Noelia (8)

Întreagă zi acționase mecanic, fără bucuria de-a trăi, fără prea multe zâmbete. În drumul spre casă se opri la o terasă, își comandă un ceai și rămase privind în jurul ei. Avea nevoie să simtă pulsul oamenilor, să respire, să muște, să țipe, să-și tacă în cuvinte clare.

Rememoră plecarea lui Cosmin din noaptea precedentă dar refuză să se considere vinovată în vreun fel de șovăiala resimțită în pasul lui. În viață nu existau vinovați, existau doar alegeri mai bune sau mai rele. Ani de zile îl învinovățise pentru acea plecare, o scuză comodă.

În definitiv și el o uitase, acolo, pe-un ultim peron, așa-și motivase, un peron de pe care se adunase, cu mare greu. Doar altă minciună. Nu ea se adunase ci alții. O făcuse Vio, Dinu, în felul lui, o făcuse Nick, acum iarăși o făcea Cosmin.

Zile întregi așteptase un semn, un simplu telefon, un rest de salut. Irascibilă și nervoasă se certase cu toți cei care încercau să ajungă la ea. Într-una dintre certuri mama îi retrăsese suportul financiar, oricum derizoriu, crezând că astfel îi va veni ”mintea la cap”. O urâse, o disprețuise, trecuse prin toate furiile pământului ca în final să nu-i mai pese.

-         Nu-mi poți face asta de ziua mea, Noelia, insistă colega ei de cameră. Nu-i drept, și nu tocmai tu!

Acceptă. Vio îi mai rămăsese alături, numai pe ea o mai avea. Se mirase să-l vadă pe Dinu acolo. Îl știa din vedere. Era în cercul de prieteni ai lui Cosmin și-ntr-o perioadă chiar apropiați. Nu păreau a avea multe în comun de aceea nici nu se miră că la un moment dat dispăruse. Se mai zăreau pe la petreceri dar nu mai mult de-un salut.

-         N-am știut că ești prietenă cu Dinu, nici măcar că-l cunoști.

-      Ei și tu, e amicul, amicului... un tip descurcăreț, cu relații. Voi vă cunoașteți, nu?

-         Mda.

-         Bun, atunci ai cu cine dansa, o aruncă aceasta în brațele lui Dinu, care, culmea, nu-i păru deloc surprins.

-         Iartă-mă! Vio, e euforică astăzi. Scuze, Dinu.

-         Stai, nu fugi așa! Nu suntem doi străini. Cred că ești singura pe care-o cunosc aici.

-         Și ce cauți aici? îl privi mirată.

-         Pe tine!

Noelia izbucnise în râs și râse c-o poftă nebună.

-         Ești adorabilă, iar când râzi înflorești!

-         Iar tu minți atât de credibil, că s-ar putea să-mi placă și chiar să te cred.

Dar petrecuse acea seara cu el, dansând, râzând. Așa se strecurase Dinu în viața ei. Nu-i păsase de diferența de vârstă dintre ei nici de zvonurile care-l înconjurau. Ea vedea un bărbat amuzant, galant, un bărbat dorit.

-         Vio, mă mut la Dinu.

-         Ești sigură, Noelia? Nu știu ce să spun...

-         Tu, m-ai aruncat în brațele lui, așa că tu ești vinovată!

Nu observase stânjeneala colegei ei, nici frământatul mâinilor. Cum ar fi putut?! Găsise cel mai bun mod de a-și completa golul și de a se răzbuna pe Cosmin. Era convinsă că știrea va ajunge la urechile lui.

Dacă i-ar fi mărturisit atunci, Vio! Doamne, de câte necazuri ar fi ferit-o! Dar tăcuse!

Dinu o rafinase, o educase, alături de el cunoscuse o altfel de viață, nopți de răsfăț, de eleganță.

-         Ești o frumusețe, Noelia! Orice bărbat ar fi mândru să te aibă la braț. Mă excită până și privirile lor pe trupul tău. Urmărește-i, urmărește invidia femeilor și hrănește-te cu ea! Ura e mai excitantă ca dragostea. Iar tu poți stârni invidie și ură cât să nu fim flămânzi o viață-ntreagă!

O amuzase replica, o pusese pe seama jocului, acel joc al seducției, în care el se apleca sărutând-o pe umăr, sub privirile tuturor. O învățase să le citească reacțiile. Femeile îl doreau, invidioase pe scâncetul ei, iar bărbații tresăreau numai la dâra parfumului ei. Se jenase la început de rochiile cam prea decoltate.

-         Dinu, la ce-o mai pun pe mine? Mai bine merg goală, îi spuse ea într-o seară.

-         Nțțț, nu e deloc același lucru, îi spuse el întinzându-i un pahar.

Sorbi din pahar, întrebându-l din ochi ce e.

-         Ceva ce te va ajuta să strălucești și mai mult decât o faci. Ești divină!

Ce lin începuse totul. Ce liberă-i fusese căderea, decăderea. Un labirint în care se aventurase fără să se gândească pe unde-i va fi fost ieșirea.

Îi plăcea atenția care i-o acorda ei, ținutelor ei.  

-         Rochia, pantofii n-au nicio valoare dacă nu lași să iasă femeia din tine, Noelia. Femeia e un foc! Arzi! Și strângeți părul!

