Intră în sală urmată
de Cosmin, mult mai stresat decât ea.
-
Hai, amice, curaj, nu te taie nimeni! Vrei să renunțăm? Fără să fi încercat?
-
Off... urcă, e târziu! o pofti acesta. Am
promis că mă fac de râs, acum suport. Numai idee bune am!
-
Pare linişte pe aici. Poate s-a anulat, din
lipsă de doritori sau curajoși, mai știi?!
-
Îți face plăcere, văd! mormăi, ca pentru el, Cosmin.
Odată deschisă uşa
sălii, până și ea tresări. Erau
doritori, și chiar destui. Ore câți ca să-nvețe să danseze, câți veneau
pentru o brumă de mișcare sau pe câți dintre ei îi alungase singurătatea traiului
ori monotonia acestuia? Gardurile locuințelor deveneau tot mai înalte, ușile
tot mai ferecate, până și la ferestre zărea, deseori, obloane metalice sau din
lemn, lumina abia găsind câte-o
crăpătură ori o banală imperfecțiune
prin care să se strecoare.
Nu știa ce gândise
acceptând, dar acum privea amuzată forfota din jurul ei, forfota specifică
fiecărui început. Dintr-un colț de sală se revărsă asupra lor, ecourile unui
vals. Tresări, acum realiză, nu mai
dansase de la nunta Taniei. Se trezi unduindu-se și mimând câțiva pași. Simți
privirea lui Cosmin și a altora. Pentru ea, dansul era un alt fel de a visa.
-
Tu chiar ai poftă de dans!
-
Sunt melodii irezistibile, da! se temperă ea.
Își aminti de orele
de balet, de clapele pianului din sală, de mâinile profesoarei. Rămânea deseori
cu ochii țintă pe felul cum pluteau abia atingându-le. Când o anunțase pe mama
că vrea balet, acesta o ignorase. Cu tatăl ei alesese primele opincuțe, rucsacul
albastru pe care Buna îi brodase cu migală numele. Se întreba și acum ce s-ar
fi întâmplat cu ea, dacă după vreo trei ani, nu s-ar fi împlinit profeția mamei:
n-ai unde-ți rupe picioarele!
Suferise enorm. Doar
Buna îi alinase durerea. Era ziua repetiției generale. Întârziase și căzuse pe
treptele acoperite de gheață de la intrarea sălii unde repetau. Atunci pe loc
nu simțise nimic dar după câteva minute nu-și mai putea mișca brațul. Fractură
la antebraț, luxație la picior. Ajunsese de urgență la spital și, firesc, mama ei se ocupase de
tot. Stătuse cu mâna în ghips, mai bine de-o lună, apoi ore de exerciții și
refacere, ore de morală, până ce mama câștigase, cum câștigase toată viața ei.
Ora de dans începu
firesc, o profesoară destul de înțepată le arăta pașii de bază. Pe lângă ea se
mai învârtea un arlechin, mai mic de statură, teribil de amuzant.
Nu era prea mult
dans, dar era râs și voie bună. Pașii lui Cosmin nu prea se legau dar compensa
cu umorul.
-
Tu ești atent sau nu! îl apostrofă ea. Nu
pentru mine număr!
- Când face profa, pauză de țigară, poți să-i
ții locul, îți ies mai bine decât ei, numerele.
Bine strecurate, pastiluțele de umor, stârneau hazul tuturor celor care le auzeau, nu doar
Noeliei, care se străduia să rămână serioasă, observând grimasa de pe chipul
celei menționate.
-
Ați venit la cursuri de dans, nu la stand up
comedy. E relaxare și voie bună, dar parcă ar merge și puțină concentrare, veni
și atenționarea, încadrată de-un surâs profesional.
-
Vă contrazic, nu era nimic trecut despre
concentrare în pliant, doar relaxare și voie bună! o combătu el, dar fără prea
mult succes, că imediat se trezi înhățat de-o aripă și tras în mijlocul sălii
de dans.N-aș zice... că o să fac față, riscul e al dumneavoastră, murmură el,
privind spre Noelia care se prăpădea de râs. Știți, partenera mea se descurcă
mai bine, chiar foarte bine, i-aș putea
ceda locul... sau pe al dumneavoastră, încercă el o ultimă soluție, disperată.
