Trase aer în piept și-și șterse,
odată cu gândul, și-o lacrimă fugară.
-
Cât e ceasul?
-
Aproape opt.
-
Doamne! sări aceasta din pat, abia acum realizând cât de
scurtă și de decoltată era cămășuța în care dormise. Doamne, cât am putut să
dorm… și am de corectat… și am de… Cosmine, ieși te rog, vreau să mă schimb!
continuă ea acoperindu-și trupul, mult prea vizibil prin străveziul
materialului.
-
Ai mâncat ceva astăzi?
-
Nu mai știu, murmură Noelia.
-
Ai ceva de mâncare în casă?
- Niște sticksuri, vreo două mere, ceva covrigi și pâine,
cred… n-am încă frigider. Unde să țin mâncarea?
- Ești străvezie, femeie! și Noelia îi simți privirea trecând
prin ea. Îmbracă-te! Ieșim în oraș să mâncăm!
-
Nu pot! Am atâtea de făcut!
- Nu faci nimic, dar nimic, până ce nu mănânci! se aplecă
sărutând-o pe obraz, după care ieși din cameră.
De-ar fi putut privi prin perete,
ori prin lemnul ușii ar fi văzut un trup de femeie ghemuit de durere. O durea
locul unde-o sărutase pe obraz, o dureau brațele cărora le interzisese să se
agațe de gâtul lui, o dureau buzele pe care și le mușcase și capul căruia îi
refuzase cele câteva grade necesare răsucirii spre el.
Își amintea de băiatul pe care-l
iubise la grădiniță și mulți alții, pe care-i adorase. Cu el fusese altfel, un
ceva firesc.
Făcuse primii doi ani de liceu în
orașul ei. Și pentru ultimii doi venise în capitală, la insistența mamei care-o
voia studentă la medicină.
Într-una din zile, mai noua sa
colegă de bancă o rugase s-o însoțească la un magazin pentru a-și cumpăra ceva.
-
Tania, e prea departe. Astăzi am și pregătire.
-
Te rog frumos, Noelia. Va veni fratele meu cu mașina, vom
merge cu el, apoi te vom aduce la gazdă. Nu durează mai mult de-o oră. Hai,
fă-mi pe plac!
Și apăruse el, Cosmin. Dezinvolt,
zâmbitor, glumeț. Doamne, o impresionase eleganța cu care-i deschisese portiera
mașinii! Era altceva decât puștanii de vârsta ei, era bărbat.
La rându-i o privise uimit, și pe bună
dreptate. La vremea aceea era o ciudățenie. Își tăiase părul, și-l vopsise,
hainele atârnau pe ea, în urechi cercei multicolori, era toată un
zdrăngănit, se machia strident, aproape
vulgar. Obosise să mai cerșească ceva ce nu va veni, obosise să fie ce-și dorea
mama ei. Habar n-avea cine era de fapt. Și trebuia să afle.
-
N-ai moștenit nimic de la mine! era veșnicul reproș venit
din partea mamei.
-
Poate n-ai avut nimic de dat, îi întorcea ea vorba, după ce
ani de zile îi cerșise atenția, dragostea și încrederea.
Medicinist, manierat, ambițios,
vedea în el exact ceea ce-i repetase mama ani la rând. Părea ireal de adevărat.
-
Tu ești sigură că el e fratele tău? o întrebase pe Tania în
șoaptă.
-
Are și familia mea excepțiile ele, venise răspunsul lui.
-
Nu-i frumos să tragi cu urechea! se bosumflase ea.
-
Hmm… Noelia. Un nume diafan, aproape eteric. Ești convinsă
că-i al tău?
- Pe tine nu te-au întrebat unde să te naști, pe mine cum să
mă numesc. Suntem chit!
-
Nu suntem. Eu sunt mai mare.
-
Ăsta e un atu de moment, cândva va deveni un punct slab.
- Dar știu că ai replici, nu glumă, domnișoară… Noelia… Arăți
ca un pom de Crăciun, porți nume de galaxie și mesteci gumă ca un birjar.
