Noelia (9)

Dar cele câteva zile petrecute în sala de dans nu-i dădeau pace. Voia să danseze, în definitiv ce? Era convinsă că era mult mai bună decât celelalte două. Și-i plăcuse acolo. Se regăsise.

Își amintea și acum intrarea în sala de repetiții. Nick era singur așezat pe dușumeaua care mai scârțâia pe alocuri. Părea abătut. Se apropie de el fără să deschidă gura, o făcu mai mult pe vârfuri, taman acum fiecare pas răscolea bătrânețea lemnului provocându-i câte-un prelung oftat.

-         De ce ești singur? Unde-s restul?

-         A murit Sanda!

Sanda, Sanda... repetă, ea, numele, în gând, nereușind să-i asocieze un chip.

-         Accident de mașină, veni completarea lui.

Ochii Noeliei se umeziră. Acum știa. Roșcovană, înaltă, frumoasă... veselă... Dădu să-ntindă mâna spre el dar renunță. Se mulțumi să ia loc lângă și să tacă după ce murmură un ”Dumnezeu s-o ierte!”. 

-         De ce-ai venit? se întoarse spre ea, într-un târziu. Am spus definitiv, din câte știu...

-         Vreau să dansez...

Suspendate, așa rămăseseră cuvintele ei, suspendate într-un neant, în care deși stăteau unul lângă altul își erau atât de departe.

-         De ce vrei să dansezi, Noelia?

-         Pentru că vreau...

-         Un răspuns copilăresc. Ești o alintată.

Nick se ridică, îndepărtându-se. Îl văzu strângându-și lucrurile.

-         Nu mi-ai răspuns, îndrăzni ea, urmându-l ca o cerșetoare ignorată.

Resimți privirea bărbatului ca pe o arsură dar nu-și permise nicio tresărire. Nick dădu drumul genții și porni muzica. Se apropie de ea și-i întinse mâna.

Își simți sânii striviți în clipa de strânsoare dar nu protestă. Bărbatul o răsucea cu pricepere, într-o piruetă, apoi o alta și o alta. O arcuire lentă, apoi mai strânsă, crisparea din primii pași dispăru și se abandonă  brațelor lui. Înlănțuirea mâinilor, cambrarea trupurilor ce păreau două șuvoaie regăsite în aceeași curgere, totul îi era firesc. Parfumul lui îi gâdila nările, pentru o clipă închise ochii și zâmbi. Alte timpuri, timpuri în care nu cunoscuse nici suferința, nici ura, timpuri în care ea mai avea aripi.

Muzica se opri  brusc curmându-le pasul. Mâinile ei se retraseră stinghere, în timp ce ale bărbatul încă o înlănțuiau. Păreau hotărâte să  nu-i dea drumul. Le simțea freamătul și disperarea.

-         Plec la munte în acest weekend. Vino și tu!

-         Dar...

-         Vom fi tot grupul. Ne întoarcem duminică la prânz, să-i fim alături, Sandei, pe ultimul drum.

-         Nu știu.

-         Sună-mă când știi. O să-ți păstrez un loc în mașină.

Reîntoarsă în casa lui Dinu privi în jurul ei. Totul îi era străin, așa că decise să meargă la munte. Îi scrise un mesaj acestuia dar minți spunându-i că merge acasă.

Pe cei din trupă îi regăsi triști.  Nu se bucura de tristețea lor dar îi convenea. Îi dădea posibilitatea să-și fie, și asta voia.

Prima seară o găsi la umbra unui brăduț, pitită după trunchiul lui. Roxana o fată din grup, sesizându-i lipsa veni c-o cană și-o bluză. Îi puse cana în mână, bluza pe umeri.

-         Ciocolată caldă. Merg la somn. Camera noastră e ultima pe stânga la etaj.

O plăcea pe Roxana. Și iată că sentimentul era reciproc. 

Uimită murmurase un mulțumesc. Gestul Roxanei îi aminti de cana de lapte cald pe care i-o aducea Buna la culcare. Se așeza pe marginea patului privind-o cum bea. Mirosea a scorțișoară și a vanilie, totul era perfect, cum nu mai fusese de multă vreme în viața ei.