-
Am observat, partenera dumneavoastră, excelează, chiar! Cel care are nevoie de lecții, sunteți dumneavoastră,
completă revenind la chipul de ceară.
Se lăsă mânuit și
manevrat mai ceva ca pe o marionetă. Nu dansa, doar se mișca, mai mult
inconștient, încurcând piciorul stâng cu brațul drept și tot așa.
-
Îmi făceam probleme că am pus un kilogram pe
mine. O să mă rog să fi avut mai multe, să mai rămână ceva din mine când o fi
să încheiem cursurile de dans.
-
Ei, încă o meditație, direct de la sursă,
glumi Noelia, arâtând spre cea care vorbea la telefon și vom avea în față un
posibil campion.
-
Da, da, da... râse el, aplecându-se și el
după telefonul lăsat pe pervaz.
Brusc zâmbetul
i se topi lăsând loc unei încruntări.
-
Știu. Trebuie să pleci!
-
Noelia iau un taxi, îți las mașina, să ai cu ce
ajunge acasă.
-
Nu mai zăbovi! Pot lua eu un taxi.
-
Ești sigură?
-
Absolut.
-
Mulțumesc! o sărută acesta pe obraz,
înfășcând-și geanta.
Primele clipe după
plecarea lui se simți ușor stingheră și un prim impuls fu să-l urmeze. Dar se
relaxă, constatând că mai erau zece minute iar lumea deja se foia a plecare. Închise
ochii și se lăsă purtată de melodie. Din când în când trăgea cu ochii la
mișcările celorlalte cupluri.
-
Am remarcat de la primii pași, am în față o
profesionistă! Eu sunt Zvetlana, continuă, întinzându-i
mâna. Și nu sunt româncă, după cum se observă, din accent.
Era o apariție, Zvetlana.
Iar acum cu acest zâmbet pe față părea mult mai umană. Pentru o clipă își
aminti de chipul impenetrabil al profesoarei de balet din copilărie. Concentrare
și rigurozitate. Regăsea aceleași trăsături, mister și multă eleganță până și-n
modul în care privea. Nu reușea s-o încadreze într-un tipar de frumusețe.
Mâinile trădau ceva ani în plus dar trupul armonios, mersul elegant, era
convinsă, că atrăgea, încă, și privirile elevilor de liceu.
-
Noelia, îmi pare bine! Doar accentul,
vorbești foarte bine limba română. Și ca să revenim, la întrebarea pusă: n-aș
putea spune așa, dar, dansul mi-a fost profesie, o perioadă de timp, da!
-
Atunci trebuie să felicit antrenorul și,
bineînțeles, pe tine. Se vede că a avut pe ce lucra dar a făcut-o și foarte
bine.
-
Mulțumesc.
-
Dacă nu-s indiscretă, de ce aceste cursuri de
dans? Sunt, totuși, pentru începători.
-
Pentru mișcare, pentru frumos...
- Dacă doar cele menționate, mare păcat de talentul tău. Caut fete pentru o trupă, te-ar interesa? E
un afiș la intrare...
- Nu l-am zărit, dar nu, nu mi-ar permite-o
nici timpul prezent, nici acela care s-a scurs.
-
Dacă te răzgândești...
Noelia surâse trist.
Știa ea ce știa, dar refuză să dea frâu liber gândurilor și stării.
Coborî, continuând să
sune după un taxi, dar fără succes, semnalul foarte slab, din interior,
nepermițându-i să termine solicitarea.
Afară picura și
amintindu-și de umbrelă făcu repede cale întoarsă. Dar, nu, nici vorbă de
umbrelă. Rămăsese în mașina lui
Cosmin. Semnalul la fel de slab o zori în afara clădirii. În sfârșit suna, doar
de răspuns nu se grăbea nimeni, să-i răspundă.
