Filă de jurnal

Sunt zile în care firescul e la ordinea zilei. Te trezești, simți pământul apoi priveşti cerul, te pierzi în seninătatea lui și-l lași să te pătrundă, doar așa crezând că-ți aparţii.

Dar oare cât ne putem aparține?  Nu suntem decât o mână de lut, vin din mine cuvinte adunate peste timp, o mână de lut întregită cu nădejde și dragoste spre a fi nădejde și dragoste.

Îmi las privirea  să zburde liberă peste firescul acelei zile. Descopăr același orășel încă dormind, cu teii ușor amețiți și aromă de cafea doar prin benzinării. Nimic zorit, nimic spectaculos, viața în mișcări molatece, blajine adieri.

Prin geamul ușor întredeschis se strecoară un fir de vânt.Îmi lasă pe brațe o adiere ușor vanilată. Nările freamătă și recunosc mirosul. E mirosul duminicilor de vară când ne trezeam în mirosul minciunelelor bunicii, numite scovergi prin alte părți. N-am mai mâncat altele la fel. Poate, pentru că au lipsit mâinile ei hodinind cuminți în pestelca pusă spre a-și proteja hainele de duminică.

Totul este curat, în aer se simte parfumul ploilor din ultima vreme. Dimineața senină se desfășoară cu mișcări de regină, elegante și sigure.

Un zâmbet îmi înflorește pe chip când realizez că aveam jumătate de casă în poșetă, mai puțin ochelarii.  Dar nu-i nimic, locul spre care mă-ndreptam trebuia simțit, mai mult decât privit.

În mașină o  liniște vorbită în șoaptă. Mie-mi era clar unde mergem și zâmbeam încântată, iar celui de lângă mine îi fuseseră de ajuns zâmbetul și bucuria mea, ca să purceadă la drum.

La un moment dat atmosfera s-a mai animat, și bine a făcut! Mi-era bine cu acești oameni. Ne întâlnisem la o răspântie, ne salutasem c-un zâmbet și iată-ne porniți împreună la drum. Am renunțat de mult să mă mai întreb de ce unii vin ori pleacă din viața mea. Am înțeles că-n toate există un rost. Plecările, cât și venirile, ne construiesc, ne definesc.  Și nicio plecare nu poate știrbi frumusețea unui drum în care, fie și doar pentru o porțiune, ne-am fost tovărăși.

Bunica nu spunea niciodată: schimbă-ți hainele, copile, ci primenește-te! Mă amuzau multe din expresiile ei, copil fiind, dar cam asta am făcut eu tot drumul. Firesc, pentru o zi de duminică, în care trebuie să fim primeniți ca să putem păși în casa Domnului, și nu numai.

Casa în care pășeam, în acea zi, era mai mult decât  specială. I-am privit treptele încă nefinisate și am simțit emoția  fiecărui pas. Am deschis ușa cu teamă, cu sfială, cu multă emoție, slujba era începută și era nedrept să tulbur cumva atenția oamenilor, să-i distrag de la cele pentru care veniseră acolo.

M-am poticnit o clipă-n prag și am simțit cum teama și sfiala dispar. Da, îmi rămăseseră emoțiile dar erau emoțiile firești ale unei reveniri acasă.

Să te simți acasă într-un loc văzut prima oară? Da, mi s-a mai întâmplat, și fiecare, astfel de loc, e adânc gravat în mine.

Am privit în jurul meu cu uimire, cu încântare și greu de tot m-am adunat să ascult cuvântul preotului, rânduiala slujbei. Erau atâtea de simțit.  Mult albastru, mult aer, nimic sufocant, nimic încărcat. Și n-o să neg că mi-am mai lăsat privirea, aninată, când pe câte-o icoană, când pe câte-un chip. Există oameni  care au un mod aparte în a se închina, pentru ei semnul crucii e un fel de haină, un acoperământ al sufletului iar eu mai am atâtea de învățat.  

M-au impresionat multe lucruri.  Cumințenia oamenilor care nu se foiau inutil,  care se salutau în șoaptă, ori doar își zâmbeau și am zâmbit la rându-mi. Știam că preotul avea ureche bună, așa cum știam că avea și-o voce frumoasă. Dar iată spun: nu știam nimic! Nu-i simțisem întregirea. Puternică și  caldă, vocea i se înălța până în înaltul cupolei, spre a coborî lin, o revărsare tandră, îmbrățișând fiecare suflet.