-         Mi-a spus Roxana că ești aici. Ești bine?

-         Îhi.

-         Trage-ți bluza pe tine. Nopțile sunt răcoroase la munte.

Îi întinse cana ca un copil și ascultătoare își luă bluza pe ea.

-         Dacă vrei, bea!

Un murmur atât fusese glasul ei la început, un murmur parfumat cu stropi de ciocolată caldă. Îi era liniște cu Nick. O liniște de acasă, care în acasa ei lipsea. Se trezi povestindu-i despre Buna, despre orele de balet. Bărbatul de lângă ea știa să asculte, iar pe ea n-o mai ascultase nimeni de foarte multă vreme.

-         Hai, să mergem la culcare. Tremuri.

Ar fi mai stat. S-ar fi întins pe spate să numere stele, să privească și să respire. Dar se lăsă luată de mână și-l urmă ca-ntr-un nou dans. Ca un adevărat cavaler Nick o conduse până în dreptul ușii. Încă se țineau de mână când Noelia se răsuci brusc îmbrățișându-l. Simți încordarea trupului lui, dar se lăsă să zacă în brațele lui. Privindu-i, cineva ar fi văzut un umeraș pe care stătea atârnat un suflet. Se desprinse cuminte, murmurând un mulțumesc, un mulțumesc șoptit dintr-o cămăruță doar de ea știută.

Adormi târziu, spre dimineață. Venise Roxana la un moment dat să-i spună că vor pleca într-o drumeție dar o refuză.

În cabană rămăseseră doar Ileana și iubitul ei. Din cauza unei probleme la un picior acesta evitase deplasarea. Urmăreau un film și nu-i deranjă decât c-un salut.

Găsi un rest de cafea în filtru și ieși pe terasă. Își lăsa cana pe o margine de bancă și mai mult pe vârfuri se-ntoarse în cameră. Coborî după câteva minute cu o pătură și-o carte, înhăța cana oprindu-se într-un luminiș. Savură gura de cafea răsfoind câteva file dar mintea nu-i era la citit, așa c-o puse alături și–ntinsă pe spate se pierdu în seninătatea cerului. Auzi larmă la un moment dat, semn că drumeții reveneau.

-         Ți-am adus mure, îi întinse acesta o căniță. Și ne așezăm la masă într-o jumătate de oră.

-         Mulțumesc. Nu prea-mi e foame. Am tot ciugulit, îi arătă ea o pungă de napolitane. Vrei?

Acorduri de chitară și-o voce blajină, desprinse parcă dintr-un vechi descântec.

-         Iulia, surâse Nick.

-         Ce frumos răspândește pădurea sunetele. Oare cei din cer le aud?

-         Te așteptăm, Noelia.

Îl privi depărtându-se.

Își strânse păturica și se-ndreptă spre locul de unde se mai auzea doar chitara. Vocea Iuliei tăcuse, doar mâna mai lovea corzile c-o furie surdă. În spatele ei, iubitul Ilenei lustruia de zor o muzicuță, pregătindu-se.

Își făcu loc pe ultima treaptă, undeva în spatele grupului. Și rămase cuminte, privindu-i, ascultându-i.

Roxana veni  se așeză lângă ea și-o luă de mână. Un tremur imperceptibil al buzei de jos îi aduse lacrimi pe obraz. O emoționă căldura acestui simplu gest.

Simți privirea lui Nick zăbovind asupra mâinilor lor și-i surâse timid.

-         Hai, să pregătim noi masa! o îndemnă Roxana.

Se ridică, urmând-o. Și-i plăcu. Să fie utilă, să conteze părerea ei. Uitase toate acestea cu Dinu. Oare de ce?

După prânz se răspândiră care încotro. Roxana merse la somn. Ei nu-i era așa că vru să dea o mână de ajutor la strângerea mesei dar fu expediată.

-         Voi ați pus-o, noi o strângem! Și-apoi, nu-mi pari genul care să și spele vasele.

Plecă fără să protesteze. Ce să spună, că trăia după cum i se spune, că se îmbrăca la fel, că părerea ei nu conta? Oricum n-ar fi contat!

