Petale de ... ”Nu-mă-uita” (4)

Doamne, ce bucurie acel telefon, fusese bucuria ei de-o clipită și ce dezamăgire mare urmase…

Da, alergase într-un suflet la bunica să-i povestească. Trebăluia prin bucătăria mirosind a scorțișoară și gutui.

 În covata de frământat, într-un colț sub ștergar, se zărea aluatul  gata crescut și undeva pe un colț de masă trona borcanul cu dulceață de trandafiri…preferata ei.  Clar, bunica făcea vestiții ei papanași, abia aștepta. Ce mult îi plăceau și Anemonei îi plăceau, o să-i ducă și ei se gândi și luând-o în brațe o sărută cu toată puterea pe amândoi obrajii.

- Sunt fericităăăă bunico, tare fericită n-am mai fost de mult așa de fericită! și învârtindu-se prin bucătărie o luă pe bunica la dans.

- Fată dragă, lasă picioarele bunicii să șadă, că acuș… acuș …pic. De la pârdalnicu’ista de reumatism mă doare tot piciorul! Da’ ce atâta fericire tam-nesam pe capul tău? Ai primit răspunsul la interviu…ai primit postul…deja pleci?! Nici n-ai venit bine și tot numa’ plecată ai fost, io nici n-am avut timp să mă bucur de tine!

- Nuuu, am o veste trăznet, nici nu te taie capul …Ia să vedem ghicești?!

- De cimilituri îmi arde mie amu’? Iote că aluatul s-a ‘nalțat și musai tre’ să mă ocup de el, că acuș-acuș apare și uncheșul și nu-s gata cu masa.

- Hai, că nici nu te taie capul ce veste am, dar o să te bucuri mai mult ca mine!

- Atunci zi, ce mai aștepți, treci colea în vărful patului și cât  mă ocup eu de ce mai am p-aci tu…turuie…că și dacă nu vreu... eu, tu tot turui, glumi bunica făcându-i cu ochiul.

- Eu nu turui, se bosumflă în joacă ...M-a sunat, m-a sunat …spuse Marga făcând pauze lungi, încercând să-i dea bunicii încă o șansă de a ghici și accentuând importanța momentului …...Anemona!!!

- Bine.

- Doar atât ai de spus? N-ai auzit bine? Anemona m-a sunat, prietena mea…

- Am auzit….Dă tu tava ceia… Și ce voia?!

-   Să mă vadă, bunico!Dar știi cât e de zăpăcită credea că nu mă duc și s-a apucat să inventeze că-i grav bolnavă. Tu știi bunico, câte telefoane i-am dat. Cum să nu mă duc?! Am s-o trag de urechi cu așa ceva nu se glumește… nici în glumă…

- Bine, mai ține colea un pic de covată…

Parcă vorbea singură, parcă bunica nu pricepea nimic din ce i se spunea. Marga privea nedumerită chipul bunicii care nu zâmbea deloc și se preocupa de aluat de parcă centrul lumii era în covata de lemn.

Nu înțelegea nimic, se așteptase să se bucure, știa că ținea la Anemona foarte mult. Crescuseră împreună și bunica obișnuia să le numească pe amândouă, nepoatele mele, singurele mele nepoate. Mai avea nepoți dar ea, Marga. era singura fată dintre  cei 6. Fusese răsfățata tuturor, încă era.

Ciudată reacția bunicii. ”Oare bunica nu mai auzea bine?” se întrebă Marga. Dar spusese un bine. Laconic, ce-i drept,  dar era o replică semn că auzise.

- Bunico, dar de ce nu te bucuri?

- Ba mă bucur, pentru tine, draga mea.... copila mea dragă.

- Nu s-ar zice, știu că a fost capricioasă, dar tu știi bunico că așa e ea, să nu fii supărată pe ea. Eu am iertat-o de mult. Eram doi copii îndurerați care-și pierduseră părinții, la durere se spun multe și mătușile ei au influențat-o. Eu mă bucur că pot să-mi recâștig surioara, de atâția ani îmi plânge inimioara după zâmbetul și nebunia ei.

  Nu-i mai spusese de un veac surioară, se numeau așa una pe cealaltă pentru erau născute în aceeași zi. De fapt, tații lor așa se împrieteniseră la maternitatea din oraș așteptând cu emoție venirea lor pe lume. Ei pe hol iar mamele muncind înăuntru…

Știa povestea pe dinafară. Chiar și vestea o primiseră amândoi deodată, chit că Anemona era mai mare cu 30 de minute ca ea.

Tocmai ce voia să iasă asistenta să anunțe pe fericitul tată, al Anemonei, că i s-a născut mândrețe de fată.,  că ea, Marga, o întoarse din drum, avea zor mare să vină pe lume.

Ce chef trăseseră cei doi și ce buchete mari de flori, două aranjamente superbe unul garnisit cu anemone, celălat cu  margarete, de acolo și numele lor. Acolo în salonul de spital se legase o prietenie pe viață între cele două familii, prietenie care a unit și a separat destinul celor două fetițe. Hazardul  le adusese împreună, hazardul le separase tragic, vreme de atâția ani.

Nu mai conta, trecuse. Anemona sunase, ce să mai ceară vieții? Era atât de bine, ani de zile nu se mai bucurase, aniversările fuseseră doar aniversări.

- Stai draga bunicii, să ajungi să vorbești cu ea și apoi mai vezi, o trezi din reverie bunica.

- Nici nu discut, sunt convinsă că acum n-o mai poate împiedeca nimeni bunico, acum suntem femei în toată firea. Nu, nimic și nimeni nu se va mai așeza între noi, nimic n-o să se mai interpună între prietenia noastră.

Și hotărâtă Marga se ridică și se îndreptă către ușă, dădu să iasă când bunica izbucni într-un hohot de plâns. Cât de amarnic plângea. Încremenită cu mâna pe clanță, Marga rămase ca paralizată. Își reveni într-un târziu și întorcându-se către bunica care nu se putea opri din plâns, o luă ușor pe după umeri și se așezară împreună pe pat. Plângea atât de tare bunica, că fără să vrea începu și ea.

Ușa se deschise și în pragul ei apăru bunicul, acesta fără să spună nici un cuvânt veni direct spre ea și o luă în brațe.

Ce frumos mirosea bunicul, mirosea a toamnă, muncise prin grădină și aroma  toamnei se impregnase în ilicul bunicului.

- Lasă Mărguțo că asta-i viața, ce să facem, cu cine să ne certăm, tată, știe El bunul Dumnezeu ce orânduiește și cum orânduiește. Noi putem doar să-i acceptăm voința.

- Bunicule ce spui tu aici?! Că nu înțeleg, ce să acceptăm?!…Eu sunt bucuroasă, bunica plânge, nu știu de ce, îi povesteam că m-a sunat Anemona, de când am intrat în bucătărie se poată ciudat. Acum de exemplu plângea atât de tare că mi-au dat și mie lacrimile și așa ne-ai găsit plângând pe amândouă. Nici nu știu de ce plânge că n-o pot liniști.

- Nu i-ai spus? De câteva zile tot amâni…O să vorbim chiar acum! Să iau  un scaun …

- Nu am putut! Ieri a fost plecată…. știi, azi am vrut…. dar n-am putut…uncheșule! Spune-i tu…că eu nu … și izbucni iar în plâns.

- Ce să-mi spună, bunico…?! Despre ce vorbiți așa de parcă s-ar petrece ceva…sunteți bolnavi…ce se întâmplă?

- Se-ntâmplă fata tatii că Anemona e grav bolnavă, noi auziserăm ceva de la niște cunoștințe dar n-am vrut să-ți spunem, că ne-a fost teamă că ai să alergi la ea și ea n-o să te primească și uite așa n-am vrut să mai suferi, că mult de tot ai mai suferit tu la viețișoara asta a ta.  Am cumpănit bine lucrurile cu bunică-ta și ea o spus că trebuie să știi. N-am fost de acord recunosc, că fata ceea s-a purtat urât cu tine, cu noi…A călcat în picioare amintirea părinților tăi, dar de, fata bunelului, Dumnezeu câte nu iartă?

- Bunicule, ce spui dumneata, v-ați vorbit cu Anemona să vă râdeți de mine? Și ea mi-a servit aceeași poveste! Nu-mi place, e o glumă proastă și pe de altă parte Anemona nu e vinovată ca rudele ei au fost…cum au fost.

- Nu e o glumă, din păcate nu sunt lucruri de șagă ce spun eu aicea, e purul adevăr și mă bucur că te-a sunat…e bine și pentru ea și pentru tine.

Abia acum, Marga privi atentă chipul bunicului, căuta un semn că acesta se ține de șotii, știa că era priceput la glume, dar trebui să recunoască că doar la înmormântarea părinților ei îl mai văzuse așa de serios…așa de afectat. Bunica continua să plângă. Nu știa ce să mai creadă.

Anemona îi spusese totul, dar ea, la fel, crezuse că-i o glumă, că ea prietena sa …Nu putea fi adevărat, nu era drept…Se ridică și fără nici un cuvânt părăsi bucătăria.

- Du-te după ea, uncheșule…

- Lasă că se descurcă, e mai bine să fie singură, să n-o stingherim. O să plângă, o să sufere, e omenește…dar o să-i treacă, mai greu i-o fi să accepte…dar n-are ce face.

Rezemată de peretele bucătăriei, căci nu putuse ajunge prea departe, Marga auzea cuvintele bunicului. În capul îi răsunau cuvintele Anemonei: ” Cât mai curând…. cu cât mai curând mai bine..”moartea”…Iar era prezentă în viața ei…moartea iar îi răpea pe cineva drag…foarte drag.

va urma...