Un petec de cer (25)

Plecarea mamei o aduse din nou singură. Sărbătorile băteau în fereastră și de câteva zile începuse a ninge ușor dar constant. Orașul îmbrăca iar haină de sărbătoare, prin unele ferestre se zăreau deja luminițele Crăciunului și statura impozanta a unui brad.

Iarina renunțase de câțiva ani la a cumpăra brad. Achiziționase unul artificial și-i era suficient, era chiar mândră că fie și numai ea salva un braduț de la tăiere. Nu-l scosese din boxa de la parterul blocului acolo unde zăceau îngrămădite multe dintre bagajele cu care se-ntorsese în casa părintească. Trecuse atâta timp dar încă nu găsea putere să le sorteze.
Dar trebuia s-o facă zilele acestea întrucât voia să doneze brăduțul cu toate ornamentele spitalului. Toate îi aminteau de Ștefan de primul lor Crăciun după căsătorie și nu le mai voia. Nici brad nu știa dacă-și mai dorea. Și oricum era posibil ca de Crăciun să plece la București, Răducu o suna în fiecare seară, insistând. Motivase că nu poate lipsi de la serviciu, dar vorbind la personal aflase că e posibil să i se aprobe două săptămâni de concediu. Aștepta însă să vadă și planurile colegilor. Aceștia aveau o familie care-i dorea acasă de Crăciun pe ea... de mult n-o mai aștepta nimeni.

Iarina se apropie de fereastră. Coborâse la parter după rezultatul unor analize mai speciale și cum i se spusese să aștepte pentru că nu erau gata, ieși pe scări pentru a admira pledul de fulgi ce se cernea alene.

Două colege fumau, pitite după un avizier, turuind câte-n lună și-n stele.

Bătrânul câine al spitalului, celebrul Haimana, își semnală discret prezența din spatele unui tufiș. Iarina îi aducea deseori de mâncare, dar iată că erau câteva luni de când îl ignora chiar și pe bietul Haimana. Îi zâmbi și văzându-l cât de bucuros dădea din coadă își spuse, ca negreșit, să treacă pe la bucătărie.

Pe o alee, doi tineri abia coborâți dintr-un autoturism se tot uitau spre poartă. El, cu o mimică destul de îngrijorată, bătea des din picioare în vreme ce-n palme ascundea mâinile micuțe ale iubitei din al cărei chip doar nasul se zărea. Se apleca din când în când spre ea și rosteau câteva cuvinte, apoi nervos cerceta ceasul din curtea spitalului.

Sirena salvării îi comută atenția. Înfiorătorul sunet devenit atât de familiar unora, pe ea încă o răvășea. Le auzi pe cele două colege:

-         Hai, tu până aci ne-a fost distracția. Pun pariu că-s de-ai noștri. Și eu mizam pe o gardă ușoară.

-         Durează fată până ajung pe secție. Mai am 30 de minute și ies din tură. Is scăpată.

Ignoră  ultimele cuvinte, atrasă de urletele tânărului de mai devreme. Unul dintre cei doi accidentați nu rezistase până la spital. Iarina se cutremură. Doi gardieni se chinuiau să-l desprindă de targa pe care zăcea trupul neînsuflețit al unei femei. Tânăra înțepenise locului și deși nu-i vedea chipul, Iarina, era sigură că plângea în hohote, după cum i se zdruncinau umerii.

Auzi o bătaie în geam, semn că rezultatele ei erau gata. Făcu semnul crucii privind spre cer și cu inima-ndoită de durere se reîntorse în secție, acolo unde micuții ei bolnavi.

La schimbul de tură colega venise cu informații. Un nou accident pe șoseaua de centură. Viteză, inconștiență, sânge, infirmitate, deces... făceau parte din viața lor.

Plecă agale spre casă. Se opri căutându-l din ochi pe Haimana, dar cum acesta nu se zărea niciunde se-ndreptă sprte locul unde tâmplărul spitalului îi construise un adăpost. Se uită de jur împrejur dar acesta probabil găsise un locșor undeva. Îi plăcea să stea în preajma oamenilor. Era atât de bătrân că nu mai speria pe nimeni și mulți îl cunoșteau. Pacienții mai vechi tresăreau uimiți la vedera lui, ca la vederea unui prieten drag. Nu era nici acolo așa că îi lăsă lângă cușcă punga cu resturi. Pe o bancă, în micul părculeț, stătea tânărul de mai devreme, livid la față frecându-și mâinile cu disperare. Sub bancă se strecurase Haimana. Stătea tăcut privind la plânsul nestingherit al tânărului.  Tânăra îi frecționa mâinile devenite vineții din cauza frigului și-i ștergea lacrimile ce se prelingeau în neștire. Și mâinile ei păreau la fel de înghețate.  Se opri câteva clipe în dreptul lor, mângâindu-l pe Haimana care se ridicase ieșindu-i în întâmpinare. Fericit se scutură de  scuturându-se de zăpada ce se așternuse pe el, împleticindu-se printre picioarele ei. Tânăra tresări speriată semn că până atunci nu remarcase prezența cățelului.

-         E bătrân și inofensiv. Adoră să stea lângă oameni, chiar și pe vremea asta. Fugi în cușca ta, Haimana, îl lovi ea în joacă. Fugi că-ți fură alții mâncarea.

Cățelul o privi mirat dar urmărindu-i privirea înțelese că aceasta îl trimitea la cușcă. Se depărta agale, apoi zărind petecul colorat pe zăpadă grăbi pasul dând fericit din coadă. Deși nu reprezenta o amenințare, chipul tinerei se destinse observând depărtarea cățelului.