Dacă ar fi zăbovit câteva minute ar fi auzit dialogul dintre Nick și cea care-o expediase.

-         Ai fost nedreaptă!

-         Poate, dar n-am mințit!

-         Nu ne înțelege greșit, Nick,interveni o alta, dar... Noelia...  Cum e viața asta? Sanda își dorea atâtea, iar fata asta...  Nu cred că e ceea ce ne trebuie și, cu atât mai puțin, ceea ce-ți trebuie ție!

-         La prima vedere tot ceea ce face, și-și face, pare a fi o formă de protest dar e mai mult, Nick. Iar tu...

Nick privi în jurul său. Îi cunoștea, erau ca o familie, o familie speriată și îndurerată de pierderea unui membru drag, o familie care ar fi pus umărul dacă li s-ar fi cerut.

-         Dansul poate fi șansa ei, poate chiar singura. Dezorientarea în care se află acum...

-         Să fie numai asta, Nick?!

Se-ntoarse spre cea care vorbise dar o privi în tăcere. Undeva, în el, se născuse aceeași întrebare, aceeași zbatere. Luă drumul pădurii. Poate liniștea ei avea să-i aducă răspunsul căutat.

Se depărtase 200 de metri când un scâncet ca un murmur șoptit îi atrase atenția. Noelia ghemuită lângă un copac plângea. O privi câteva minute. O parte din el îi spunea s-o lase să plângă dar un ceva îi murmura că fata asta plânge de prea mult timp singură.

-         Vrei să facem câțiva pași?

Se răsuci spre el. Când ajunsese în spatele ei?! Își șterse lacrimile jenată.

-         Respiră, cât mai profund! Aerul rece îți va face bine.

-         Nu e ce crezi...

-         Respiră și nu mai vorbi!

Dar pasul fetei devenea tot mai împleticit și Nick se opri. Îi puse capul pe umărul lui și-o îmbrățișă, strâns, strâns. Abia acum Noelia izbucni în plâns, un plâns în hohote.

  De ce acest bărbat o îmbrățișa sufocând-o, de ce mama ei nu-i dăruise niciodată o asemenea îmbrățișare, de ce mor tații, de ce Buna , de ce idiotul de Cosmin o abandonase fără niciun cuvânt, de ce Dinu o teroriza pentru fiecare fleac? Plânsul îi dădu în furie.

-         N-am nevoie de mila ta! încercă ea să desprindă din brațele bărbatului. N-am nevoie de nimic!

Dar oricât se strădui nu-și putu elibera brațele. Abia când zbaterea se mai domoli, Nick mai slăbi strânsoarea. O făcu la vreme, Noelia i se prăbuși în brațe. O lăsă să lunece ușor pe iarbă. Părul i se lipise pe frunte pe gât, atât de tare transpirase. Pentru că era toată o apă, Nick decise s-o ia în brațe și s-o ducă la cabană dar fata se împotrivi.

-         Nu vreau să mă vadă nimeni așa, murmură ea.

-       Ești udă. Ai putea să răcești. Să nu pleci de aici, o lăsă el pe o buturugă. Mă duc să-ți aduc o bluză.

-         Nu pleca, nu mă lăsa singură și tu, ia-mă în brațe!

O luă. Îl durea trupul acesta de fată, îl durea privirea ei rătăcită, îi zărea pleoapele încă umede și tremurul aproape imperceptibil al buzei de jos. Se întrebă ce gust are și inconștient porni să-l simtă. Se opri ca fulgerat. Ce făcea?!

-         Merg să-ți aduc ceva de îmbrăcat.

-         Vreau să plec... acasă, completă ea după câteva secunde de gândire.

Trebuia să plece de aici! Nici aici nu era dorită. Prezența ei făcea rău acestor oameni buni.

Nick o privi. Poate că era mai bine ca ea să plece, poate că locul ei nu era aici.

-         Poți să mă duci până la șosea? De acolo mă voi descurca.

-         Hai să ne luăm bagajele, Noelia.

Afară muzica reîncepuse. Grupul se mutase de lângă cabană. Erau grupați în jurul unui foc. Amurgea.