 O voce frumoasă, da, dar nu asta o făcea specială ci încărcătura din ea. Cânta Vieții, cânta Speranței, cânta Luminii, cânta Oamenilor și-i cânta lui Dumnezeu. Era acolo pentru toți. Și alte voci s-au alăturat cântului, devenind un singur glas.

Asta avea omul din altar: dăruire! Iar oamenii din biserică știau acest lucru, se vedea din felul în care îl priveau și-i vorbeau. A coborât între oameni la miruit și oamenii l-au primit ca pe unul de-al lor. N-au uitat nicio clipă, că le este preot dar i-am văzut privindu-l ca pe un fecior. Am văzut respect,  zâmbete, încredere, nici urmă de  încordare, am simțit firescul unei familii adunate într-o casă, casa Domnului.

Făcusem cunoștință cu omul, în acea zi, acolo,  ajunsesem să cunosc preotul. I-am privit strălucirea din ochi, bucuria că-i sosiseră niște prieteni și freamătul mâinilor. Deschis și primitor, exact  ca biserica în care ne aflam, un om simplu cum spune, el, părintele Victor. 

Am petrecut câteva clipe în vechea bisericuță, rânduită acum capelă. Acolo începuse drumul lui ca preot, acolo îi erau rădăcinile. Îi cunoștea istoria, știa fiecare încheietură a zidurilor, fiecare semn lăsat de trecerea timpului. L-am simțit oftând alături de ea și sprijinindu-i bătrânețea. Ne-a împărtășit planurile pentru consolidare sau chiar reconstrucție. A vorbit cu sufletul în palme și-n ciuda unui oftat adânc, a privit cu speranță spre viitor. Erau multe de făcut, și pentru ea, dar mai era cale lungă până să-i vină rândul.

Și pentru că-n timpul slujbei nu ne acordasem privilegiul de-a cerceta ne–am întors în cea nouă. Aveam și ghid acum,un ghid la fel de emoționat ca noi.

Aici bucuria era altfel, mai vie, mai tangibilă, era aidoma picturii.

O mână pricepută împrumutase viață, căldură și lumină din șevaletul naturii. Adunase strop cu strop verdele ierbii, roșul macilor, albastrul freamătului cerului, adunase strălucirea bobului de rouă, limpezimea ploii, arcuirea curcubeului și le pictase pe toate într-o dispunere curată. Nu exista prea mult, în nimic din ce era pictat. Totul îngrijit, totul atent și foarte aerisit.

Am găsit bucurie, am găsit senin, am găsit pace, toate acestea oglindite în chipurile sfinților, în clipele de taină pictate spre luare aminte. M-am lăsat învăluită de lumina strecurată prin ferestre. Nu permiteau prea multă vedere spre afară, celor aflați la slujbă, rostul lor fiind să lumineze biserica spre luminarea sufletelor și a gândurilor celor prezenți.  Mi-au plăcut  stranele dispuse pe toată lungimea. Și rânduiala, reținută în  timpul slujbei, prin care cei mai tineri ofereau loc celor mai înaintați în vârstă. 

Era o muncă de ani, ceea ce priveam noi în câteva clipe și dacă era să ne luăm după bucuria povestirii am fi putut crede că totul se făcuse bătând din palme. Lăsase în spate tot efortul trecut, toate grijile inerente unei asemenea construcții, clipele marcate, poate, de mici neînțelegeri, căuta spre azi și spre mâine cu multă încredere.

Priveam în jurul meu, ascultându-l iar mintea mea se întreba: care pe care construise?

Adevărat era că nu se putea dura nimic fără sacrificii. Dacă Manole o zidise pe Ana, el se zidise pe el la temelia acelei biserici. Și alături de el, venise tot satul. La fiecare două trei cuvinte mulțumea Domnului și oamenilor pentru credința, încrederea și ajutorul lor.

Dacă în primul lăcaș îi simțisem rădăcinile, aici îi simțeam aripile. Am privit albastrul predominant și am știut, Cerul îi va fi mereu aproape,  biserica în care mă aflam n-avea acoperiș, decât atât cât s-o apere de ploaie. Și avea temelie de nădejde: un preot și oamenii satului. Cu siguranță, nu foarte avuți dar  trăitori în credință și încredere în cel trimis de Domnul spre a le fi cheie și treaptă spre mântuire.
M-am bucurat și va rămâne o mare bucurie în sufletul meu, popasul făcut. Și, cu toate că, am scris mult, cele mai multe rămân înscrise în mine, pentru că priceperea minții umane e limitată, nu și cea a sufletului, spre norocul nostru.

P.S. Când ”am împrumutat” poza, n-aveam habar. Mulțumesc pentru tot!