Un foșnet, o făcu să se scuture de povara amintirilor ce răzbăteau frenetic printre miile de gânduri. Își șterse lacrimile care mai șiroiau pe obraz, prelingându-se până spre gât și se uită în jurul său. Nu era departe de drum dar amurgise și lumina mai pălise. Noroc de farurile de la mașinilor oprite în coloană.
Ce frumos era luminișul în care se afla. Prinsă-n vâltoarea gândurilor și a durerilor sale, cine să mai bage de seamă?!
Îi părea rău că nu-și luase caietul și creioanele cu ea, dar o să privească bine și o să schițeze din memorie locul. Trebuia pictat, era o frumusețe stranie; o magie de senzații în care ruginiul era un regal de culoare iar verdele părea viu, atât era de puternic irizat de lumina farurilor.
Era ceva abstract acolo, în acel peisaj, un ruginiu puternic îmbrăca un verde crud. Părea o primăvară îmbrăcată-n toamnă, în toamna vieții. Ciudată comparație, nu știa de unde-i răsărise.
Și Anemona era o primăvara ajunsă acum…. în... .
Marga tresări. De data acesta foșnetul venise de foarte aproape, de undeva din spatele ei. Se întoarse brusc dar nu mai zări decât o siluetă fugară depărtându-se.
Datorită astigmatismului, cu unul din ochi Marga nu distingea prea bine la distanțe foarte mari. Purta ochelari, dar acum aceștia zăceau undeva în bagaje.
După alură părea silueta unui tânăr căci prea reușise să se depărteze, așa de repede.
Tot privind în jurul ei, ochii i se opriră pe o grămadă de frunze ce păreau răvășite de curând. Făcu câțiva pași către locul cu pricina și se aplecă să le vadă. Când colo... ce să vadă niște floricele mici, zgribulite de frigul încă blând al toamnei, se ițeau dintre frunzele proaspăt răvășite. Erau albastre, frumoase, niște steluțe superbe. Ascunse de ruginiul frunzelor pe care-l estompau cu strălucirea lor, păreau desprinse din povești sau mai bine zis din amintirile ei de odinioară.
Nu știa ce să facă, ar fi vrut o floare dar nu se îndura s-o rupă căci știa că florile rupte sunt flori moarte, dar și-o dorea.
Își mai dorise cândva, la fel de mult, o floare albastră. Chiar plânsese și-ntr-un târziu primise o coroniță presărată cu flori de ”nu mă uita”, o amintire atât de dragă sufletului ei.
Ce ani frumoși, cu întâmplări frumoase, trăise pe acele meleaguri! Avea vreo cincisprezece-șaisprezece ani, era în sat la Anemona. În satul acela de munte, unde se îndrăgostise prima dată, acolo simțise fiorul dragostei și deznădejdea iubirii neîmpărtășite.
Victor al ei și-al Anemonei, căci amândouă îl iubeau. Era de fapt atras de Ioana, o codană frumoasă cu niște ochi negri și un zâmbet fermecător.
Marga duse mâna la buze, acolo avea un talisman de preț, urma primului sărut! O joacă de copil gândea acum, dar gestul și amintirea lui rămăseseră, undeva într-unul din sertărașele sufletului ei.
Poate din milă sau poate în joacă, nici nu conta motivul, Victor îi dăruise și ei atunci o coroniță cu flori albastre.
Era o sărbătoare, în satul acela, un fel de bâlci și lumea era cu mic cu mare pe picior de dans și voie bună. Fetele satului care mai de care gătite așteptau cu emoție să fie poftite la horă.
Victor juca cu Ioana, iar ea Marga privea cu jind cum mâinile flăcăului strângeau talia de viespe a acesteia.
Efortul dansului le adusese în obraji niște bujori peste care se prelingea câte o boabă de sudoare.
Împătimit dansul lor!
Bluza subțirică de vară se lipise pe trupul transpirat al fetei, scoțându-i în evidență rotunjimile înmugurite a dorință. Ochii feciorului, coborau adesea către decolteul ce fără veste devenea tot mai generos. Prinsă în febra dansului, Ioana nu băgase de seamă că i se mai descheiase un nasture ce lăsa cale și mai liberă privirii lui Victor. De ce dansau, de ce se strângeau mai tare în brațe, iar buzele lor mimând un surâs fremătau a sărut.