Îl văzu apropiindu-se de prietenii săi, ea urcă spre camera ei. Cum n-o văzuse jos pe Roxana deduse că aceasta mai dormea.

Deschise ușa cu grijă.

-         Nu mai dorm, lenevesc. Intră liniștită.

-         Câteva minute, doar.

-         Dar ce faci? întrebă, văzând-o că-și adună bagajele.

-         A intervenit ceva și trebuie să plec.

Roxana o privi fără să spună nimic. Scrise ceva pe o hârtie și i-o puse pe pat.

-         Cândva vei ajunge la  o marginea de lume și vei realiza că nu mai ai unde fugi, adăugă după câteva minute după care ieși, lăsând-o singură.

La coborârea în fața cabanei simți toți ochii ațintiți asupra ei. Nick era deja la mașină. Dădu să se îndrepte spre el dar făcu un ocol spre grupul adunat în jurul focului.

-         Dumnezeu s-o odihnească pe Sanda! A fost binecuvântată cu prieteni ca voi. Mulțumesc pentru găzduire. Seară bună!

Dintre toți doar Roxana se ridică și se îmbrățișară.De la restul primi doar un  câte un surâs și urarea de drum bun.

-         Mulțumesc! spuse ea după ce mașina se-nscrise cuminte în trafic.

Pe chipul lui Nick nu se clinti niciun mușchi. Înțelese și tăcu. Parcurseră tot drumul fără niciun cuvânt. La intrarea în București, doar atunci i se adresă:

-         Să-mi spui unde te las.

-         E bine oriunde. Pot lua un taxi.

-         Cum dorești, Noelia. Dar aș fi preferat să te știu ajunsă în siguranță.

-         Bine, acceptă dându-i adresa.

Curând mașina viră stânga intrând pe străduța casei lui Dinu.

-          Oprește, cobor aici! Îmi va face bine, să merg pe jos un picuț.

Nick se mărgini la a da din cap.

-         Nu știu dacă o să mai vin la dans! se întoarse spre el.

-   Nu merge așa, Noelia. Din asta trăim și eu și trupa. Așa ne câștigăm existența. Pentru noi nu este un hobby. Ne-ai dezamăgi. Pe toți!

Se opri descumpănită. În ultima vreme doar asta făcea: dezamăgea. Pe toată lumea, inclusiv pe ea. Dinu îi  repeta și el asta, tot mai des.

-         Și nu numai asta, ești talentată! Păcat! Chiar ar fi păcat pentru talentul tău.

-         Colegii tăi nu mă plac, Nick.

-         Ești nedreaptă! Sunt cu toții afectați de pierderea Sandei. Nu pune în cârca lor neputințele tale! Ai ținut cu tot dinadinsul să nu placi, știi bine!

O duru franchețea lui Nick și simțindu-se încolțită murmură un alt mulțumesc, depărtându-se.

Dinu locuia într-un imobil de patru apartamente. Era una din casele vechi ale Bucureștiului. Adora grădinița din spate spre care dădea mica terasă. Apartamentul de vizavi era gol, proprietarul murise și Dinu era în tratative cu cei care-l moșteniseră pentru a-l cumpăra. N-o interesase subiectul, prinsese doar frânturi din convorbirile acestuia. Etajul era ocupat de două surori care nu-și vorbeau de mai bine de treizeci de ani. Își amintea și acum rânjetul lui Dinu.

-       Două babe nebune! Mai bine pentru mine. Când vor da colțul cumpăr și apartamentele lor.

-         Ce să faci cu o casă atât de mare, Dinu?

-         Să am unde crește copiii pe care mi-i vei dărui.

-         Eu nu o să am copii, Dinu. Nu vreau!

-         O să vrei! Îmi doresc copii cu tine, Noelia.

-         Pe copii nu-i suficient să-i vrei, murmurase ea speriată.

Ajunsă în fața porții Noelia tresări văzu întreg parterul luminat. Și acordurile strecurate prin fereastra deschisă. Dinu era acasă. Ajunsese mai devreme. Înainte de a intra în curte, privi în dreapta ei. Abia acum observă că Nick nu plecase. Îi făcu semn cu mâna că e în regulă și intră.