Un petec de cer (29)

-         La București? Ai tăi știu despre această decizie? o întrebă Vlad, după plecarea chelnerului.

-         Acum, da. Am vorbit cu mama. Îți transmite mulțumiri.

-         Mie?! De ce?

-         E convinsă, că ție ți se datorează această schimbare.

-         Și așa este?!

-         Nu știu, Vlad. Poate că da. Poate că aveam nevoie, de un imbold și acela ai fost tu. Venirea ta a contat, prieteni ta contează. Ca și ieșirea de astă seară. Ca și modul în care  gestionezi tensiunile ce se mai acumulează între noi. Ultima cină luată într-un restaurant a fost... tot cu tine... acum, mai bine de un an. Uitasem că-n jurul meu mai există viață. Înnebunită de rușine, de durere pentru eșecul căsniciei mele... mi-am canalizat toată energia în a-l urî pe Ștefan. Iartă-mă... vorbesc doar despre mine, de parcă aș fi centrul universului și tu mă asculți cuminte.

-         Am încotro?!

-         Mulțumesc.

-         Pentru ce-mi mulțumești, Iarina? Am venit pentru că te iubesc. Dacă aș fi putut comanda inimii n-aș fi venit, dar ceea ce simt pentru tine e mai presus de ceea ce-mi dictează rațiunea. Dar hai să facem abstracție de  toate acestea și hai să ne prefacem că suntem, cum ai spus-o mai devreme... doi prieteni.

Îmbrăcată într-o rochie de lânică mulată pe corp, un verde care făcea concurență ochilor lui Vlad, Iarina se trezi oarecum fâstâcită de privirile lui, ale celor din jur. Probabil se sălbăticise, uitând de femeia din ea, gândi ea mușcându-și buza de jos care începuse să-i tremure vizibil, din cauza emoției. Dacă n-ar fi fost naturalețea și mai mult ca sigur, inconștiența acestui gest, un privitor oarecare ar fi acuzat-o pe bună dreptate de  multă senzualitate. 
La gât avea o eșarfă gri metalizat iar părul și-l adunase simplu într-o coadă împletită într-o parte. Nu exagerase cu machiajul, era suficientă culoare pe trup ca să-și permită să fie cât mai naturală. Toată după amiaza răscolise dulapurile de haine. Într-un final alesese această rochiță: ceva comod, nici extravagant, nici banal. Știa că verdele o prinde și–i era dragă. Odată cu haina renunță și la eșarfă. Nu-i scăpă privirea lui uimită și surâsul ivit, într-un colț de buză.

-         Mă bucur că o porți, rosti el referindu-se inimioara  ce se odihnea cuminte pe pielea ei.

-         E prima oară, recunosc, răspunse ea roșind, ușor intimidată de surâsul lui.

-         Pentru că ai ieșit cu mine?

-         Nu. Pentru că stă de prea multă vreme în sertar și nimeni n-are voie să neglijeze o inimă.

Când o invită la dans, Iarina se uită jenată în jur.

-         Nu mai dansează nimeni, Vlad.

-         Pentru că nimeni nu are o parteneră atât de frumoasă ca a mea.

-         Nici nu mai știu să dansez. Te rog, vrei să mă fac de râs?!

-         Privește-mă în ochi și lasă-te condusă, e tot ce trebuie să faci.

Încrezătoare și emoționată își lăsă palma în mâna acestuia și tresări când simți că pașii săi lunecau cuminte urmându-i pe cei ai lui Vlad. Prezența lor pe ringul de dans fu repede remarcată de cei care se mai aflau în restaurant, cât și de membrii formației care începură să cânte, cu mai multă pasiune. Cu fiecare pas trupurile lor deveneau mai pereche. Trecerea la o a doua melodie se făcu fără pauză iar când după cea de-a treia Vlad o întrebă dacă vrea înapoi la masă, refuză fascinată. Prinsese aripi. Acolo, pe ringul de dans în brațele lui timpul, spațiul, privirile ce-o stânjeniseră inițial... noțiuni abstracte, dar îmbujorată alese după alți câțiva pași  să se întoarcă la masă. Trebuia să-și liniștească cumva, emoțiile, plăcerea de a fi în brațele lui.

