Petale de ... ”Nu-mă-uita” (1)

   Marga își puse botinele și noul pardesiu  primit de la Irina, mătușa sa, o vestită creatoare e modă. Cu două zile în urmă participase la o prezentare de modă organizată de aceasta și ochii îi picaseră pe acest superb pardesiu. Atât îi trebuise Irinei, care tot spera să facă din ea un celebru manechin, iar cu timpul s-o coopteze în echipa ei de creație!

   Nu-i plăceau podiumul și lumina reflectoarelor, dar fiind mătușa ei preferată n-o  putea refuza și mai participase și la alte prezentări.  Parcă o auzea ”Of, draga mea dacă eram eu așa dăruită și frumoasă ca tine…eram celebră de mult! Dar tu, tare mai ești timidă…semeni cu mamă-ta, bucățică ruptă!”  

   Irina era soția feciorului cel mai mic, Andrei și conform tradiției acesta locuia cu părinții, în aceeași curte într-o casă nouă cu etaj, vizavi de cea bătrânească, cum îi spuneau cu toții, casei ridicate cu sudoarea palmelor de cei doi bunici. Era modernă și confortabilă, casa unchiului Andrei. Avea toate utilitățile, dar ....”n-avea mirosul  de lemn și var…prea multă sticlă și prea mult plastic de acesta, de-i spuneți termopan”, îi plăcea bunicii să glumească, minunându-se și bucurându-se de frumusețea casei mezinului.  

Comparativ cu ea, căsuța bunicilor,  era veche și părea foarte mică, dar avea o cochetărie aparte și aerul ”de acasă”, așa simțea Marga când pășea către ușa-i devenită în timp mult prea scundă, printre minunatele  flori ale bunicii, multe puse de mâna ei altele ieșite la întâmplare, din semințe purtate de vânt.

   Simțea privirile admirative ale bunicii urmărind-o în timp ce se foia de colo colo prin cameră, adunându-și ceva lucrușoare și-i zâmbi cu drag, deși sufletul îi plângea mai ceva ca niciodată. Veștile de ieri o bulversaseră teribil, răscolind-o trezind în ea dureri noi si redeschizând răni vechi. Nici fizic nu se simțea prea bine. Era destul de obosită. Liberă fiind o ajutase pe Irina la prezentare …rezolvându-i mici comisioane și apoi prestația ei, părea ușor dar nu era  chiar floare la ureche, avusese emoții chiar dacă nu era prima dată, dar era încântată că până la urmă totul ieșise foarte bine. 

   Iar seara, la întoarcerea acasă savură din plin fericirea Irinei care povestea, repetând din minut în minut cât de mult contase ajutorul ei. Și că, mai presus de prestația în sine, făcuse o treabă minunată cu sala, cu luminile… cu tot!

    - Dragii mei e o minune! Fata asta, e un talent! Aș opri-o cu mine dar știu că viața ei e pictura, dar am pus-o să-mi promită c-o să-mi supervizeze toate prezentările…. dac-oi mai avea! De fiecare dată am plătit tot felul de filfizoni care se cred mari artiști dar nu a ieșit ca acum! O să vedeți filmarea!

   Dormise până târziu a două zi  și se trezi fericită.  Iubea ruginiul toamnei și nu-și dorea decât cutia de creioane pe masa din grădină și caietul de schițe în mână. 

   O zi calmă de toamnă, plăcută… în care nimic nu prevestea furtuna ce-o mâna acum la grabnic drum spre prietena ei, Anemona, omul care dispăruse brusc din viața ei ca acum să revină doar pentru a-și lua adio!

  Își îndesă în poșetă o cărticică, telefonul și alte fleacuri femeiești. Mai avea o mică geantă de mână unde aruncase la repezeală ceva haine de schimb și o umbrelă mai mult pentru a scăpa de gura bunicii. O dădăcea  mai ceva ca pe copii. De când se întorsese din străinătate… se ținea după ea  ca după lumina ochilor. Ba că e prea slabă și să nu se îmbolnăvească, ba că prea stă numai cu nasul în cărți…!

   Își rezervase  bilet după ce se mai liniștise din șocul celor aflate. Se oferise unchiul ei s-o ducă cu mașina, dar refuzase voia să facă drumul singură, ea cu amintirile ei…spre prietena și surioara ei cum se numeau cândva. 

   Acum aștepta aparent calmă venirea microbuzului. Nu trecu mult timp și acesta opri în stație. Se urcă  în el și  se așeză pe un scaun la geam, bucurându-se că era liber. Avea destul de mers, cobora la capăt de linie cum se mai spune, cam 2 ore până la destinație.  Microbuzul dădu să plece din stație când frână brusc. Ușa se deschise și după scuzele de rigoare pe culoarul lui își făcu apariția un tânăr ce gâfâia de zor.  Trecu apoi zâmbind printre pasageri și se opri  răsuflând ușurat tocmai în spatele microbuzului. 

   Observând că toată lumea și-a ocupat locurile șoferul se reînscrise ușor în circulație. Marga își scoase cartea dar, cu gândurile vraiște nu se putea concentra la citit și începu a-și studia vecinii. 

