu multă, multă durere dar chiar avea nevoie de-o poșetă nouă. O știa și ea, și i-o reaminteau zilnic privirile colegelor de cancelarie și nu numai. Oftase când și-o achiziționase și cu ea în brațe se oprise în fața librăriei. Nu, nu intrase. Ce rost ar fi mai avut? O făcuse în fiecare zi a acelei săptămâni de până și vânzătoarele care-o remarcaseră își făceau de treabă rearanjând cărțile pe tejghea. O duruse bănuiala dar o acceptase.  Da, la un moment dat îi trecuse prin minte s-o fure și să revină s-o returneze după ce va fi citit-o sau s-o achite cândva.

Viața ne schimbă neîncetat și nu mereu în bine! fu gândul ei când ușile liftului se deschiseră.

Ce repede ajunsese! Firesc! Doar urcase cu liftul, parcă nici nu-i venea a crede.

Orbită de bucurie și de gânduri doar într-un târziu, în vreme ce nu reușea să deschidă ușa realiză că pe etaj era întuneric. Vag se strecura o dâră de lumină de la unul dintre etajele de mai jos dar nici n-avea nevoie, ușa ei era imediat lângă lift. Păcat că acesta coborâse i-ar fi fost de folos lumina lui. Își aminti de telefon. El avea lumină, îl mai folosise pe post de lanternă.  Dar n-avea decât două mâini: una sprijinind turnul din Pisa, alta frecând cheia într-o broască decisă să n-o recunoască.

Era imposibil. Intra cu atâta ușurință de ce naiba nu se răsucea? Pipăi brelocul, erau cheile ei. Apăsă pe mâner. Nu, n-o uitase deschisă, deci nu era toanta care voia să deschidă o ușă deschisă. Crezuse că după ziua de rahat de azi, repararea liftului să fie un semn că norocul ei se schimba.

La naiba! Telefonul e tot ce lipsea! Asta, dacă ignora nevoia acută de a-și elibera tălpile din pantofii după care tânjise mai bine de-o lună. Și mai era ceva urgent… Clar, o zi a urgențelor! Și toate-i mergeau din prost în mai prost.

Un zgomot ciudat de dincolo de ușă o făcu să paralizeze.