Privi spre cer. Dacă n-ar fi plouat, și iată întețindu-se, ar fi
putut lua-o la pas, până la cea mai apropiată gură de metrou.
Reluă apelul dar acum
linia era ocupată. Cu siguranță, solicitările crescuseră și datorită vremii.
Chemat de-un gând sau
trimis de Dumnezeu, zâmbi ea, văzând taxiul ce oprea. Se lovi de cel
care tocmai coborâse, dar ignorară amândoi, iar scuzele ei se pierdură, neauzite, cu siguranță, din cauza
ploii care devenise potop, într-o clipă. Se aruncă victorioasă în mașină.
-
Îmi pare rău, dar n-ați văzut că sunt ocupat?
-
Vin din ploaie, domnule, n-am avut vreme de
privit. Nu-i nimic, o să vă rog să-mi solicitați dumneavoastră o altă mașină,
poate veți avea mai mult succes, de
minute bune tot încerc.
- Imediat, dar cred că va mai dura. Am stația
deschisă și auziți și dumneavoastră, cum curg solicitările. Iar eu sunt ocupat,
repetă acesta.
-
Vă par surdă? Vreau un taxi! Uite, până acum
ajungeam, chiar!
-
Îmi pare rău, eu nu pot pleca de la comandă.
Pentru că...
-
Domnule, comandă-mi naibii, o mașină!
-
Am comandat. Acum, o să vă rog să coborâți,
clientul meu trebuie să se întoarcă.
-
Unde să cobor? Afară toarnă cu găleata.
Clientul dumneavoastră va trebui să mă suporte, eventual să împartă cursa cu
mine, dacă cealaltă mașina nu ajunge în timp util. Și nu insista, n-am nici cea
mai mică intenție să cobor!
-
Doamnă, vă rog! E prima mea zi de lucru în
firmă și..., mai mai că nu începu a plânge tinerelul de la volan.
Noelia îl privea
consternată, nu-i venea a crede ce i se întâmpla.Teoretic, avea dreptate,
șoferul, dar afară ploaia nu contenea, ba dimpotrivă. Căută, cu privirea, un
refugiu, o copertină sub care să-și poată aștepta mașina.
-
Uitați, revine clientul... vă rog,
doamnă!
Furie surdă
amestecată cu neputință, asta simțea, dar deschise portiera și coborî. În cele
din urmă, bietul șofer n-avea nicio vină.
-
Scuzați-mă! se strecură ea printre cuplul
care acoperit de umbrele, se grăbea spre taxiul din care coborâse.
-
Dar ce faci? se auzi de sub umbrelă vocea
unei femei. Intră sub umbrelă!
-
Aștept un taxi, se opri, recunoscând vocea Zvetlanei.
-
Păi, mergi cu noi! Nu, Nico? îl întrebă pe bărbatul
de lângă ea.
Abia atunci Noelia se-ntoarse
spre cel căruia îi fusese adresată întrebarea. Înlemni. Uimirea de pe chipul lui
se regăsea, cu siguranță, și pe chipul ei. Uită de ploaie, de taxi, uită de
tot. Simțea până în adânc căutătura celor doi ochi căprui. O dureau pleoapele dar nu-și
permise nici măcar un clipit. Lăsă lacrimile să-i curgă și binecuvântă ploaia
care încă i se curgea pe chip, din părul
ud. Nu auzi răspunsul bărbatului doar îi remarcase mișcarea buzelor, simți în schimb
cum mâna Zvetlanei o împingea înspre mașină.
Bărbatul urcă pe
locul din față. Așezată în diagonala lui, îi zărea profilul și respirația agitată.
Se făcu cât mai mică în scaun, resimțind un frison, poate de la ploaia recea sau poate de la
privirea bărbatului.
-
Unde locuiești? auzi ca prin ceață întrebare
Zvetlanei.
-
V-a venit taxiul, doamnă! i se adresă și
șoferul, dar nici lui nu răspunse, era departe, mult prea departe ca să-i poată
auzi.
-
Dă-i liber! Doamna, merge cu noi, interveni
iarăși Zvetlana. Deja ai răcit, ai febră! simți mâna acesteia pe frunte. Nu-mi
place acest tremur, Noelia. Vrei să mergem la urgențe? Nico, dă-mi te rog,
sacoul tău, s-o acopăr cu ceva.
Îl
văzu întinzându-i sacoul și multe alte amintiri năvăliră, odată cu parfumul hainei.
Mulțumi c-un surâs, aproape transparent. Într-adevăr îi era frig, foarte frig,
ca-n acea noapte de frig, când el, același bărbat, o adunase de pe stradă învelind-o cu sacoul
lui. Murmură adresa șoferului și-și lăsă privirea să curgă prin sticla udă,
înspre acel departe devenit brusc aproape. Fugise să scape de tot, se crezuse
vindecată dar iată trecutul revenea tot mai prezent iar ea, nu era pregătită
să-i facă față.
- Nico, n-o putem lăsa singură. Fata asta are
febră și parcă tot crește. Eu zic s-o ducem la spital.
-
Nu e nevoie, interveni, ea molcom. Mă
descurc.
-
Ești sigură? Condu-o, te rog, până la ușă,
așa voi fi mai liniștită.
Fără niciun cuvânt,
bărbatul, care de altfel nu scosese niciunul, coborî. Se lăsă trasă sub umbrela
lui.
-
Nick, mă descurc singură, murmură ea.
Dar bărbatul părea că
n-o aude, continuându-și drumul alături de ea. Îi deschise ușa de la intrarea
în bloc și-o urmă. Abia aici se opri.
N-apucă să spună
nimic, că odată închisă ușa, bărbatul aproape o sufocă într-o îmbrățișare. Nici
nu realiză când gurile li se uniră într-un sărut la fel de însetat. Îi simțea
ura, furia, deznădejdea. Îl simțea golind-o. Și acceptă. Îi era datoare sau
avea nevoie, nu-i era clar, nici ei. Totul se întâmplase prea repede ca să
știe.
-
Etajul și apartamentul? întrebă el scurt.
- La nouă! Dar urc singură! îi înfruntă Noelia
privirea, lăsându-se biciuită de întreg amalgamul de stări adunate acolo.
-
Nu te mai las să fugi! Nu, până nu-mi
răspunzi!
-
Nu astă seară, te rog, Nick!
-
Ar trebui să te urăsc!
Noelia nu mai răspunse.
Citise în ochii lui, simțise în setea lui. Și nu era doar ură. Era tot ceea ce lăsase.
-
Uite, telefonul meu! Mă vei suna?
Scârțâitul puternic
al ușii de la intrare îi depărtă brusc. În cadrul ei își făcu apariția Svetlana.
-
Bine că v-am prins! rosti aceasta.
Atât femeia cât și
bărbatul tresăriră.
- Ți-a căzut telefonul în mașină. Nu știam, ce
și unde sună. Poftim! Ești mai bine?
-
Da, mulțumesc, îndrăzni ea să respire.
-
Nico, nici nu v-am prezentat. Noelia e cea
despre care-ți spuneam. Am întrebat-o dacă n-ar interesa-o să intre în trupa
noastră de dans. N-ai idee cum se mișcă! Nico este iubitul și asociatul meu.
-
Mă bucur! îi întinse el mâna.
Noelia zăbovi câteva
secunde, nu de uimire ci de nehotărâre, dar îi respectă alegerea. Dar ce nu
spunea chipul lui spunea atingerea lui, mâna lui îmbrăcând-o pe a ei. Doar
soneria telefonului îi desprinse.
- În sfârșit răspunzi! Voiam să știu, dacă ai
reușit să ajungi acasă, dar acum vin la tine că sunt deja în fața blocului.
-
Bine, răspunse ea, pusă în fața faptului
împlinit.
- A tot sunat, interveni Zvetlana. Alunecase
între perne și abia l-am recuperat.