Marga privea și ofta, știa că Victor e al Ioanei, dar nu alesese ea să-l placă. Când a fost ca feciorii să dăruiască, cum era tradiția, fetelor câte o coroniță primiseră aproape toate. Chiar și Anemona, căci era curtată de un vecin, pe care, e drept, nu-l plăcea! Dar acesta profitând de moment îi dăruise o superbă coroniță.
Mai rămăsese pe ici pe colo către o codană care n-avea coroniță. Dar ori era prea urâtă, ori avea iubitul în armată, altă explicație nu era.
Și mai era ea, Marga, care privind tăcută în jurul ei, simți cum lacrimile o încolțeau și luând-o la fugă se ascunse după un copac, să nu mai vadă nimeni că ea nu are coroniță.
După ceva timp în care se mai liniștise și visa cu ochii închiși la ce ar fi fost dacă… simți un fâșâit și o mână care-i așeza pe cap ceva. Speriată deschise ochii și ridicând privirea zări chipul lui Victor care-i așeza ceva pe cap. ”Și-o sărutare pe obraz c-așa-i descântecul ca să te protejeze de rele” așa-i spusese râzând.
Luată prin surprindere de gestul și vorbele flăcăului, Marga dădu să spună ceva, așa că în loc ca sărutarea să poposească pe obrazul înroșit de emoție, ajunse în colțul gurii sale, întredeschise.
Simțindu-i buzele vibrând o emoție teribilă pusese stăpânire pe amândoi. Banalul sărut prinse aripi și se transformă într-un miraj. Preț de câteva clipe crezu că a murit și s-a trezit în rai. Buzele lui Victor erau peste închipuirea ce-o putuse avea, moi, calde și totuși ferme, dovadă că mai cunoscuseră sărutul. Buzele ei, prinse întredeschise, așteptau să fie învățate. Nu mai sărutase Marga și acum își simțea gura fremătând a plăcere, senzații nebănuite se nășteau și o înfiorau atât de tare că se sperie și se retrase stingheră într-o parte..
Ce emoție și ce nebunie. Un sărut ca o fâlfâire de aripi, nimic brutal, nimic vulgar.
Fără nici un cuvânt Victor se retrase și el, îngăimând cu glas scăzut ”să-ți poarte noroc… coronița” și după alte câteva clipe plecă. Părea bulversat și el. Marga singură acum privea coronița și-și duse mâna la gură parcă pentru a se convinge că nu visase.
Nu povestise nimănui, niciodată de acel sărut.Când prietena sa o întrebă de unde are coronița, minți că a găsit-o prin pădure, probabil pierdută de cineva. Rămăsese secretul ei și al lui Victor. Puțin după aceea, în primăvara următoare, intervenise nefastul accident care separase drumul ei și al Anemonei. Nu mai știa nimic de Victor... nu se mai văzuseră de atunci. Nu-și mai amintea prea bine chipul lui, căci erau amintiri atât de îndepărtate, umbrite de trecerea timpului și de negura durerilor suferite! Încercase chiar să-l picteze din memorie, dar erau atât de vagi trăsăturile ce-i reveneau, că adesea suprapunea peste ele trăsăturile altor persoane și privind schița realiza că nu și-l amintea!
Nu uitase în schimb amintirea acelui primului sărut.
Din șosea se auzeau vociferări semn că, poate, blocajul se terminase. Fără să mai stea mult pe gânduri, Marga, se aplecă sfioasă parcă cerându-și iertare, rupse o micuță floare.
O duse la buze să-i simtă catifelarea și gândi ” atât era de mică și fragilă!”. O ascunse în căușul palmei, acolo, unde se mai simțeau încă urmele lacrimilor ei și oftând făcu cale întoarsă spre locul unde era microbuzul.
Pe când se depărta mai aruncă o privire grăbită, locului, în ansamblu, de parcă ar fi vrut să și-l coasă în suflet.
Privi cu jind și la petecuțul albastru, gândindu-se că vor muri curând răpuse de umezeala brumei și frigul iernii ce avea să vină.
va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu