Afară se desprimăvara frumos. Între
ei, o mare de gânduri și-o aparentă liniște. Niciunul nu știa prea multe despre
viața celuilalt din anii de distanță dintre ei. Cu siguranță fiecăruia îi ajunsese
câte ceva la ureche dar ei doi nu discutaseră.
Invitația la nunta Taniei, o găsi
revenită în capitală. Relația dintre ele două rămăsese una pur amicală. Nu-și
făceau confidențe dar se bucurau de revedere sau de câte-un telefon. Prea multe
nu aveau în comun, încet, încet, Tania devenea un nume în lumea creatorilor de
modă.
Doamne, dacă ar fi văzut-o cum se
îmbrăcase acum! zâmbi ea revenind în prezent.
-
Ești tăcută, nu glumă!
-
Scuze, Cosmin, ai spus ceva?
- ”În oraşu-n care plouă de trei
ori pe săptămână/ Un bătrân şi o bătrână/Două jucării stricate /Merg ţinându-se
de mână...” , murmură el.
-
”Orăşenii pe trotuare/ Par
păpuşi automate, date jos din galantare.”veni și replica ei.
-
Parcă mai mult ca niciodată!
Discuția continuă lin și oarecum
monoton. Amândoi își rătăciseră efervescența unor ani.
-
Știi de ce te sunasem, astăzi?
-
O să știu, dacă-mi vei spune.
- M-am gândit să mă înscriu la un curs de dans dar nu pot fără
parteneră. Și mă gândeam că poate ai vrea tu.
-
La dans? Tu vorbești serios, Cosmine? Ce-ți veni?
-
Muncesc prea mult, Noelia. Și mi se scurge viața printre
degete.
-
Bine, bine, dar de ce dans?
-
Păi… de ce nu? Mereu mi-a plăcut să dansez, că nu-s un
priceput e altceva. Din câte știu tu chiar dansat... spuse Cosmin, dar se opri observând paloarea ivită brusc pe chipul
Noeliei. Ai vrea? continuă el. Și după o
pauză jenantă scoase un pliant din buzunar.
-
Nu știu, chiar nu știu, rosti ea aproape mimând.
-
Plătesc eu cursul, Noelia. Am nevoie de asta, am nevoie de
tine acolo cu mine!
Femeia strânse din dinți. Întreg
trupul îi era un urlet. I-ar fi strigat: unde erai când eu aveam nevoie de tine?
-
De ce nu?! Am făcut noi lucruri mai tâmpite, dar un curs de
dans?
-
Vorbești serios?!
-
Da! Când începem?
-
Poimâine.
-
Așa repede?
-
Începe seria, așa scrie în pliant. Uite aici și câteva
motive pentru care merită să ne înscriem: arzi calorii, dansul făcut cu
regularitate îți îmbunătățește sănătatea, îți dezvoltă vigoarea și forța, este
un mod plăcut de a-ți face noi prieteni, te vei simți bine la petreceri și vei fi în centrul atenției, îți păstrează flexibilitatea,
te scapă de stres… poate așa iți vei găsi jumătatea... și nu în ultimul rând, pentru că este distractiv!
- Ultimul e cel care m-a convins, spuse Noelia, vrând să
șteargă stinghereala dintre ei. Liftul e stricat de-o săptămână. Zilnic, nouă etaje, nu-i puțin, la vârsta
mea, se alintă ea.
-
Nu-mi aminti de lift. Îi sunt dator vecinului c-o cinste
bună, amândoi îi suntem. Poate ieșim cu toții, într-o seară. Fac eu cinste,
bugetaro!
-
Acum ai vorbit ca mama!
-
Chiar așa? Ce mai face d-na doctor?
-
Neschimbată.
-
Și-ntre voi?
-
Ne tolerăm. Nu pierde nicio ocazie să-mi reproșeze alegerea
proastă. Nu m-a iertat și, probabil, n-o să mă ierte niciodată că nu i-am
călcat pe urme.
-
Eu cred că e mândră de reușitele tale în sinea ei.
-
Mda. Am renunțat de mult să-i mai cerșesc afecțiunea. E
mama, alta n-am. Cosmine, mergem? E destul de târziu și la cât am de corectat
mă va prinde dimineața la masa de lucru. Nu mai spun că am și-un articol de
trimis.
-
Apropo, nu mi-ai spus
nimic despre… revista, ziarul la care scrii.
-
Și nici n-o să-ți spun.
-
N-am găsit nimic semnat de tine.
Noelia surâse.
-
Secretoaso!
-
Curiosule! Eu te întreb ce faci la cabinet? Sau după…
- Vinovați fără de vină! glumi el. Să urc cu tine? Sau te
descurci să-ți nimerești ușa?
-
Râde hârb de oală spartă. Uiți că mi-ai călcat pe urme?
-
Cerșetori lipsiți de noroc! surâse el.
Se despărțiră după o îmbrățișară
scurtă, deși amândoi simțeau nevoia de mai mult. Noelia s-ar fi lăsat să zacă
în brațele lui, împletind din două tăceri una singură.
Pe la două dimineața stinse lampa de
pe birou. Închizând și ultimul caiet
somnul care-o necăjise imediat după miezul nopții, dispăruse fără urmă. Își
aruncă un pulover pe umeri și ieși în balcon.
Zăbovi în liniștea nopții minute
bune. Își roti ochii pe cer, căutându-și steaua. Miliarde de stele moțăind cuminți
pe umerii nopții.
”Destinul nostru nu este scris în
stele, ci în noi înşine” are dreptate Shakespeare, reaprinse ea lampa de
birou, tastând cu repeziciune. În mai puțin de o oră închise laptop-ul. Dădu
send articolului fără să-l recitească. O simplă parcurgere fugitivă, atât. Se
cunoștea. L-ar fi măcelărit și mereu ar fi găsit o altă exprimare, mai bună,
mai elevată, până ce n-ar mai rămas
nimic din scânteia care-l născuse.
Se cuibări în pat. Nu-i păsa că
somnul întârzia, era fericită. O încântaseră lucrările a trei eleve, o
mulțumiseră altele câteva, articolul îl trimisese. Chiar și ideea cursului de
dans o amuza. O zi începută prost nu se sfârșește mereu la fel!
Hmm, mă gândeam acum, spre final, la momentul în care şi-a terminat articolul de scris fără să-l corecteze prea mult. La fel fac şi eu, din aceleaşi motive, nu vreau să-l rescriu, căci niciodată "nervul" dintâi nu poate fi îmbunătăţit cu tardivele păreri de mai târziu, chit că ai crede că-s sclipitoare.
RăspundețiȘtergereDe personaje nu zic nimic, încă... .
Mi-s cunoscute aceste stări și, de cele multe ori, reușesc să las totul așa cum a venit. Cred în acea spontaneitate, în acea curgere șuvoi, dar se mai întâmplă, să fie nevoie de lustruiri repetate, și nu neapărat pentru luciu cât mai mult pentru claritate.
Ștergere