Prima lor moment mai neplăcut pornise de la un fleac. Urmau să meargă la o inaugurare. Nu știa prea bine și nici nu-i păsa, Dinu o anunțase că nu poate lipsi. Îi alesese ținuta, pantofii, poșeta, toate stăteau cuminți, perfect aliniate. Se trezise târziu, măcinată de-o durere de cap și  fără prea mult chef.

-         Arăți ca un cadavru.

-         Sunt obosită, Dinu. Mă doare capul. Nici la cursuri n-am fost.

-         Lasă-le naibii de cursuri. Bea asta!

-         Ce este?

-      Bea! O să te lase imediat durerea de cap. Și șterge-ți idioțenia aceea de ruj. Dă-te cu ăsta!

-         Îmi place rujul ăsta! Și-l consider mai potrivit.

-         Tu?! Ești amuzantă! Să fii gata în 5 minute!

Băuse ce-i dăduse, vrând să scape de durerea de cap, dar rujul nu și-l schimbase.

-         Ești gata? Mergem?

-         Da! apăruse ea surâzătoare. Durerea de cap dispăruse ca prin farmec și-i era bine, tare bine!

-         Nu ți-ai schimbat rujul! De ce?

-         Ești ridicol! E doar un ruj.Hai, să mergem!

-         Nu, nu e doar un ruj! o apucase el strâns de mână, țintuind-o locului. E altul decât cel ales de mine! și trăgând-o după el o duse la oglindă. Reveni după câteva minute cu rujul ales și cu pachetul de șervețele. Poftim, pe acesta-l vreau!

Îl privise mirată, neînțelegându-i înverșunarea. Atâta caz pentru un fleac! Era prea bine dispusă ca să lase un nimic ca acesta să-i strice buna dispoziție.

-         Domnul e servit! făcu ea o glumă pentru a detensiona atmosfera.

-        Altă dată să nu mai consideri! Și, privește-te... cum strălucești, Noelia! Ești un diamant! își schimbase el, brusc, starea.

În definitiv ei nu-i păsa ce ruj punea iar dacă pentru el conta atât de mult, facă-se voia lui!

Dar acesta fusese doar începutul. După ruj urmase o rochie. De data aceasta furia lui atinsese alte cote, sfâșiind-o. Asistase șocată la toată desfășurarea momentului neîndrăznind nici să clipească.

Și iar se îmbrăcase conform deciziei lui. Și iar îi acceptase scuzele, complimentele. Poate că avea dreptate, poate că el știa mai bine ce era pentru ea. În definitiv, pentru ea nu era atât de importantă culoarea rochiei.

O obosea furia lui și ca s-o evite era de acord cu tot ce dorea. Mai ales că el îi salvase anul.

-         Ți-am spus că banii rezolvă... orice!

Se mulțumise să-i zâmbească. Nu era mereu plăcut alături de Dinu dar nici foarte neplăcut. Mai ales că în ultimul timp el avea tot mai multe ieșiri în străinătate. În câteva îl însoțise și ea dar trebuia să recunoască că-i plăcea și fără el. Atunci sărea în vechii ei blugi, își punea căștile pe urechi și colinda de nebună prin parcuri, prin librării, prin expoziții.

Într-una din plimbările ei, pe un panou zări anunțul prin care se organiza o preselecție pentru intrarea într-o trupă de dans. Chiar o încântă. Oricum avea mult timp liber și Dinu insistase într-o vreme să-și facă un abonament la o sală de fitness. Așa că merse.

-         Simți... ai tehnică, ai talent dar mai e mult de muncă până vei reuși să te transpui, să te identifici.

-         Dar sunt bună, nu?

-         Ești ca un copil care știe alfabetul. Și mândră, nevoie mare, uiți că nu-i de ajuns. Aaaa și nu-mi place tremurul tău...

Îl bombănise, dar doar în gând, intimidată de seriozitatea replicii.

-         Ai dreptate, altele nu știu cât tine dar știu ce-și doresc. Tu știi ce vrei?

Nu răspunsese, doar mormăise un da, oarecum intrigată. Nick se mulțumi să-i culeagă răspunsul, îi surâse și se depărtă. Ajuns pe scenă îi făcu  semn să urmărească dansul.

Uitase c-o dureau picioarele, uitase de bosumflare. Țeapănă, rămăsese statuie în locul în care-o lăsase. Aplauzele de la final o scoaseră din transă. Fusese dans, zbor sau asistase la crearea universului. Era uimită, impresionată. Umerii îi picaseră și odată cu ei toată îngâmfarea. În ochi avea lacrimi, de emoție, de rușine. Se bucură că Nick era prins cu câteva explicații și se strecură hoțește.

Reveni și-n zile următoare. Uneori euforică, alteori taciturnă, un prezent absent la fel de indiferent precum anotimpurile opuse.

-         Nu vreau probleme aici, Noelia.

-         Și eu ce probleme îți cauzez? se alintă ea.

Dar se izbi de-o privire rece, intransigentă care-o sfredeli până în adânc.

-         Rămâi sau pleci definitiv! e tot ce am de spus.

Și plecase. Nervoasă, supărată și revoltată. În definitiv ce era atât de grav că se distra, că-și trăia viața.