   Pe locul din fața sa stătea o bătrână cu nepoțica sa. Aceasta iși pusese capul în poala bunicii și o ruga de zor sa-i spună o poveste.  După multe insistențe, la un moment dat nu se mai auzi vocea micuței, semn că adormise. 

   Lateral,  o doamnă venită de la serviciu probabil, căci părea atât de plictisită și de obosită, privirea-i era pierdută într-un gol imens  de parcă nici nu s-ar fi aflat în acel microbuz ci sub cerul liber căutând linia orizontului.  

   Pe două locuri mai în spate sforăia ușor un bărbat. Părea trecut de prima tinerețe, avea un aspect dezolant. Geaca, cam jegoasă la mâneci, nu mai văzuse apa și săpun de ceva timp. Emana un miros de tutun iar din poziția în care adormise, lăsa să se vadă o burtă generoasă pe care abia o mai țineau în frâu bieții nasturi.

   Privirea o purtă apoi tocmai în spatele microbuzului, unde tânărul întârziat butona, probabil, un mesaj la telefonul mobil.

   Comparativ cu domnul din fața sa, părea ca scos din cutie.   Îmbrăcat foarte  elegant  și posesor al unui parfum fin, foarte discret, căci simțise doar o undă superbă ce-i gâdilase nările la trecerea pe lângă ea, acesta privea atent la ecranul telefonului zâmbind, semn că primise răspuns. 

   Nu părea a avea mai mult de 30 de ani, cel puțin așa intuia și după aspectul îngrijit al mâinilor sale cu degete superbe, prelungi ce se încheiau cu o manichiură perfectă. Se vedea cu ochiul liber că nu era străin de existența și activitățile ce se desfășurau într-un salon de manichiură. Până și sprâncenele păreau a fi aranjate tot de un ochi și o mână pricepute. 

    De când se știa Marga avusese un fix cu mâinile și pantofii bărbaților! Mereu spunea că sunt edificatoare în a-ți forma o părere despre acea persoană. Așa și acum, privi insistent pantofii. Superbi, îngrijiți, curați iar peste ei cădea perpendicular dunga unor pantaloni perfect asortați. ”Ciudat de elegant pentru un tip care să folosească mijlocul de transport în comun”, gândi în sinea ei Marga. 

   Parcă auzindu-i gândurile, privirea tânărului se ridică cercetând-o la rândul lui. Se țintuiră ochi în ochi, preț de câteva secunde doar, dar parcă durase o veșnicie. El avea  ochii albaștri un albastru atât intens că o  senzație de cunoscut îi trecu prin minte, dar se pierdu la fel de repede cum apăruse. Marga își răsuci capul. Simțea, știa, că se înroșise la față, așa pățea de fiecare dată, era de o timiditate exagerată, nici nu înțelegea cum de găsise puterea de a-i susține privirea. Acum la rându-i, se simțea privită și  de ce se simțea, de ce creștea și roșul din obrajii ei. Era perfect conștientă de frumusețea ei, i se spusese deseori că bujorii o prindeau de minune, că dădeau  culoare chipului ei, altminteri atât de diafan. Știa că și ea are ochii frumoși, doar moștenise ochii bunicii, iar bunica ei fusese cea mai frumoasă codană, după spusele bunicului. 

   Prin multe încercări mai trecuse bietul bunic pentru așa mândrețe de fată. ”Dar meritase”, spunea el când la umbra nucului  se puneau pe depănat povești și pe ”bârfit tinerețea-i presărată în lumea largă”.  Bunica îi asculta din umbră și doar pe alocuri mai intervenea.

   - Nu-l crede draga bunicii, moșu ista, spunea ea râzând, a mai îmbătrânit și s-a mai zăpăcit, cam pune de la el…Măi bărbate, hai nu mai exagera ce Dumnezeu, o crede copila ca am fost vreo scorpie ce ți-am pus pielea pe băț , îl tempera bunica râzând.  

   - Și ce, nu-i adevărat? Că și mie mi-a plăcut ….de am rămas să-mbătrânesc colea lângă tine, completa bunicul făcându-i discret cu ochiul.  Ce crezi tu, adăuga mândru și plin de el,  Stana a lui Poiana și acu' mă ia, chit că nu mai sunt ca odinioară, dar o văd eu că încă …încă, mai aruncă ocheade…

   - Nuuuuu, că tu te-ai scrântit la cap, spunea bunica care parcă părea a se supăra. 

   Știa bine jocul Marga, doar crescuse între ei, bunicul se chinuia s-o necăjească pe bunica , ”e mai frumoasă când   se bosumflă”, îi șoptea el, dar ochii lui n-o scăpau din priviri pe cea alături de care trăia de 52 de ani, care-i făcuse și crescuse 5 copii, toți băieți , frumoși, destoinici, niște brazi adevărați. Și bunica îi susținea jocul, pășea tanțoșă către odaia de vară, trecând parcă nepăsătoare pe lângă privirea bunicului. Știa Marga că joacă teatru, că s-ar fi oprit să-și îmbrățișeze unchiașul, cum așa de frumos îl alinta, dar de, rolul era de supărată, iar bunica chiar avea veleități de actriță.

30.01.2010- repostări