Un petec de cer (26)

Iarina se așezase pe canapea, Vlad luase loc în fotoliu.Ochii acestuia se mutară de la ea pe chipul doctorului. Privirea lui părea profund preocupată în a desluși taina surâsului doctorului. Respect, admirație dusă până la venerație pentru mentorul său... le cunoștea, dar o mira tenacitatea cu care toate acestea înfruntau eternitatea. Fără să vrea Iarina se întrebă dacă Vlad nu transferase asupra ei multe din aceste stări, confundându-le cu iubirea.  Ridică cana și-și aținti ochii în caimacul ciocolatei.

-         Îți fac o ciocolată caldă. Sau poate vrei să mânânci ceva?rosti încet parcă nevrând a-l deranja dar nici a-l ignora.

-         Am mâncat, mulțumesc frumos. Dar o ciocolată aș bea. Dacă nu deranjez...

Se îndrepta spre bucătărie când îl simți pe Vlad urmând-o.

-         Te superi dacă stăm la bucătărie? Aici pot fuma în voie.

-         Te superi dacă împarți țigările cu mine? Eu tocmai le-am terminat, îl imită ea .

Vanitoasă din fire, n-ar fi recunoscut în fața lui, nici torturată, că prezența lui îi făcea bine. Că se bucura să-l vadă și că resimțea o bucurie ascunsă că el alergase s-o vadă.

-         Tu fumezi?! De când?

-         Mai contează?! Am început din plictiseală și am ajuns să-mi cumpăr ca orice alt fumător spre disperarea mamei, care mă tot ceartă.

-         Cred. Nici eu n-am voință. E simplu să începi, mai greu cu lăsatul.

Apropierea de ea îi aduse la nări un damf de alcool. Fără niciun cuvânt Vlad îi luă cana din față și-o duse la nas.

-         M-am apucat doar de fumat, stai liniștit îi spuse ea revenind la masă.  Chiar înainte să vii, cotrăbăind prin dulapul mamei după ceva dulce, am spart o sticlă c-un lichior de pere.  Și... nu mai contează.

Uitase de serial, îl studia prin fumul țigării. Și Vlad mai îmbătrânise, deși arăta încă bine.

Simți la un moment dat mâna lui luându-i mâna.

-         Cum ești? Mi-ai promis, ai uitat? Mi-ai promis, că dacă vei avea necazuri mă vei căuta. Am fost un idiot crezând c-o vei face. Am încercat să stau departe de tine, să respect ce mi-ai cerut dar în sufletul meu n-am renunțat niciodată la tine. Am râsul tău în minte, am privirea de la 18 ani, femeia de mai târziu...

-         Vlad, nu mai sunt Iarina de la 18 ani. Tu, mă vezi așa! Sunt mult, mult mai bătrână. Privește-mi ochii, nu-mi căuta ridurile, în ochii mei vei citi cât sunt de bătrână.

-         Tu, 29 de ani... cum poți vorbi de bătrânețe?!

-         Mâine, poimâine fac 30... ca ani, dar simt apăsarea a cel puțin 50.

-         Mult ți-a luat să renunți la Ștefan, prea mult.

-         Nu eu am renunțat la el, ci el... la mine. Stupid, nu?! mimă aceasta un surâs.

-         A simțit, probabil, că tu n-o vei face. Îl felicit! A luat și el o decizie înțeleaptă.

-         Nu vreau să mai vorbesc despre mine, despre... el. Spune-mi despre tine. Umbla un zvon că te-ai însurat.

-         Și fără mine aici și tot nasc zvonuri. Nu m-am însurat. Cea pe care-o vreau eu, nu mă vrea ea... iar restul sunt doar întâmplări.

-   Tot tânăr și neliniștit, Vlad. Cum te-ai acomodat cu noua funcție? Avansezi, avansezi îți priește capitala.

-    Toate bune. Dar știi cum e în final tot ce contează, e faptul că n-are cine te îmbrățișa în pragul casei.

-         Nu cred că duci tu lipsă, rosti ridicându-se pentru a arunca scrumiera.

O opri atingerea lui, ce-i ridică mâna ducându-i-o la buze. Se ridicase și el și fără veste își coborî gura sprea ea. Un sărut aproape șoptit, atingeri ușoare, căldura buzelor lui invadând-o. Nefiresc de molcom mâinile ei se încolăciră în jurul gâtului lui și simți cum brațele acestuia o trag spre el. Aceeași tandrețe, buzele ei păreau că se înfioară milimetric atât de duios era sărutul. Îl simțea, trupul lui fremăta. Inconștient, mâinile ei se pierdură în părul lui, negru mătăsos, ușor înspicat de firescul vremii.

Încercă să se desprindă din îmbrățișare când simți că buzele lui  lunecau pe gâtul ei. O speria dorința ce se năștea în ea, o speria înmugurirea sânilor și conștientiza că el o să le simtă îndrăzneala.

Iarina se desprinse din brațele lui rușinată.

-         Nu face asta. Suntem doi oameni maturi. Ți-am simțit dorința, nu ți-o renega. Nu e nimic nefiresc. Știi bine că te iubesc, că te doresc de-o veșnicie, dar n-aș face nimic din ceea ce tu nu-ți dorești și tu.

-         Au fost momente când ți-a trecut prin minte. Uiți că-mi tot căutai nod în papură...

-         Uiți că strig de ani de zile că te iubesc, femeie?!

-         Poate, dar eu eram căsătorită... pe atunci.

-         Și nu mai ești!

-         Da, nu mai sunt. Te duci la hotel? Sau poți înnopta în dormitorul lui Răzvan. Sunt convinsă că mama n-ar avea nimic împotrivă.

-         Mă dai afară?!

Iarina ridică din umeri. Chiar nu știa ce-și dorea. Bărbatul din fața ei, era un bărbat frumos, râvnit... o partidă tare bună, ar fi conchis cu siguranță Jana. Și mai mult ca sigur ar fi certat-o pentru ”mofturile”ei. 

-    Nu știu. Te-ar deranja dacă aș rămâne în camera lui Răzvan? Știu eu, vecini, curioși, zvonuri răutăcioase...

-         Da, onoarea mea...  glumi aceasta izbucnind amândoi în râs. De mult n-am mai râs cu poftă. Ciudat, dar mereu m-am simțit bine în compania ta.

-         Ești superbă când râzi. O floare ce are nevoie de-un alt pământ, de multă lumină, iubire ca să poată renaște.  

-         Ce drăguț ești! Și poet... Mă duc să-ți pregătesc patul.

Reveni după câteva minute în sufragerie. Filmul nu se terminase.  Cum Vlad privea, se așeză alături de el, comentând:

-         Îmi place să-l urmăresc. Poate dacă mă făceam actriță aveam și eu norocul de-a trăi măcar în film ce trăiesc ei.

-         De-ar fi realitatea, ca filmul...

-         Probabil, dar nu mă pot împiedica să visez. Patul ți-e gata, prosoape la baie ai, chiar și-o pijama de-a lui Răzvan.

-         Nu dorm în pijama, mustăci acesta. Și în niciun caz în a lui Răzvan. Ar fi prea mult, rosti acesta făcându-i cu ochiul.

-         Oricum va fi marcat pe viață numai la gândul că ai dormit în patul lui, rosti Iarina cât se poate de serioasă că Vlad o privi intrigat.

-         Tu vorbești serios?!

-         Doar mă străduiesc și mă amuz când reușesc.

Și contrariați de franchețea cu care picau replicile, izbucniră iarăși în râs.

Vizionară și cel de-al doilea episod, comentând  multe din secvențele filmului. Era trecut binișor de 12 noaptea  și niciunul dintre ei nu dădea semne c-ar merge la culcare.

-         Cu ce-ai venit? Nici nu te-am întrebat.

-         Cu trenul.

-         Măi, măi... om cu funcție călătorind cu trenul.

-         Am făcut-o special, știam că vei fi încântată să mă tachinezi. Dar vezi am preferat să-mi petrec noaptea cu tine decât deszăpezind drumurile patriei. Spune-mi că te bucuri că mă vezi.

-         Normal că mă bucur, Vlad. Ne cunoaștem de-o viață.

-         Eu te iubesc de-o viață, rosti  aplecându-i capul pe umărul lui.

Nu era prima oară când Vlad îi era alături. O făcuse imediat după accidentul lui Ștefan, sprijinind-o moral, financiar. Se interesase pentru ei, căutându-i cele mai bune clinici, alergase alături de ea, așteptase alături de ea, chiar dacă de multe ori în umbră sau chiar neștiut. Solicitat sau nesolicitat, ajutorul lui nu-i lipsise.

-          Știi, n-am apucat niciodată să-ți mulțumesc pentru că mi-ai luat apărarea când a fost acea restructurare masivă. E drept nici n-am știut până  într-o dimineață, când fără voia mea am asistat la ”buletinul de știri” al subteranului medical. Sosisem mai devreme s-o schimb pe Jana care pleca la București și cum mai aveam vreme și-o gură de cafea, am întârziat sorbind-o, gândind la ale mele.  Atunci am auzit că-n locul meu plecase altcineva, o asisentă din altă secție... că eu am fost salvată de tine numai și numai pentru că eram amanta ta.

-         Nu pot să cred că mai pui la suflet răutatea unora, Iarina. M-au cuplat cu toate femeile cărora le-am făcut un serviciu, cu toate celor care le-am zâmbit sau...  E drept, ușă de biserică n-am fost niciodată. E vina mea că sunteți atât de frumoase?! E singurul meu păcat...

-         Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place, nu?!

-         Au spus-o alții mai deștepți... pot eu să-i contrazic?!

-     Și de la mine ce vrei?! spuse aceasta ridicându-și capul de pe umărul lui și privindu-l în ochi.

-         Ce-am vrut dintotdeauna... pe tine!

-         Ți-a rămas un rând pe una dintre pagini și te roade spațiul necompletat.

-      Venind din partea altcuiva, remarca  m-ar fi făcut să zâmbesc, dar din partea ta, nu! Poți să te simți mai bine, de data asta ți-a ieșit... ai reușit să mă rănești! și fără a-i mai adresa vreo privire, vreun cuvânt... se –ndreptă către hol.

Iarina îl privea năucă. Vlad se îmbrăca să plece iar ei i se încleștase gura și picioarele parcă-i erau încastrate în beton. Îl rănise. Era adevărat, frustrările adunate în anii petrecuți alături de Ștefan, modul brutal în care acesta pusese punct căsniciei lor... toate adunate, îi schimonosiseră sufletul... sau poate așa era ea.

Știa, învățase din relația ei cu doctorul cât de adânc pot cresta cuvintele. Îl moștenise pe doctor, moștenise acea superioritate, deloc suportabilă celor din jur. Exact ca și el nu pierdea nicio ocazie de a se răzbuna pe cei din jur.

Se mobiliză și reuși să facă câțiva pași spre hol.

-         Iartă-mă, Vlad. Te rog, nu pleca. Nu pot să șterg ce-am spus... dar...

-         Nu faptul c-ai spus-o doare, ci faptul c-o gândești. E mai bine să plec. Voi merge la un hotel. Am nevoie să fiu singur. Să rămân să despicăm acum firul în patru, să-ncerc să te conving de contrariu, să-ți demonstrez în cuvinte că pentru mine, n-ai fost și nu vei fi niciodată un alt nume pe o listă?! Nu, Iarina. Aș spune probabil și ceva ce aș regreta și asta nu mi-aș ierta-o niciodată. Știi de ce?! Pentru că am și uitat de când te iubesc, dar n-am să uit niciodată secunda în care m-am îndrăgostit de tine! Candoare, franchețe, simplitate, poftă de viață...

Și aplecându-se o sărută ușor, abia atingându-i buzele. 

-         Uite de ce spun că semeni atât de mult cu doctorul, ai același bisturiu ascuns între cuvinte. Te sun mâine și vorbim. Noapte bună.

Atât mai spuse, după care ieși.

Descumpănită, Iarina nu îndrăzni să-nchidă ușa până ce nu auzi zgomotul celei de la intrarea în bloc. Abia atunci realiză că Vlad chiar pleca. Se-ndreptă spre fereastră. Locuiau la primul etaj și-i fu ușor să-i recunoască silueta sfârtecând lumina ce învelea bulevardul orașului. Se depărta fără ca măcar o clipă să-ntoarcă capul.

Ochii Iarinei se umplură de lacrimile atât de mult reținute. O mustra cugetul, o durea sufletul. Luă telefonul și căutând numele lui Vlad apăsă butonul de apelare. După câteva secunde primi semnalul de respingere a convorbirii și renunță. Poate el avea dreptate, poate era bine să mai lase o noapte între ei.