Petale de ... ”Nu-mă-uita” (3)

În tot acest răstimp Marga se afundase pe o potecă, oarecum paralelă cu asfaltul. Nu dorea a se depărta prea tare, dar își dorea un dram de liniște. Avea multe pe cap. Gânduri nenumărate o năpădeau bizar. Se gândea la Anemona, prietena  ei de-o viață, cea către care se îndrepta. Nu mai vorbiseră de 10 ani… o viață de om.

Îi era și dor și teamă de această revedere. Oare cum va fi? Se vor putea îmbrățișa?

Ani de-a rândul dormiseră în același pat, mâncaseră la aceeași masă, ba chiar din aceeași farfurie. Erau nedespărțite, își împrumutau lucrurile, iubeau aceleași filme, ascultau aceeași muzică. Mai mereu se îndrăgostiseră de același băiat. De undeva din negura amintirilor îi răsări în minte Victor.

Frumos băiat, mai mare cu vreo 5 ani ca ele, nici nu le băga în seamă. Avea o iubită frumoasă acolo în satul dintre munți, nu se uita el la niște puștoaice smintite care încă se mai jucau cu păpușile, care băteau mingea în țărâna drumului și aveau coatele și genunchii tot o rană.

Dar ele da, visau… stăteau ascunse după gardul unui vecin să-l pândească când, mai pe înserat ieșeau pe la porți fete și băieți și sub umbra înserării băieții, mai isteți, se mai alegeau și cu câte o sărutare furată sau câștigată din greu în urma vreunui joc. Nu aveau voie să participe erau prea mici și erau excluse, dar stăteau pitite cu răsuflarea ținută și cu urechile ciulite asemeni ogarilor de vânătoare, atente să nu piardă nici o răsuflare din vorbele celor mari.

Așa de concentrate erau  că nici pe mama Safta, bunica Anemonei n-o auzeau când se apropia pâș-pâș și le ridica ușor de urechiușe, dăscălindu-le de zor că nu-i frumos ce fac. Rușine mare, căci de multe ori  cei de dincolo de gard se ridicau de pe bancă și uitându-se peste, se amuzau teribil de chelfăneala ce-o încasau cele două odrasle.

Pășea agale pe poteca plină de frunze, le privea cu atenție, împrăștiindu-le cu piciorul.  Încet, încet îi aparu o lacrimă în colțul ochiului și parcă la comandă și altele o urmară, în curând plângea de-a binelea. Se opri în dreptul unui stejar bătrân și oarecum sprijinită de el încercă să se oprească din plâns.  Tristețea o năpădise , nu mai putea ține în ea durerea ce o apăsa de mult, durerea răscolită ieri,  când sunase telefonul. Îi răsunau în ureche primele acorduri ale convorbirii, vocea atât de dragă a prietenei sale.

Nu-i uitase  glasul, nu putuse uita nimic. Poate timpul mai estompase din durere dar revedea cu ochii minții și cu străfulgerări de suflet, tragica zi. O zi în care amândouă își pierduseră punctul de sprijin pe pământ, o zi fatidică în care se rătăciseră și una de cealaltă.

Desprinzându-se de trunchiului stejarului Marga își ridică ochii către cer știa că de acolo de undeva, părinții ei, o urmăreau.

De zece ani seară de seară, se ruga pentru părinții ei și ai prietenei sale, pentru ca sufletele lor să-și găsească liniștea și de acolo să trimită gânduri bune atât  Anemonei cât mai ales Tinei, mătușa acesteia.

Tina, sora mai mare a mamei Anemonei, fusese de fapt cea care tăiase toate legăturile dintre cele două fete. Nu o mai ura dar nici nu o iubea. Încercase să-i găsească scuze, tot felul de circumstanțe atenuante dar rămăsese acolo în sufletul ei urma cârpelii. Știa că oricât s-ar fi străduit…cârpitura era. Poți lipi ceva spart dar tot spart se va chema.

La fel, de zece ani adesea se uita înspre cer, aveau o vorbă din copilărie, că oriunde și oricât de departe ar fi fost una de alta, cerul e același peste tot, așa că ea se uita…sperând ca măcar cu gândul să ajungă lângă prietena sa.

Cu un singur cuvânt, aceasta, tăiase legătura dintre ele, legătură ce-o crezuse indestructibilă, cândva.  Fusese de ajuns un ”Te urăsc” care și acum după atâția ani, îi răsuna cu putere răscolindu-i întreaga ființă. Privirea i se împăienjenise de la plâns iar gândurile o încolțeau care mai de care.

Îi reveni în minte momentul când fără prea multă tragere de inimă răspunsese la telefon. O făcuse mecanic fără ca măcar să privească ecranul, citea ceva și la auzul soneriei, întinsese mâna și ridicând clăpița spuse :

- Alo…

- Bună, Marga … .sunt Anemona, prietena ta din... copilărie, continuă cu întreruperi… vocea de la capătul firului.

- ………??!!??

- Alo… mă auzi, sunt…

- Da, te aud…răspunse cu vocea gâtuită de emoție Marga

- ..sunt Ane…

- Anemona….știu, sunt Marga… Anemon…

- Știu, că doar eu te-am sunat….ce bine ne înțelegem…vorbim împreună și ne înțelegem separat…continuă Anemona încercând o glumă ce însă nu-si găsi efectul scontat.

- Bună Anemona, cât mă bucur că ai sunat….șopti Marga. Mi-e și teamă că visez…

- Vreau să te văd, pică ca un trăznet vocea caldă și totuși tăioasă a prietenei sale…Vii să mă vezi?

- Sigur că vin…când?…întrebă Marga, nevenindu-i să creadă că auzea  chiar asta. Doamne, câte telefoane dăduse de-a lungul anilor, la toate primea doar sunetul mut al închiderii, semn că nici începută… convorbirea se sfârșise. Renunțase la a mai suna de câtva timp încoace, mai precis de doi ani și jumătate. Dar vreme de 7 ani și ceva, sunase cu speranța că data viitoare va fi altfel.

- Bine, te aștept..

- Dar când să vin…Anemona?

- Cât mai curând, cu cât mai curând mai bine….căci am aflat de curând că voi muri….pică ca o secure…ultimul cuvânt.

- Poftim, îngăimă …ce spui tu acolo…cine moare?...cine moare?… repeta sacadat Marga.

- Eu, am fost diagnosticată cu leucemie…

- Dacă-i o glumă proastă, Anemona…las-o baltă…nu exagera că oricum veneam să te văd…știi că e suficient  să întinzi o mână și eu vin cu amândouă brațele deschise a îmbrățișare.

- O glumă proastă….da, ce-am mai râde ….ți-aduci aminte când ne porneam pe râs nici cu bățul nu ne oprea biata bunica…..Bunica mea s-a…

- Da, am auzit că s-a dus mama Safta, biata de ea… am vrut sa vin… dar…

- Acum vii? îi tăie replica la jumătate Anemona….Vreau să vii…!

- Bineînțeles… aș zbura la tine chiar acum … dar o să  fac totuși ca oamenii o să-mi iau bilet,  chiar mâine… încercă Marga o glumă.

- Stai liniștită pe drumul de întoarcere… voi zbura eu râse cu binecunoscutul cinism, Anemona. Tu, tot cu bilet, cu microbuzul…tu mereu ai fost mai pragmatică, mai știi, aeriana notorie eram eu aveam rolul arvunit pe viață, acum că am ajuns la capătul ei se vede că am chiar și certitudinea că așa a fost… Te aștept! Cât mai curând… mai bine….și un sunet mut curmă convorbirea.

va urma...