Făcu o reverență orchestrei și  zâmbi celor de la mese, mulțumindu-le astfel pentru timidele aplauze.

-         Simt că-mi iau foc obrajii.

-         De-ai ști, ce bine-ți stă! Sunt un idiot că n-am făcut dragoste cu tine astăzi, dar probabil n-am fi mai ajuns la restaurant.

-         Nu-mi aminti, cât am fost de penibilă.

-         În dragoste și-n război totul este permis, îi susură el la ureche în vreme ce se aplecă peste umărul ei, pentru a-i umple paharul.

-         Încă un pahar de vin? E prea mult pentru mine, totul e prea mult pentru mine, astă seară. Deja am cunoscut plutirea, starea de imponderabilitate. Mi-e teamă că vei fi nevoit să mă cari în brațe.

-         Te port de mult în suflet, brațele mele tânjesc de-o viață după o asemenea povară.

-         Vlad, mai bine mergem. Vreau să cred că aerul rece, ne va face bine la amândoi.

-         Mergem. La tine... sau la mine?!

Iarina nu-i mai răspunse, se mulțumi să-i zâmbească. Încă nu știa ce-i va aduce seara, dar voia să-l lase pe el să decidă. Era convinsă că el va fi în stare să facă alegerea corectă. I-o dovedise astăzi, răsturnând concepția eronată ce și-o făcuse și alimentase ani de zile.

-         Vreau să mergem pe jos, îl opri din intenția lui de a chema un taxi.

-         E frig, Iarina. În restaurant a fost cald, ai dansat... Fulguie de ceva vreme, uite deja se cunoaste noul strat.

-         Nu-mi e frig deloc! Ție îți e?

-         Acum nu, rosti el în vreme ce-i punea în jurul gâtului fularul lui, îmbrobodind-o ca pe copii.

-         Și tu? Eu aveam eșarfa.

-         Eu te am pe tine. Și-mi ajunge.

-         Măcar strânge-ți reverele. Nu mă face să mă simt vinovată.

-         Bine, acceptă el,  și se lăsă înfofolit la rându-i.

Își scosese mănușile și descoperind un năsturel plasat exact pentru acest mod de închidere se ridică pe vârfuri pentru a lărgi butoniera niciodată folosită. Preocupată de ceea ce făcea, Iarina nici nu observă privirea lui Vlad. O cerceta cu ochii minții, o mângâia cu privirea sufletului, în vreme ce c-un sărut ar fi destins ridul conturat de concentrare. S-ar fi aplecat să-l sărute, dar îl opri zâmbetul victorios, ce marca reușita acțiunii sale.

-         Gata. Acum, suntem pregătiți să-nfruntăm frigul.

-         Doar frigul?! se auzi rostind în vreme ce așeza un sărut pe mâna care tocmai îl protejase de atingerea rece a nopții lui decembrie.

-         Nu știu. Îmi ceri răspunsuri pe care nu le am, Vlad, veni replica ei și odată cu ea oglindirea curată a privirii ei în ochii lui.

-         Știu. E doar un gând, ce mi-a scăpat. Vin, ne amețesc cu zbaterea lor și se pierd în hăul atâtor nedumeriri. Își strigă eliberarea cu atâta putere că uneori ne asurzesc cu țipetele lor și atunci ne trezim... rostindu-le.

Pașii lor lăsau urme adânci pe noua zăpadă și Iarina, tresărind, gândi că poate era un semn divin. Întoarse capul privind fugar în urmă. Se înșirau cuminți precum curgerea clipelor,  urmele unui bărbat și ale unei femei, străini apropiați de soartă. Nu-și mai amintea de urmele ei și-ale lui Ștefan pe zăpada vreunei ierni. Probabil prea multele ierni, scurse de atunci, estompaseră totul. Se trezi zâmbind. O ceață amară ca un văl îndoliat se ridică de pe sufletul ei. Trebuia să înceteze cu aceste aduceri aminte! Ca să poată privi cu seninătate spre viitor, mai avea nevoie de o ultimă clarificare.