Era obișnuită cu glumele făcute pe
seama numelui ei. Cât despre restul, zâmbi, c-un antrenor ca mama ei. Dar spusele lui Cosmin aveau iz de glumă, pe
ele putea să le guste.
-
Pe cât îi e numele de delicat pe atât e ea de scorțoasă! îl
auzise într-o altă zi pe un amic de-al lui Cosmin. O fi pe invers gagica,
Cosmine!
- Asta pentru că are cu ce, idiotule! Are materie cenușie mai
multă decât mulți dintre voi. Dar e o copilă. Las-o în pace!
-
Hai… bă, nu te supăra, ziceam și eu așa!
-
Ți-am spus că pentru mine e ca o soră! Să nu te mai aud
vorbind așa!
Se bucurase că-i luase apărarea,
chiar dacă o duruse expresia ”ca o soră”.
O bucurau clipele în care stăteau la
o țigară povestind câte-n lună și-n stele. Și încrederea lui o bucura.
- Puștoaico, dacă nu te-aș avea în față, dacă nu ți-aș ști vârsta
m-aș întreba câți ani ai? De unde știi tu toate aceste lucruri, de unde scoți
toate aceste răspunsuri?
-
Din viață.
-
Pe naiba! Tu nici
n-ai trăit, încă!
-
M-ai prins: vorbesc din cărți, glumise ea.
-
Da, din cărți vorbești. Dar nu reciți, tu izvorăști. Ești un
copil inteligent, Noelia.
Tresărea când discuțiile alunecau pe
acea pantă. Se emoționa, se fâstâcea și devenea lașă. Se temea că era încă prea copilă pentru el. Și poate că așa era. Nu-și dorea să fie
doar o altă floare pe câmpia lui.
Le privea cu jind pe amicele
acestuia. Dar zâmbea, multe erau doar frumoase și, știa, lui nu-i erau de
ajuns.
Învățase multe de el, cu el. Cu sau
fără știință, Cosmin o desăvârșea ca om, ca femeie. Dar era încă atât de orb. Sau
poate ea prea visătoare.
- Ești ca un burete, avid de cunoaștere, de viață. Ești ca o
așteptare: uneori tumult dar mai mereu blajină. Să nu te risipești pe oricine!
Ce rost ar fi avut? Să i se așeze în
brațe? Să-i spună că e orb? Că sub straiele copilei vibra un trup de femeie, o
mână de lut țipând după o formă.
Era prea frumos ceea ce avea, risca
să piardă totul.
Lui îi mărturisise că n-avea nici
tragere spre medicină dar că pierdea susținerea financiară a mamei. El o
sfătuise și-o susținuse, el îi fusese alături când intrase la Universitate. Îi
ștersese lacrimile după palma primită de la mama sa, care-i strigase că va muri
de foame din salariul de profesor.
Odată cu plecarea ei de acasă
căsnicia părinților ei se destrămase.
- Ești doar un sloi de gheață! îi strigase îngenuncheată de durerea pierderii
tatălui, în vara intrării la facultate
- Nu-i vorbi așa! E mama ta!
-Sunt atât de singură, Cosmine,
atât de singură. Cât m-au ignorat amândoi, am avut-o pe Buna. După plecarea
Bunei mi-a rămas tata, nu foarte prezent, dar știam că brațele lui se deschid
pentru mine. Acum au plecat și ele…
- Le ai pe ale mele. Eu nu plec
nicăieri!
Dar mințise!
Avea să plece și el… în următoarele
luni.
Și plecase! Fără nici un bun rămas,
fără niciun cuvânt, lăsând-o precum o navă în derivă. Mult timp nu-i iertase
plecarea, chiar îl învinovățise pentru toate alegerile proaste din viața ei.
Și-l aminti cum îi bătuse la ușă, în
plină sesiune. Nedormită după o noapte de muncă, în care doar moțăise, își
făcuse un ibric de cafea, și ghemuită turcește, își așezase cursurile precum
Prâslea cel Voinic sulițele.
-
Noelia, am cunoscut-o pe mama copiilor mei! îi spusese transfigurat de fericire.