-         Poftim, se lasă și mai rece, îi intinse Iarina perechea ei de mănuși

Contrariată, tânăra le acceptă mulțumindu-i c-un  vag surâs .

Ieșită în bulevard Iarina se îndreptă spre unul din marketuri dar renunță din cauza aglomerației. Își cumpără dintr-un magazin mai mic câteva mărunțișuri urgente. 

O baie fierbinte în care turnase din belșug câteva săruri, apoi o ceașcă de ciocolată caldă și deschise televizorul, cuibărindu-se într-un colț de canapea. În spatele ei, peretele doctorului pe care trona zâmbetul acestuia o făcea să  se simtă mai puțin, singură.

Avu impulsul să se ducă să-și ia o carte, dar baia o moleșise așa că butonă televizorul. Se opri pe canalul care anunța începerea unui nou episod din  ”Anatomia lui Grey” . Și-ar fi dorit ca lumea spitalului să semene cu acțiunea filmului, dar... se opri aici totuși, era o lume la care visase și sperase.

Un ciocănit scurt, ca o părere. Așteptă încă unul și abia după aceea își luă papucii îndreptându-se spre ușa de la intrare.

Ora destul târzie, mai ales pentru serile de iarnă. Nu putea fi decât una dintre vecinele mamei, care de câte ori făceau ceva bun, alergau să-i aducă și ei, căinând-o că era mult prea slabă. Se apropie de ușă aproape pe vârfuri, evitând orice zgomot. Vecinele mamei erau cele mai vorbărețe ființe și astă seară n-avea chef de niciun fel de conversație.

Privi pe vizor și înlemni. 

Își strânse halatul pe ea și deschise ușa ușor contrariată, parcă nevenindu-i să creadă.

-         Bună seară. Surprinsă, cred.

-         Bună seara, Vlad. Surprinsă, logic! Intră. Când am vorbit ultima oară, parcă acum două săptămâni... n-ai pomenit nimic de venire, din contră îmi povesteai ce program încărcat ai.

-         Nu e nevoie să fii sarcastică! spuse acesta agățându-și haina în cuier.

-         Dacă o cauți pe mama, ai făcut drumul degeaba. E în capitală. Iar eu am trecut să-i ud florile și m-am decis... așa deodată, să rămân aici astă seară.

-         Așa deodată?! Și Ștefan ce părere a avut? Sau e și el aici?

-         Nu-i treaba ta, unde e Ștefan! se rățoi la el aproape împungându-l cu privirea.

-         Fii serioasă, Iarina! nu se lăsa acesta intimidat. Când am vorbit ultima oară, nu știam nimic din ce știu acum. Nici că ai divorțat, nici că locuiești din nou în casa părinților...  nimic. Nimeni din cei din jurul tău, pe care-i mai întrebam despre tine nu mi-au spus nimic. Probabil așa le-ai cerut tu.

-         Bun, deci ești la curent. C’est la vie! zâmbi aceasta amar. Îmi repetă privirea doctorului în fiece seară ”ți-am spus eu!”, continuă arătând spre chipul înrămat al doctorului. A câștigat... ca-ntotdeauna, continuă acesta abia stăpânindu-și lacrimile.

Vizibil marcat de strădania Iarinei de a-și masca suferința, Vlad se mai înmuie. Chipul acesteia părea cerat iar ochi-și pierduseră din strălucirea jucăușă de altă dată. Părul strâns neglijent, umerii căzuți, mâinile îndesate în buzunarele halatului de baie și încrâncenarea cu care-l privea. Ar fi strâns-o la piept, ar fi luat-o în brațe s-o ascundă de ochii acestei lumi care-i supsese fără milă culoarea din obraji, care-i furase surâsul de pe buze. Nu se văzuseră de mai bine de  un an, un an în care ea se schimbase atât de mult.

-         Întâmplător, săptămâna aceasta, cineva de la spital te-a pomenit într-o discuție, făcând referire la tine ca la Iarina Vasile și când l-am corectat mi-a spus că eu sunt cel aflat în eroare. Așa am aflat că ai divorțat de câteva luni bune...  Primul impuls a fost să te sun, dar m-am abținut și-am sunat-o pe mama ta.

-         Deci mama e turnătoarea, murmură ca pentru ea.

-         Nu te pripi. Nici nu știam că e în București. Am implorat aproape zece minute pentru o întrevedere, dar n-am obținut decât un ”nu știu”. Noroc de Amelia. Ea m-a căutat și m-a invitat la o cafea. Am fost surprins s-o văd venind cu mama ta. Amelia a hoinărit prin mall în vreme ce eu m-am milogit, efectiv de mama ta să aflu ce-i cu tine. N-a mai avut ce face când i-am spus că oricum voi veni să te caut. Abia atunci s-a îndurat. Suferă enorm pentru tine. N-o învinovăți, am avut în fața ochilor o mamă îngrijorată, i-am simțit disperarea în glas și-n priviri.

-         Și-ai alergat pe un cal înaripat să mă salvezi, bunule samaritean.

-         Da, am preferat să vin personal. Sunt lucruri care nu merg spuse prin telefon. Și probabil nici nu m-ai fi ascultat.

-         Bingo! râse acesta

-         Te cunosc de prea mult timp, Iarina ca să nu-mi dau seama că suferi. Ăsta nu e umor, oricât te-ai strădui. Îmi plac bancurile chiar și cele seci dar le prefer pe cele subtile.

-         Domnul s-a rafinat de când s-a mutat la București. Nu mai râde la ce râdea... alte standarde, normal.

Vlad tăcu. O tăcere stranie se așternu între ei. Se studiau pe furiș dar niciunul nu mai deschidea gura.