-
Mulțumesc pentru telefon, pentru drum, apucă
ea să mai spună, până ce ușa se deschise, iarăși, aducându-l dincolo de ea pe
Cosmin.
-
Dar ce adunare aici! Bună seară, salută el
mirat.
-
Zvetlana și Nico, și-au împărțit taxiul cu
mine. Mai mult mi-au recuperat și telefonul, uitat în el, spuse ea făcând
prezentările.
- Nu știam de unde-mi sunteți cunoscută, zâmbi
Cosmin, făcând cu ochiul Zvetlanei.
-
V-am cam speriat la oră, nu? Nu-s chiar lupul
rău, răspunse aceasta.
Noelia privi
strângerea de mână dintre cei doi bărbați. Ce diferență între seninătate de pe
chipul lui Cosmin și încordarea de pe chipul celuilalt.
-
Nico este iubitul și asociatul Zvetlanei, s-au dovedit a fi foarte amabili. A fost întreagă
o poveste.
-
Știam eu, că trebuia să-ți las mașina. Am
regretat când am văzut primii stropi de ploaie dar nu mai era vreme să mă
întorc. Uite ce udă ești! o strânse acesta într-o îmbrățișare.
-
Uitam de sacou, spuse ea dezbrăcându-l și întinzându-l
proprietarului. Mulțumesc!
Și iarăși mâinile li se atinseră
zăbovind, alte câteva secunde.
- Mă bucur că nu rămâne singură. La un moment
dat am simțit febră, chiar și frison. Acum pare mai bine dar posibil ca starea
să revină, îl informă Zvetlana.
-
Da? ii puse, și el, mâna pe frunte.
-
Sunt bine, Cosmine! se eschivă ea.
-
Uiți, că medicul sunt eu?
- Sunteți medic? deschise și Nico gura. Mă
bucur, cu atât mai mult ne putem retrage liniștiți, că vă are alături. Seară
bună, continuă el, luând-o de mână pe Zvetlana.
-
Ne vedem vineri, nu? Va fi și Nico acolo.E un profesor mai bun decât mine.
- Sigur! se bucură ca un copil Cosmin. Sunt
decis, să fac tot posibilul să-mi fac partenera mândră.
Noelia doar surâdea,
evitând ochii lui Nico ațintiți asupra ei. Se simțea prinsă la mijloc. Nu știa
ce va face. În mână strângea o carte de vizită. Îi simțea arsura, o simțea
lipindu-se de palma ei.
- Chiar simpatică, Zvetlana! În sală nu mi-a
părut, recunosc. Un cuplu frumos!
-
Da, răspunse ea.
-
Acum să ne ocupăm de tine.
-
Sunt bine, Cosmine! Nu ești nici medicul meu,
nici dădaca mea, te rog!
Acesta o privi mirat.
- Poate că nu sunt nimic, dar tot mă simt
vinovat, toate acestea s-au întâmplat din cauza mea. Și nu plec până nu mă
asigur că ești bine.
- La naiba! Pot avea grijă de
mine și singură. N-am nevoie de nimeni!
Cosmin se rezemă de
peretele cabinei de lift, uitând până și de fobia lui față de acestea. Nu-și
explica furia bruscă a Noeliei.
-
S-a întâmplat ceva? Te simt furioasă. Am
făcut ceva, am spus ceva ce nu trebuia?
- Nu, nu
e vina ta, Cosmin, iartă-mă! se apropie ea de pieptul lui, cuibărindu-se.
-
Tremuri toată! Tu chiar ai febră! o înveli
acesta cu brațele și trupul său.
Se bucură că nu era
singură. Deveni ascultătoare și-l lăsă să-i pregătească un ceai fierbinte cât
scăpă ea de lucrurile ude. La fel de docilă acceptă pastilele pe care i le
întinse. Se lăsă cocoloșită ca un copil. Adormi ținându-l de mână. Un gând
fugar o îndemnă să-i spună să plece dar astă seară era o egoistă. Mâine avea să
vadă ce e de făcut.
Sunt foarte puţini oamenii care reuşesc să privească viaţa ca pe un dans, şi zic asta ca să fac o legătură cu o latură a blogului tău. De foarte multe ori facem conexiuni şi încercăm să ne raportăm la viaţă prin prisma celor pe care le cunoaştem mai bine. Pictorul priveşte viaţa prin culoare, muzicianul prin muzică, astronomul prin astre, agricultorul prin lucrarea naturii, scriitorul prin mânuirea literelor şi tot aşa. În toate aceste lucrări şi trăiri există însă şi un punct comun, aş zice o lucrare a anotimpurilor, căci, vrem-nu-vrem, uneori ne întâlnim cu trecutul (într-o formă sau alta), ca şi cum am aştepta ca de acolo să ne reîncărcăm bateriile ori, după caz, să reînnodăm sau reparăm cele pe care odată le-am rupt din neştiinţă, din necredinţă, din neputinţă.
RăspundețiȘtergereCitind îţi dai seama că viaţa nu trece într-o zi, nu se rezumă la o zi anume, deşi, la un moment dat, îţi dai seama că a trecut mai repede decât o zi de vară.
O duminică liniştită să fie la casa voastră, Daniela!
E firească această raportare, această recunoaștere prin comparație. N-avem cum altfel vorbi despre ceva necunoscut decât aducându-l în cunoașterea noastră prin asemuirea cu cele văzute, auzite, simțite ori trăite. Viața e, totuși, un C/P pe care-l actualizăm fiecare, după pricepere, nevoie și știință. Mai schimbăm un paragraf ori introducem o clauză nouă, mai renegociem plata penalităților și-l semnăm. Și viața, ca orice alt contract, are beneficiul actelor adiționale, totul e să fie făcute la timp și întocmite cu simț de răspundere. Timpul e cel care lucrează mereu în defavoarea omului, pentru că nu ne aparține, nu-l putem evalua , nici contura. Dar avem Cuvântul, dar și el ne aparține doar în măsura îi găsim locul potrivit.
ȘtergereMulțumesc pentru părerile tale, sunt mereu la obiect dar și cu multă trimitere spre reflectare și cunoaștere.
Când toate ți-s cunoscute, firești, până și întunericul are dramul lui de lumină. Bună seară!
RăspundețiȘtergereÎmi place mult Noelia. Mult tare. Am aşa o senzaţie de deja-vu citind povestea asta şi nu înţeleg de ce. Probabil o să aflu când vei ajunge la final cu povestea. Daniela, cuvintele tale sunt copii poveştilor tale, frumos le mai ştii alinta.
RăspundețiȘtergereIrina, cuvintele tale-mi sunt mereu îndemn, și-ți mulțumesc din suflet. Credeam că după celelalte eroine îmi va fi greu să-i croiesc un drum Noeliei,. Cu atât mai mult cu cât, am pierdut, printr-o eroare de salvare, mai bine de două capitole din poveste, rânduri care se scriseseră aproape singure. Doar cuvintele unui om, care crede în mine, m-au oprit să nu arunc totul la coșul de gunoi.
ȘtergereViata in pasi de dans, trecut si prezent, totul intr-o inlantuire in care ne pierdem uneori, intrebandu-ne care va fi urmatorul pas sau daca trebuie sa-l ,pentru ca in cele din urma, sa mergem mai departe, strangand intre pleoape lacrima neputintei de a face ca viata sa curga lin si frumos ca in visele noastre de demult...
RăspundețiȘtergereZi frumoasa, Daniela
Câtă vreme nu uităm a simți melodia pașii vor curge. Nu ordinea contează, nici chiar perfecțiunea, ci dăruirea cu care-i facem. Iar de curge lin sau nu, viața e un miracol, de care ar trebui să ne bucurăm, chiar și atunci când la streașina sufletului nostru mai picură ori viscolește.
ȘtergereFrumos și senin și-n calea pașilor tăi, Cristina!