-
Ești nebun! Am de învățat, Cosmin! Dispari!
Dar nu plecase. Se rezemase de
perete și rămase cu privirea trecând prin ea. Mută și cu inima chircită, simți că de data aceasta era altfel. Simți
gelozie, cum nu mai simțise pentru niciuna dintre iubirile de-o vară, pe care
le trăise în umbra lui.
Fără
nici un cuvânt, plecase la un moment dat. Câteva săptămâni bune nu știu nimic
de el. Se reîntâlniră la aniversarea unui prieten comun. Trecuse cu privirea
peste ea, ținând de mână o femeie. Da, o femeie! N-o găsi nici frumoasă, nici
urâta și nici nu conta, conta cum o privea el.
-
Mor de foame, te mai îmbraci mult? se auzi de dincolo de
ușă.
- N-o să neg că mi-e foame, acum, că tot repeți. Dar n-am
putea comanda niște pizza?
- Și să ajungă livrarea tot la domnul de la șase! râse acesta cu
poftă. Hai, nu te mai codi, îți va face bine ieșirea, ne va face. Și apoi mai
avem ceva de discutat. Important.
-
Da? Ce?
- Coboară! o împinse de la spate. Știi, mai nou, liftul nu
urcă până la nouă. Așa că… îl luăm de la șase. Auzi, ce dobitoci! Ori îl
repari, ori nu-l mai repari…
- Hai să comandăm aici… am și de corectat, făcu ea o ultimă
încercare, așteptând liftul.
- Pune-le 10 la toți și gata! Ce, atâta corectat! Dă teste online și renunță la a mai căra tone de hârtie, o îmbrățișă el.
-
Mă iei la mișto?întrebă ridicând privirea spre el.
O bufnitură surdă se auzi din
spatele lor. Și amândoi tresăriră. Abia atunci observară ușa deschisă. Era
cămăruța folosită de locatarii etajului drept uscător pentru rufe, și nu numai.
Înainte de închiderea liftului, Noelia apucă să zărească silueta unui bărbat.
Un val de căldură îi trecu prin corp când privirile li se întâlniră. Totul dură
doar o fracțiune de secundă.
- Tu ori ai temperatură? Ești cam
îmbujorată, o palpă Cosmin la ieșirea din lift.
- N-am nimic! Tu ești mai roșu ca
mine!
- Dacă nu erai cu mine, luam drumul
scărilor, fii convinsă.
Noelia izbucni în râs, uitând că era
în scara blocului și că ecoul avea să-i poarte sunetele până la etajul șase.
-
Să nu luăm mașina, te rog!
-
Până acum nu voiai să ieși din casă și acum vrei să mergem
pe jos? Chiar toate, v-ați născut sucite?
-
Domnule doctor, aveți perfectă dreptate, ca întotdeauna.
-
Mda… cu alte cuvinte, încă mă bucur de avantajul vârstei.
Ziceam că postul are să mă oprească să comentez, numai că, deocamdată, nu s-au aprins decât ledurile unor gânduri în mintea personajelor tale, Dana, nu şi alte vâlvătăi.
RăspundețiȘtergereEi, și personajele tot un fel de oameni, le știm vorbele, în oarecare măsură, faptele, dar cum rămâne cu gândurile?
ȘtergereGândurile-s încă la faza de răsărire, ştii, ca ala plantele ce au încolţit şi se luptă cu scoarţa pământului pentru a ţâşni spre lumină. Odată ieşite, sunt greu de oprit, şi, de la un punct, nu trebuie decât să fie îngrijite, altfel rodirea lor nu se va vedea frumos în vorbe, gustul lor nu va fi plăcut în fapte.
ȘtergereFrumoasa poveste! Personajele tale sunt pline de profunzime, chiar daca poarta uneori o masca de indiferenta.
RăspundețiȘtergereAm citit cu deosebita placere. Multumesc!
Mulțumesc și aici.
Ștergereprea rare postarile
RăspundețiȘtergerete rog sa pui cate doua episoade pe zi!
Acum, na, fiecare cu ziua lui. A mea e mai lungă, uneori.
Ștergere